Scrisoarea I [8]

Într-adevăr, după ce dascălul termină de închegat trecutul și viitorul lumii („Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă”), reîncepe comentariul poetului (dascălul cu întreaga lui filosofie, n-a fost decât o creație a gândirii sale):

Începând la talpa însăși a mulțimii omenești
Și suind în susul scării pân’ la frunțile crăiești,
De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți,
Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți…

Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită
Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită –

Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă,
Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.

„De-oi muri – își zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”

O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fășie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;

Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?

Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari

Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. [etc.]

Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”: „raza ta și geniul morții”.

Unul e în toți”, adică harul lui Dumnezeu care dă viață lumii, raza care ține universul în imperiul ei de lumină.

„Precum una e în toate”, adică moartea pe care Dumnezeu a hotărât-o spre a pune hotar vanităților omenești de toate felurilor, deșertăciunii celor munciți de enigma vieții lor („De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți”), a celor profund egoiști.

Un vers perfect costinian, ca semnificație: soarta „ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc” – deși aliterația ne rememorează mai mult versul lui Cantemir: „Țărna tiranul, țărna țăranul astrucă” [1].

„Vânturile, valurile” constituie refrenul unui alt poem eminescian, pe aceeași temă a deșertăciunilor: Dintre sute de catarge[2].

Foarte rari sunt aceia mai puțin egoiști, care nu sunt munciți de enigma vieții lor, ci de enigma vieții universului, precum este dascălul care tremură de frig în halatul vechi și care „sprijină lumea și vecia într-un număr”.

Însă Eminescu îl pictează pe acest dascăl în ipostaza unui geniu care crede în nemurirea gloriei postume: „Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?/ Nemurire, se va zice”.

Poetul nu e de acord cu această concepție: „De-oi muri – își zice-n sine – al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe”. Perspectiva lui, a poetului, e mult mai vastă. Pentru că, în mod paradoxal, cel care călătorea cu gândul până la începutul și sfârșitul lumii, care „sprijină lumea și vecia într-un număr”, dascălul adică, nu înțelege valoarea sau greutatea timpului istoric.

Perspectiva lui Eminescu este asemenea celei din Memento mori: „Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-și alungă/ De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,/ – Unde este? nu știu, zice, mai nu știu nici unde-a fost”.

Aceeași situație o întâlnim aici, în Scrisoarea I: „O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,/ Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? /…/ Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,/ O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?”.

Eminescu nu se dezminte, atunci când se dezice de slava deșartă a lumii, el, cel care în alte versuri scria chiar:

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte /…/

Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

(Rugăciunea unui dac)

Chiar și după moarte, singurii prieteni sunt „Luceferi, ce răsar/ Din umbră de cetini /…/ Va geme de patemi/ Al mării [lumii] aspru cânt…/ Ci eu voi fi pământ/ În singurătate-mi(Mai am un singur dor).

Singurătatea poetului este cea care se opune patimilor.

Pământul acesta, care stă departe de patimile mării lumești, este inconfundabil, în singurătatea sa. Pentru că este pământul celui care, în viață, „ochii mei nălțam visători la steaua/ Singurătății” (Odă (în metru antic)) și care rămâne, și după moarte, „în singurătate-mi”, cu ochii la „Luceferi, ce răsar”…, adică la izvorârea de lumină eternă.

De aceea vroia, și cu auzul, să asculte în fiecare seară imnul „Lumină lină”:

Lumină lină a sfintei slave
a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte,
a sfântului, fericitului, Iisuse Hristoase!
Venind [ajungând noi] la apusul soarelui,
văzând lumina cea de seară,
lăudăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh,
Dumnezeu.
Vrednic ești, în toată vremea, a fi lăudat
de glasuri cuvioase,
Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață;
pentru aceasta lumea Te slăvește[3].

Imnul vorbește despre faptul că „lumina cea de seară” a asfințirii e picurată de Dumnezeu ca o personificare, pe măsura ochilor noștri, a blândeții „Luminii line” care este Hristos, „Cel ce dă viață” lumii.

Credem, prin urmare, că cel care dorea ca, după moarte, să asculte „Lumină lină” și să vadă luceferii răsărind era un îndrăgostit de puritatea lumii primordiale și nu de Nirvana.

Dacă ar fi căutat Nirvana, cu siguranță nu ar fi amintit, în Mai am un singur dor, de codri și izvoare, de lună, de cântecul frunzișului și de „teiul sfânt” care urma să-și scuture mirul crengilor înflorite.

„Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape”…E altceva decât: „Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,/ Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă/ Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” (Rugăciunea unui dac).

Însă ambele situații poetice vorbesc limpede despre două dorințe ale poetului care, până la urmă, se întâlnesc: aceea de a se depărta cu totul de lumea aceasta, chiar până la a-i sfâșia inima câinii și a pieri „fără de urmă”, și, totodată, aceea de a continua să simtă natura edenică pe care a iubit-o. Iar depărtarea vehementă de lume și întoarcerea în sânul Paradisului – chiar expuse sub forma unor motive romantice – reprezintă idealuri în concordanță cu cele ortodoxe.

Și dacă Eminescu și-ar fi dorit, cu adevărat – sau cel puțin în unele momente – să piară în stingerea eternă, credem că a intervenit, ca și altădată, Părintele ceresc și i-a reamintit că: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte” (Luceafărul).

Iar Scrisoarea I nu se încheie nici cu imaginile eshatologice și nici cu diatriba poetului împotriva oamenilor mici și nerecunoscători, ci cu tabloul lunii atotstăpânitoare:

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!

Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării…

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!

Universul întreg e fotosensibil și răspunde printr-un lung fior de lumină, în vreme ce pentru oamenii „supuși puterii sorții” există… „geniul morții”.


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 194.

[2] Am comentat poemul aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

[3] Rânduiala Vecerniei, în Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 43.

America se ocupă cu propaganda…

mai mult decât s-a ocupat comunismul.

A spus-o Cristian Tudor Popescu aseară, duminică, 22 februarie 2015, tot la Digi 24 HD. Într-un interviu despre decernarea premiilor Oscar.

Și este o afirmație profund adevărată.

Iar propaganda Americii, ca a oricărui alt stat, vrea să unidimensioneze persoana umană. Să o canalizeze spre ceva. Să o forțeze să facă ceea ce vrem „noi” să facă…

De aceea, când vedem că o seamă de oameni, fără să se cunoască între ei, devin, deodată, „iubitorii”/ promotorii unei idei, ai unui produs, ai unei persoane, atunci trebuie să știm că ei se află sub umbrela propagandei.

Trăiesc visul altora.

Nu au ales ei, ci alții au ales ce „să creadă”.

Furatul care te onorabilizează

Matei Vișniec, aseară, pe Digi 24HD, într-un interviu generos, cu multe subiecte, a vorbit la un moment dat despre cei care fură. Care fură în neștire în România. Și el a spus că ei, cei care fură, și-au pierdut instinctul de conservare. Pentru că fură chiar și când știu că vor ajunge la pușcărie.

Însă ce nu înțelege dramaturgul român plecat la Paris e că mafioții români fură nu pentru că n-au instinct de conservare ci pentru că au înțeles lucrul esențial al capitalismului: banii sunt singura insulă de libertate a oamenilor.

Ei fură pentru ca să se credibilizeze. Cine nu fură în România nu e credibil, e „un prost”, e un om care „nu se adaptează”.

Așa că mafia românească e cea mai realistă instituție capitalistă, pentru că știe esențialul vremii noastre: banii deschid toate ușile și pe nimeni nu interesează „cum i-ai făcut”.

De aceea, cine nu fură înseamnă că nu își vrea binele. Adică nu are instinct de conservare. Pentru că mafioții noștri și ai altora fură pentru ca să aibă cu ce să mituiască. Ei fură pentru perioada de după ce ies din pușcărie sau, mai ales, pentru ca să supraviețuiască în pușcărie.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [56]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a.

***

18. Căci de atunci până astăzi diavolul îi înșală pe [cei care sunt] ai lui, cărora se prezintă [pe sine], falsul mediator, ca și cum ar urma să fie curățiți – și mai degrabă [ei sunt] amăgiți și scufundați – prin ritualurile sale sacre [per sua sacra].

Căci îi convinge pe cei mândri foarte ușor ca să râdă și să disprețuiască moartea lui Hristos, de care cu cât mai mult el este mai străin, cu cât mai mult este crezut de către ei mai sfânt și mai divin [sanctior atque divinior].

Dar cei care au rămas la el sunt foarte puțini, neamurile cunoscând și cu smerenie cuvioasă înțelegând [bibentibus] prețul lor [plătit pentru ele], și prin credința lor părăsindu-l pe vrăjmașul lor și aleargând la Mântuitorul lor.

Căci nu știe diavolul cum cea mai mare înțelepciune a lui Dumnezeu se folosește de el, și când întinde capcane și când este mânios, pentru ca să aducă mântuirea credincioșilor Săi. Pentru că [Înțelepciunea] se întinde cu putere de la capătul de sus, care este începutul creaturii spirituale, până la capătul de jos, care este moartea trupului, și aranjează toate [lucrurile] în mod suav/ dulce [suaviter] (cf. Înț. lui Sol. 8, 1).

Căci [Înțelepciunea] ajunge [attingit] pretutindeni datorită curăției Sale și nimic necurat [inquinatum] nu intră în Ea (cf. Înț. lui Sol. 7, 24-25).

Însă pentru diavol, care nu este supus morții trupului – și pentru aceasta a devenit nespus de mândru, este pregătit un alt fel de moarte, în focul veșnic al iadului [in aeterno igne tartari], prin care nu numai duhurile cu trupuri pământești, dar și cele cu trupuri spirituale [aereis corporibus] pot fi chinuite.

Totuși, acești oameni mândri, pentru care Hristos, pentru că a murit, nu are nicio valoare – când [de fapt, prin moartea Sa] ne-a cumpărat cu un preț atât de mare (cf. I Cor. 6, 20) –, readuc și această moarte și pe oameni la condiția rea a firii [umane decăzute], care provine din primul păcat, și [,totodată,] vor fi alungați în aceea [moartea] veșnică împreună cu acela [diavolul].

Și, de aceea, l-au pus [pe diavol] înaintea lui Hristos, pentru că el în aceasta [vechea moarte] i-a aruncat, în care el însuși nu a căzut, datorită firii [lui] diferite [de cea omenească] și întru care Acela S-a pogorât, pentru ei, datorită nemăsuratei Sale milostiviri.

Totuși, ei nu ezită să se creadă mai buni decât demonii și neîncetat îi urmăresc și îi blestemă cu tot felul de blesteme, deși, așa cum ar trebui neîndoielnic să știe, acești demoni nu sunt supuși chinurilor unei asemenea morți, din cauza căreia ei Îl disprețuiesc pe Hristos[1].

Nici nu vor să înțeleagă cum a putut să fie [aceasta], ca rămânând Cuvântul lui Dumnezeu în Sine și nefiind prin Sine Însuși schimbabil, din orice parte [ex ulla parte], însă, prin asumarea firii [omenești] inferioare [celei dumnezeiești] a putut pătimi ceva inferior, în timp ce necuratul demon, pentru că nu are trup, nu poate pătimi.

Astfel, deși ei înșiși ar fi mai buni decât demonii [, după cum se consideră], totuși, pentru că poartă trup [pământesc] [carnem portant], pot muri astfel într-un mod în care demonii, așadar, nu pot [muri], pentru că nu-l poartă [un astfel de trup].

Și când își închipuie lucruri mari despre morții jertfelor lor, ei nu simt că se jertfesc unor duhuri înșelate prin mândrie, sau dacă deja simt, atunci își închipuie că prietenia acestor [duhuri] perfide și invidioase [perfidorum et invidorum] le aduce anumite avantaje pentru ei, [duhuri] a căror osteneală nu are niciun alt scop decât să împiedice întoarcerea noastră [în Rai, la Dumnezeu].

 *

 Capitolul XIV

 19. Ei nu înțeleg că înseși cele mai mândre duhuri nu pot a se bucura de cinstirile jertfelor [și că ei nu ar fi trebuit să aducă jertfe] decât dacă ar fi fost nevoie de o jertfă adevărată [adusă] Unuia adevăratului Dumnezeu, în locul Căruia ei [demonii] doresc slujire [pro Quo colivolunt].

Și nici aceasta nu poate fi adusă cu dreptate decât printr-un preot sfânt și drept. Și nici decât dacă ceea ce se aduce este primit de către cei pentru care se aduce. Și aceasta să fie fără beteșug/ păcat [sine vitio], ca să poată fi adusă pentru ca să fie curățiți cei betegi/ păcătoși [vitiosis].

Desigur, toți doresc aceasta, care vor să aducă jertfă lui Dumnezeu pentru ei.

Deci cine [mai este] preot atât de drept și de sfânt, ca unicul Fiul al lui Dumnezeu [unicus Filius Dei], care să nu aibă nevoie de jertfă pentru ștergerea păcatelor sale: nici [a celui] moștenit [originalia], nici [a celor] care s-au adunat din viața omenească [ex humana vita] (cf. Evr., cap. 7)?

Și ce anume, ales de oameni, ar putea fi atât de potrivit ca să fie adus [jertfă] pentru ei, decât trupul omenesc [humana caro]? Și ce [ar putea fi] atât de potrivit [tam aptum] pentru această jertfire decât trupul muritor?

Și ce [ar putea fi] atât de curat pentru ca să fie curăție păcatele [vitiis] muritorilor, decât trupul [caro] născut în pântece și din pântece fecioresc, fără nicio contagiere a concupiscenței trupești [sine ulla contagione carnalis concupiscentiae]?

Și ce poate fi adus și primit atât de mulțumitor [tam grate], decât trupul Jertfei noastre, făcut trup al Preotului nostru?

Patru lucruri trebuie luate în considerare în fiecare jertfă: de către cine este adusă, cui este adusă, ce se aduce și de către cine se aduce.

De aceea, Același Unul și adevăratul Mijlocitor Însuși ne-a împăcat pe noi cu Dumnezeu prin jertfa păcii [sacrificium pacis], pentru ca să rămâneam una [unum] cu Cel Căruia S-a adus [jertfă] pentru ca să-i facă [pe cei] pentru care S-a adus una în Sine, ca El unul [unus Ipse] să fie Cel care aduce și Cel care Se aduce.


[1] Se referă la păgânii care nu vor să creadă în Hristos și care se prefac că îi urmăresc pe demoni și îi blesteamă să moară, ca și cum ar fi oameni.

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai [2015]

izgonirea Protoparintilor din ParadisIubiții mei[1],

începutul Postului Mare este pus în relație cu căderea noastră din Rai.

placutiPentru că postul transfigurează interioritatea noastră, profunzimea ființei noastre. Ne ține în viață și ne umple de viață.

Căci el sculptează în noi ființa noastră duhovnicească. Și de aceea nu putem nimic fără post, rugăciune și atenție la sinele nostru, fără priveghere.

Și postul este ascultare de Dumnezeu pentru că e înfrânare după voia lui Dumnezeu. Căci esența postului, pentru Protopărinții noștri în Paradis și pentru noi, cei de azi, a fost și este aceasta: ascultarea de Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu nu cere de la noi, în primul rând, să nu mâncăm, să nu bem, să nu facem una sau alta, ci să Îl ascultăm pe El prin toate renunțările noastre la confortul nostru.

De aceea, postul este liniștirea noastră interioară prin asceză, este umplerea noastră de har prin tot binele pe care îl săvârșim, pentru că este ascultare de Dumnezeu.

Și ascultarea de Dumnezeu înseamnă alipirea noastră de El, adică nemaivederea unei alte perspective de viață în afară de viața cu Dumnezeu.

Iar Evanghelia zilei [Mt. 6, 14-21] vine să ne învețe că iertarea, postul și milostenia sunt un tot unitar pentru că sunt ascultare de Dumnezeu și înfrumusețare a vieții noastre interioare.

iertareȘi ne vorbește despre iertare concomitent cu discuția despre frățietatea noastră. Căci toți suntem frați și suntem fiii aceluiași Părinte ceresc, pentru că El ne-a creat pe toți.

Însă, în același timp, Domnul ne arată că pe cât iertăm, pe cât de profund iertăm pe aproapele nostru, pe atât ne deschidem față de Dumnezeu. Pentru că iertarea lui Dumnezeu nu e pe măsura iertării noastre. Iertarea lui Dumnezeu este mai presus de orice înțelegere a noastră.

Însă iertarea lui Dumnezeu ne copleșește, ne umple, ne dă viață, pe măsura dorinței noastre de îndreptare.

Iar îndreptarea noastră, continua noastră îndreptare din păcat, se leagă și de iertarea noastră. De modul cum iertăm pe alții. Dar a ierta pe altul înseamnă a-l înțelege și a te înțelege în același timp.

Pentru că îl ierți pe fratele tău atunci când vezi că e dus de nas de demoni. Când vezi că din slăbiciune sau din răutate ți-a făcut una sau alta. Însă îl ierți și pentru că simți că nu are rost să te lupți cu el în inima ta. Căci acest război surd nu te distruge decât pe tine.

Și atunci îl ierți și te rogi pentru el, pentru cel care ți-a făcut rău, pentru ca să îndrepți răul lui în tine. Și astfel, nu mai lași durerea să te domine ci aștepți liniștirea de la Dumnezeu.

Așadar, iertarea altora și rugăciunea de iertare pentru ei, face parte din postul nostru. Pentru că ele sunt poruncite de Dumnezeu.

ipocritiiPentru că ei mimează nefericirea, tristețea din cauza postului. Mimează o cuvioșie pe care nu o au.

Și de aici trebuie să înțelegem că orice mimare a unei virtuți sau a unei munci este un păcat. Dacă mimăm faptul că suntem „sfinți” sau dacă ne dăm de muncitori și de integri când nu suntem, în fața lui Dumnezeu suntem niște ipocriți. Pentru că ipocrizia doar mimează o stare interioară care nu există.

La fel, a te îmbrăca într-un mod de a fi care nu îți aparține sau a apela la un limbaj care nu îți este propriu înseamnă a juca teatru. A fi fățarnic.

Pentru că adevărata creștere în cunoaștere, în viața cuvioasă și în modul în care relaționezi cu oamenii este interioară, este organică și nu se dobândește peste noapte. Pentru ca să știi să vorbești trebuie să să crești în cunoaștere iar pentru ca să ai experiență duhovnicească trebuie să crești în sfințenie. Iar pentru ca să știi să vorbești cu oamenii trebuie să fii tu însuți și nu o mască.

Dar pentru ca să nu fii o mască, trebuie să nu vrei să te minți pe tine însuți și nici pe alții. Căci oricum ai face, dacă ești o mască, în fața oamenilor care îți înțeleg nesimțirea, ești și rămâi o glumă. Nu ești luat în serios de către ei chiar dacă îți pot arăta, în mod galant, condescendență.

postul nostruPentru că Dumnezeu vede ascunsul nostru, adică adâncul ființei noastre. El știe ce facem noi cu adevărat, pentru că vede toate ale noastre. Și Lui nu trebuie să îi arătăm, în mod ostentativ, că postim, căci El știe luptele noastre interioare cu păcatele și gradul nostru de abținere de la mâncare, de la băutură, de la lucruri plăcute. Și El ne răsplătește, pentru post și pentru orice lucru bun făcut, în adâncul nostru.

De aceea, cei care caută lauda oamenilor, o primesc și rămân cu ea. Asta e plata lor! Însă plata de la Dumnezeu e slava Lui, e curăția Lui, e bucuria Lui, e frumusețea Lui, e sfințenia Lui. Și plata lui Dumnezeu e interioară, e duhovnicească și veșnică.

Și Domnul pune iertarea și pune și postul în relație cu Tatăl nostru Cel ceresc. Pentru ca să ne arate că avem nevoie de ambele, cu toții, pentru că ele ne înfrățesc pe unii cu alții. Ne adună la un loc.

Și când mai mulți postesc se bucură să mănânce aceeași mâncare, pentru că se bucură de comuniunea frățească. De aceea, în Mănăstirile ortodoxe și în casele ortodoxe unde se postește, mâncarea de post e una singură și ea e de obște. E pentru toți.

Și când mâncăm la un loc, pentru că slujim în comun, atunci înțelegem de ce viața, mâncarea și odihna noastră ne apropie: pentru că trăim după voia lui Dumnezeu și nu după filosofii umane extremiste.

Căci toate filosofiile lumii, de-a lungul timpului, au vrut să facă oameni sociali, adânc înrădăcinați în viața socială. Însă Biserica Ortodoxă, Biserica lui Hristos, nu vrea să facă din creștinii ortodocși doar „bune elemente” ale societății ci oameni Sfinți. Pentru că modul evanghelic de viață al Bisericii îl face pe om să trăiască dumnezeiește pe pământ, ca un om duhovnicesc și nu ca unul robit simțurilor și materiei. Iar postul, iertarea, rugăciunea și milostenia fac parte din viața dumnezeiască a Bisericii.

milostenieAdică nu trebuie să ne strângem comori lângă noi ci în sufletul nostru! Căci sufletul nostru este un cer cuprinzător, o comoară vie, dacă știm să facem din banii și din lucrurile noastre și din viața noastră un izvor continuu de fapte bune.

Pentru că viața și lucrurile noastre sunt dăruite nouă de Dumnezeu ca să facem din ele porți deschise spre oameni.

La fel, prin iertarea și postul nostru: noi ne deschidem continuu spre oameni.

Pentru că postul, rugăciunea, privegherea, iertarea, milostenia, citirea, munca în folosul oamenilor, onestitatea, bucuria, ne apropie deopotrivă de Dumnezeu și de oameni.

Și astfel suntem continuu porți deschise spre oameni în măsura în care viața noastră e o continuă curățire/ sfințire a noastră pentru Dumnezeu.

Și mă întorc la numele duminicii de azi! Postul Mare începe cu amintirea izgonirii din Paradis a Protopărinților noștri Adam și Eva pentru ca să ne arate cât de depersonalizante sunt pentru noi lăcomia și neascultarea de Dumnezeu[5].

Prin mâncare au călcat Protopărinții noștri porunca lui Dumnezeu iar noi, tot prin mâncarea, prin mâncarea de post, ne disciplinăm sufletul și trupul după porunca lui Dumnezeu.

Și astfel, foamea și setea după Dumnezeu, dorirea duhovnicească a lui Dumnezeu, o trăim nu numai cu sufletul ci și cu trupul nostru. Pentru că un trup care a fost învățat prin post să asculte de Dumnezeu, dorește și el pe Dumnezeu și îi este foame și însetează după Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, să nu facem din postul acesta lung și istovitor o dramă ci o bucurie! Pentru că el e greu, e chinuitor, dar nu face decât să dezrădăcineze din noi urmele exceselor noastre, adică ale neascultării de Dumnezeu. El scoate din noi surplusul, neatenția noastră, urmările lăcomiei noastre.

Să postim cu inimă bună și cu delicatețe! Să Îl vedem pe Dumnezeu în toți oamenii și să învățăm de la toți lucrurile bune care îi definesc. Căci Dumnezeu dorește să învățăm de la oameni tot ceea ce El i-a învățat pe fiecare în parte.

Dumnezeul nostru, Pacea noastră, Preacurata noastră Treime, întărește-ne pe drumul acesta al învierii noastre, ca să postim cu inimă iertătoare și milostivă! Ajută-ne nouă în toate ispitele și necazurile noastre, în toate neliniștile și înfricoșările noastre. Pentru ca postul nostru să se facă pentru noi apă de curățire, apă de sfințire, apă de înfrumusețare a sufletelor și a trupurilor noastre.

Du-ne pe noi, Dumnezeule, Bucuria noastră, pe calea cea strâmtă a postului Tău, ca învățându-ne cu cele neplăcute ca și cu cele plăcute, să dorim să rămânem în poruncile Tale și în pacea Ta.

Că Tu ești Cel care ne miluiești și ne întărești și ne mântuiești pe noi, Dumnezeul nostru, și Ție Ți se cuvine toată cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Sfânta Frescă am preluat-o de aici: http://1.bp.blogspot.com/-QXj1U3UwTeY/VObyS8WQJTI/AAAAAAAAKTA/7jMI2cZwsB8/s1600/adam-eva-exoria.jpg.

[2] Triodul, tipărit în zilele păstoriei Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, ed. a VIII-a, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 88/ Ediția grecească:

http://glt.xyz/texts/Tri/CheeseSun.uni.htm.

[3] Ibidem/ Ibidem.

[4] Ibidem/ Ibidem.

[5] Idem, p. 92.

Scrisoarea I [7]

Cu alte cuvinte, versurile

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși, /…/
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit[1];

corespund, întru totul, Scripturii, viziunii eshatologice biblice.

Despre imaginea poetică a planeților care „s-azvârl rebeli în spaț’/ Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați” am discutat cu altă ocazie și am explicat transplantarea ei dintr-un context cosmogonic, de la Heliade, în tabloul eshatologic din Scrisoarea I:

„Pe de altă parte, stingerea aștrilor, din viziunile eshatologice, a fost mai înainte asociată poetic de Heliade cu prăbușirea din cer a demonilor. Ieșirea acestor astre de sub «puterea ce le farmăcă pre ele» (Memento mori) e – reamintim – descrisă de Eminescu prin recursul la imaginea planeților care «s-azvârl rebeli în spaț’» (Scrisoarea I). Doar că expresia este preluată de la Heliade, descriind căderea unora dintre îngeri: «Cad rebelii-n spațiu» (Anatolida sau Omul și forțele).

Comparând apoi căderea spirituală cu cea materială, Heliade-Rădulescu adăuga: «Nestrămutate astre și sateliți, planeți /…/ Sori, centre parțiale, spăimântători comeți, // Când toate s-ar exmulge din marea concentrare,/ Ieșind din a lor axe, și nu s-ar mai ținea,/ S-ar precipita-n spațiu spre-eterna lor pierzare»… Analog, «stinși [lipsiți] d-a lor lumină ca Urius, Titan,/ Așa cad legioane de spirite rebele,/ Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan».

La Eminescu, planeții sunt «din frânele luminii și ai soarelui scăpați». Este lesne de dedus că lumina (Scrisoarea I) care ține planetele în frâu prin «puterea ce le farmăcă pre ele» (Memento mori) reprezintă unul și același lucru cu harul creator al lui Dumnezeu și, de asemenea, că între toate viziunile eshatologice eminesciene există o subtilă și neprevăzută relație și coincidență de viziune/ concepție”[2].

La Heliade, așadar, în Anatolida, „cad rebelii-n spațiu” îi indică pe demonii care au căzut din cer, în ziua a patra a creației lumii. Eminescu face o corelație între această cădere și crearea aștrilor în aceeași zi, despre care vorbesc cronografele bizantine, ca și în alte contexte poetice, precum cel în care are loc „răzlețirea Luceafărului din al său cer de stele spirituale și izvorârea stelelor în universul material, ca momente concomitente”[3].

Astfel că, atunci când Scriptura profețește despre căderea aștrilor din cer, la sfârșitul lumii, Eminescu leagă poetic – dar și duhovnicește – acest eveniment de cel petrecut în zilele cosmogenezei.

Pentru el, faptul că „toate stealele vor cădea” (Is. 34, 4)/ „stealele vor cădea den ceriu” (Mt. 24, 29) nu poate să fie fără o explicație duhovnicească – și nu este singurul exemplu în care poetul dă dovadă de înțelegerea comentariilor patristice și chiar de căutarea unor înțelesuri pe care nu le-a găsit explicate.

Dacă demonii au căzut în ziua în care au fost creați aștrii cerești și dacă, în zilele din urmă ale lumii, aceiași aștri vor cădea din cer, precum odinioară îngerii trufași, acest lucru nu poate fi fără semnificații pentru poetul care caută dezlegări și lămuriri.

De aceea spuneam că viziunea cosmogonică și eshatologică pe care o pune pe seama dascălului este, chiar și aceasta, impregnată de perspectiva ortodoxă pe care Eminescu și-a însușit-o din cărțile vechi.

Gândul dascălului prezintă, de altfel, analogii evidente cu descrierea eshatologică din Memento mori:

E un lac cu apă vie într-un șes încântător.

Cine bea din el nu moare… O, aș bea, să văd anume
C-a venit domnia morții, sfărâmând bătrâna lume ­–
Stele cad și în cădere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască
Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească
Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat.

Marea valurle să-și miște și să tremure murindă,
Norii, vulturii mariùmbrii, a lor aripi să-și aprindă,
Fulgeri rătăciți s-alerge spintecând aerul mort;
În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,
Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească
Și să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort.

Fulgerele să înghețe sus în nori. Să amorțească
Tunetul și-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască,
Să se stingă… Stele-n ceruri tremurând să cadă jos
:
Râur’le să se-nfioare și-n pământ să se ascunză
Și să sece-a lumei față, să se facă neagră. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile să-și cearnă jos
.

Moartea-ntindă peste lume uriașele-i aripe:
Întunericul e haina îngropatelor risipe.
Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic.
Timpul mort și-ntinde membrii și devine veșnicie
.
Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie
Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? ­– Nimic!!

Observăm că centrală este aceeași temă a deșertăciunilor, pe care o pune în chenar tot acest superb tablou al sfârșitului lumii: „Ce-a rămas, oame, din puterea ta? ­– Nimic!!” – remarcăm chiar vocativul vechi, „oame”, ca în versurile lui Miron Costin: „În lut și în cenușă te prefaci, o, oame,/ În viierme, după care te afli în putoare,/ Ia aminte dară, o, oame, cine ești pe lume,/ Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume” (Viiața lumii).

În versurile lui Lamartine: „L’homme cessa de croire, il cessa d’exister!” (Dieu) – aici nu e vorba de nihilism sau de ateism, ci, dimpotrivă, de a socoti nimicirea omului și lumii ca pe o dreaptă pedeapsă a lui Dumnezeu pentru mândria luciferică și necredința oamenilor[4].

Numai că, în Memento mori, suntem avertizați în detaliu – ceea ce nu se întâmplă în Scrisoarea I – asupra condiției spirituale a lumii atunci când „punctul de solstițiu a sosit în omenire”: „E apus de Zeitate ș-asfințire de idei /…/ Nimeni soarele n-oprește să apuie-n murgul serei,/ Nimeni [nu împiedică faptul ca] Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării” omenești.

Contextul din Memento mori, mult mai detaliat decât în Scrisoarea I, ne avertizează, așadar, despre faptul că întunecarea și căderea stelelor și toate celelalte semne ale vremii („Se-nmulțesc semnele vremei”, cf. Lc. 21, 7-33) sunt consecințe ale… apusului de Zeitate din mințile oamenilor, ale faptului că Soarele-Dumnezeu apune „de pe cerul cugetării”.

Așa putem înțelege de ce „planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’/ Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați” (Scrisoarea I).

Planetele „îngheață” pentru că se rup de căldura iubirii Soarelui dumnezeiesc, se smulg „din frânele luminii”, adică din Lumina care le înfrâna patimile morții eterne.

Vrând să iasă de pe orbita Soarelui-Dumnezeu, care i-a creat, aștrii „rebeli” își află moartea veșnică.

Ei s-azvârl în spaț’, dar, neexistând spațiu în afara luminii veșnice, de fapt, se azvârlesc în moarte.

Însă această rebeliune a aștrilor/ planeților este o imagine corelativă a ceea ce se întâmplă cu „cerul cugetării” omenești, de pe care Soarele apune. Ea reprezintă, pe un alt plan, ieșirea minților omenești din sfera cugetărilor curate și adevărate.

Pentru că, de data aceasta, planeții sau aștrii care cad din cer nu mai sunt demonii prăbușiți în primele zile ale creației, ci îi indică simbolic pe oamenii care, după o lungă istorie, din păcate, ajung să repete aceeași poveste.

Omenirea Îl părăsește pe Creator, iar consecința este sfârșitul acestei lumi și al acestui univers, așa cum îl vedem și în cunoaștem astăzi.

Dascălul din Scrisoarea I rostește o sentință drastică, ca și Lamartine, și anume aceea că: „în noaptea neființii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace”.

Întoarcerea lumii în neființă nu reprezintă însă perspectiva creștină despre sfârșitul acestei lumi. Lamartine – pe care nu-l influențaseră Vedele –, într-un acces vindicativ, e doar mai sever decât Dumnezeu Însuși (însă, după cum am mai precizat și altădată, acest tip de excese retorice, din care se nasc inflamări poetice este specific multor predicatori romano-catolici):

Mais peut-être, avant l’heure où dans les cieux déserts
Le soleil cessera d’éclairer l’univers,
De ce soleil moral la lumière éclipsée
Cessera par degrés d’éclairer la pensée ;
Et le jour qui verra ce grand flambeau détruit
Plongera l’univers dans l’éternelle nuit.

 (Dieu)

După cum știm prea bine, speculând acest vers („în noaptea neființii totul cade”…), coroborat cu celălalt, „Căci e vis al neființii universul cel himeric”, mai mulți exegeți au extras concluzia că Eminescu și-ar fi însușit concepția indiană, budistă, asupra lumii, perspectivă critică cu care nu putem fi de acord.

Poate că o influență considerabilă, de la bun început, în formarea acestei perspective, a a jucat-o și articolul unui prieten, Caragiale, care, la moartea poetului, a scris articolul În Nirvana[5], el având, ca și Maiorescu, interesul de a proiecta în public o anumită imagine despre Eminescu.

Însă prezența, așa cum am demonstrat, a nenumărate imagini poetice provenind din Scriptură, atât în geneza, cât și în eshatologia configurate poetic în Scrisoarea I, ne dovedește că Eminescu nu era deloc budist și că nici nu își impropiase concepțiile filosofice indiene.

Prietenilor, ca Slavici sau Caragiale, el le ținea adevărate disertații, adesea, despre religiile și filosofiile lumii, încercând să extragă concluzii morale generale, ținând cont de caracterul lor și de incapacitatea lor de asumare și de discriminare, de unii singuri,  a unui material intelectual atât de vast. Ce-au reținut și ce-au înțeles ei din Eminescu, asta e cu totul altă poveste…

Și, pentru că au înțeles prea puțin și au reținut adesea numai aspecte neesențiale, poate că tocmai de aceea se insistă acum pe publicarea amintirilor contemporanilor lui Eminescu, ca să se dovedească „c-ai fost om cum sunt și dânșii…Măgulit e fiecare/ Că n-ai fost mai mult ca dânsul. /…/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit” (Scrisoarea I).


[1] Imaginea din ultimele două versuri se regăsește și în Gemenii: „Și stelele se spulber ca frunzele de vie;/ El mână în uitare a veacurilor turmă/ Și sorii îi negrește de pier fără de urmă”.

[2] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 208-209.

[3] A se vedea ceea ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/30/luceafarul-7/.

[4] A se vedea:

http://poesie.webnet.fr/lesgrandsclassiques/poemes/alphonse_de_lamartine/dieu.html.

[5] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_Nirvana.

Scrisoarea I [6]

Despre versul „Căci e vis al neființii universul cel himeric” am mai discutat și am explicat că nu există aici nicio neconcordanță cu gândirea ortodoxă, pentru care viața este vis și părere, umbră și fum, în acord cu ceea ce spune Scriptura.

Universul himeric este universul celor care sunt robi „la același șir de patimi”. Ne amintim că ochii Luceafărului, atunci când dorea dezlegarea de nemurire și scufundarea în lumea celor deșarte, luceau „himeric,/ Ca două patimi”… .

Așa încât nu e nimic contradictoriu în faptul că „universul cel himeric”, adică universul patimilor, este „vis al neființii”. Pentru că patima/ răul este pecetea neființei asupra omului, în cuvintele Sfinților Părinți, poate fi numită și „vis al neființii”.

La fel se poate înțelege și cugetarea Cezarului: „Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi” (Împărat și proletar).

Sau următoarele strofe din Rime alegorice:

Ce-i lumea asta mă întreb acuma:
Au nebunit-au, sau domnește ciuma?
De-acopăr moartea, ranele hidoase
Cu râs, cu-amorul, cu beții, cu gluma?

„Ba nu – răspunse-atunci Șeherezade –
Nu, nu îi vezi așa precum se cade;
Viața lor un vis al morții este,
Azi pradă ei, iar mâni ea o să-i prade.

Ce afli-n lume? mii de generații.
Popoare mândre sau obscure nații
Demult pieriră și pe-a lor cenușă
Trăiește… cine?… ei! înmormântații”.

„Ce este viitorul? Trecutul cel întors/ E șirul cel de patimi cel pururea retors” (Ca o făclie…).

„La același șir de patimi deopotrivă fiind robi”… (Scrisoarea I).

Neființa naște patimile degradante, dezumanizante și ele sunt o moarte eternă.

„Te obosește/ Eterna alergare” (Împărat și proletar): eterna alergare a acelorași împătimiri omenești după aceleași deșertăciuni lumești.

„Ș-un gând te-ademenește:/ Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”: aici nu e un gând constant sau o certitudine, ci un gând…ademenitor.

Când știi că visu-acesta cu moartea se sfârșește,
Că-n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume
– atunci te obosește
Eterna alergare… ș-un gând te-ademenește:
Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi.

 (Împărat și proletar)

Chiar dacă cineva vrea să accepte că acest gând ademenitor este profund sceptic și că l-ar fi ispitit chiar pe poet, trebuie totuși să recunoască faptul că Eminescu nu l-a enunțat niciodată ca pe o certitudine a sa, ca pe o cugetare personală cu valoare de adevăr în care ar fi crezut necondiționat, ci întotdeauna l-a remis unor personaje, precum cezarul sau dascălul din Scrisoarea I.

Scepticismul poetului – atâta cât era – nu reprezenta o filosofie de viață cinică, stoică sau schopenhaueriană, așa cum s-a afirmat în repetate rânduri, ci a fost provocat și permanent alimentat de situații existențiale concrete și de faptul că zelul său s-a lovit întotdeauna de inerția, oportunismul și caracterul meschin al celor care-l înconjurau[1].

Însă, atât Maiorescu, cât și Gherea au exagerat în caracterizările lor: unul l-a înfățișat ca pe un idealist rupt de realitate care se complăcea în mizerie, iar celălalt ca pe nefericit (exclusiv) din cauza mediului.

Adevărul este că Eminescu nu filosofa detașat de realitate, ci era profund compătimitor cu suferința semenilor și implicat în viața socială și politică, suferind mai mult din cauza nedreptăților impuse altora decât pentru propria nefericire. În același timp, era un adânc cunoscător al filosofiilor lumii, de la cele mai vechi până la cele mai recente, îndeajuns de mult pentru ca lumea să nu-l corupă cu prezenteismul concepțiilor iar viața să nu-l ia cu totul prin surprindere.

Pe de altă parte, el însuși nu se credea infailibil, nu se considera departe de orice cugetare greșită:

Ah! sufletul de ți-ai stoarce cu simțirea-i și lumina-i
Spre-a le-o da lor…Ei căta-vor mâna de țărână, tina
Cu fireștile-i greșele, ce a fi au trebuit
Spre-a purta acele doruri. Într’o vorb’a obosirei
Într’o faptă nențeleasă, înspirările orbirei
Mult mai mult îi va atrage, decât tot ce ai gândit[2].

Și în acest punct Eminescu se îndepărtează categoric de majoritatea poeților și filosofilor moderni – inclusiv de confrații săi romantici – care afișează o siguranță de sine nezdruncinată.

Însă scriind despre lumea „ca o umbră” și ca „vis al neființii”, Eminescu ne-a făcut să ne gândim la Ps. 22, 4 (cunoscutul verset): „Că, de voiu și mearge în mijlocul umbrei morții, nu mă voiu teame de reale, căci Tu cu mine ești” (Biblia 1688). Sau: „Că, de voi și mearge prin mijloc de umbră de moarte, nu m-oi teame de rău, că Tu cu mine ești” (Dosoftei, Psaltirea de-nțăles). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „umbra morții este viața omenească”[3].

Să mergem mai departe:

În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’
Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;

Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…

„Gându-l duce”…pe dascăl. Situația este diferită de cea ilustrată în Luceafărul, după cum am specificat în altă parte.

Câteva dintre imaginile poetice de mai sus, după cum am arătat încă din 2007, reprezintă prelucrări ale profețiilor eshatologice din Sfânta Scriptură[4]. Am oferit atunci citatele din Isaia, Ioil, Matei și Apocalipsa, care confirmă afirmația noastră.

Le vom reproduce din nou, de data aceasta după Biblia 1688:

„Pentru că, iată, ziua Domnului vine nevindecată […]. Pentru că stealele ceriului și ralița [constelația Lira sau Sirius] și toată podoaba ceriului lumina nu o vor da, și să va întuneca soarale răsărind și luna nu va da lumina ei” (Is. 13, 9-10).

„Și se vor topi toate puterile ceriului, și se va învălui [înfășura] ceriul ca o carte, și toate stealele vor cădea ca frunzele den vie și în ce chip cad frunzele de la smochin” (Is. 34, 4).

Înaintea feații Lui să va turbura pământul și să va clăti ceriul, soarele și luna [se] va întuneca și stealele vor apune lucirea lor. […] Sunete au răsunat în Valea Judecății, căci aproape e ziua Domnului în Valea Judecății. Soarele și luna [se] vor întuneca, și stealele vor apune lucirea lor.” (Ioil 2, 10; 3, 14-15).

„Iară numaidecât după scârba [durerea] acelor zile, soarele să va întuneca și luna nu va da lumina ei, și stealele vor cădea den ceriu”… (Mt. 24, 29).

„Și văzuiu când să deșchise pecetea a șasea și, iată, cutremur mare s-au făcut, și soarele s-au făcut negru ca un sac de păr, și luna s-au făcut ca sângele, și stealele ceriului au căzut la pământ”… (Apoc. 6, 12-13).

Așa cum se poate observa, comparația căderii stelelor ca frunzele se flă în Scriptură[5] (ca frunzele din vie sau ca frunzele de smochin, zice Sfântul Isaia, cap. 34, pe când Eminescu: „ca frunzele de toamnă” – o specificare pe care Biblia n-a mai făcut-o dar care e de la sine înțeleasă).

Întunecarea luminii soarelui, lunii și stelelor din aceste versete, corespunde înnegririi catapetesmei siderale, din versurile eminesciene. Dacă, în Biserică, pe catapeteasmă se află icoanele Mântuitorului, Maicii Domnului și Sfinților, care sunt Soarele, luna și stelele cerului spiritual, așa cum se spune în literatura patristică și cărțile românești vechi, Eminescu a inversat cumva imaginea și a numit cerul material catapeteasmă, poate și în virtutea teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul[6] și a altor Sfinți Părinți, care consideră universul o icoană a Împărăției cerești.

De asemenea, soarele roșu ca o rană, din versul eminescian, e o metaforă izvorâtă din imaginea lunii ca sângele din Apocalipsa.


[1] Iritarea și indignarea, cu trimiteri concrete, i-au scăpat uneori în versuri manuscrise, precum acestea, dintr-o variantă anterioară a Scrisorii I:

Și tot mai bună soartă decât la Convorbiri
Ca nimeni să citească a tale isvodiri
La ce mânjești hârtia în șiruri măsurate
Ș’o dai pe mâni [păroase]* de fețe nespălate
Și-ți pierzi a ta viață și creerul să storci
Svârlind mărgăritare în drumul unor porci.

Cf. M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 202.

[2] Idem, p. 181.

[3] Cf. Filocalia, vol. II, op. cit., p. 86.

[4] A se vedea:

http://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/.

Și despre aceeași temă eshatologică, în poezia lui Eminescu, aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/19/eminescu-si-ortodoxia-perspectiva-eshatologica-v/.

[5] După ce arată că Turdeanu nu a remarcat apropieri textuale între eshatologia din Scrisoarea I și fragmentele corespunzătoare din Apocalipsa, Edda sau Lamartine, Del Conte face observația că profeția eshatologică a Sfântului Isaia e reprodusă în Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf: „Există, în schimb, o imagine: aceea a boltei cerești care se întunecă și a stelelor măturate ca frunzele de toamnă. Ei bine, această imagine o veți găsi în versiunea românească a romanului Varlaam și Ioasaf (pe care Eminescu o avea într-o copie manuscrisă din 1814) și unde într-adevăr citim această parafrază a viziunii lui Isaia, XIII 9-11 [de fapt, Is, 34, 4]: «Și să va strânge ceriul ca o trâmbă și toate stelele vor cădea ca frunzele viei»”, cf. Rosa del Conte, op. cit., p. 329.

Nu ne îndoim că Eminescu a citit această profeție deopotrivă în Scriptură, cât și în Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf.

[6] A se vedea lucrarea acestuia, Mystagogia (Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii), introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.