Predică la înmormântarea prietenului Domnului [1 aprilie 2015]

invierea Sfantului LazarosIubiții mei,

Sfântul Isaac Sirul își începea o rugăciune către Domnul astfel: „Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, care pentru prietenul tău Lazăr ai plâns și lacrimi de întristare și de milostivire ai vărsat pentru dânsul, primește lacrimile amărăciunii mele”[1]

Și din rugăciunea sa vedem că Sfântul Lazăr, cel pentru care Domnul a plâns, fratele Sfintelor Marta și Maria, este prietenul Domnului astăzi pomenit.

Căci astăzi pomenim îngroparea lui… pentru ca sâmbătă să pomenim învierea lui din morți, săvârșită de către Domnul, după patru zile de la îngroparea sa.

Însă moartea sa, a Sfântului Lazăr, este privită cu nădejde și cu bucurie de cântările liturgice ale acestei zile. Căci „murind astăzi Lazăr, prietenul lui Hristos, este dus la groapă și au plâns de nefericirea surorilor vecinele Martei; dar Hristos a mers cu bucurie la el, ca să arate popoarelor că El este viața tuturor”[2]. Lazăr a murit astăzi dar moartea sa „nu s-a tăinuit de ochiul lui Iisus, Cel atoatevăzător. Pentru aceea a spus aceasta Apostolilor, strigând: Lazăr, prietenul, a adormit! Merg să-l scol pe el[3].

Iar moartea și învierea lui Lazăr sunt o introducere la moartea și la învierea Lui. Căci moartea e somn al trupului și încetare a vieții trupești, adică a viețuirii sufletului în trup, în istorie…pentru că sufletul e viu și nemuritor și de aceea, după despărțirea sufletului de trup, după moartea biologică, el trăiește în veșnicie.

De aceea, cea mai bună raportare la moarte e raportarea la moarte ca la viață. Pentru că moartea deschide o altă viață sufletului despărțit de trup. Și cel mai important lucru pentru noi e să ne rugăm pentru sufletul dar și pentru trupul celui adormit.

Căci ați auzit adesea rugăciunile de la înmormântare, pe care le rostim și la parastas, și în prima ne rugăm: „trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit, iar sufletul să se așeze în ceata Drepților”[4].

Adică rugăciunea Bisericii se ocupă și de trupul din mormânt dar și de sufletul celui adormit, pe care îl dorește în Împărăția lui Dumnezeu.

Iar transformarea trupului în pământ, din care a fost luat de Dumnezeu și mântuirea sufletului, este pentru noi odihnă bună, curată, veșnică pentru cel adormit.

Însă, totodată, ați văzut și ați auzit cu toții ceva minunat: că Sfinții lui Dumnezeu au, unii dintre ei, trupurile aproape neputrezite și frumos mirositoare și izvorâtoare de mir și făcătoare de minuni, pe când alți Sfinți au doar anumite părți din trupurile lor nestricate și pline de har.

Și ce înseamnă asta? Înseamnă că Dumnezeu a arătat în ei, pentru noi și pentru întărirea noastră în sfințenie, care sunt consecințele vieții sfinte. Căci omul care acum e plin de har, va fi și după adormirea lui.

Pentru că sfințenia începe de acum, din această viață, și nu după moarte!

Căci omul care acum e Sfânt și pleacă de aici ca om Sfânt, va avea suflet sfânt, plin de lumină dumnezeiască dar și trup plin de har și făcător de minuni. Iar nedesfacerea trupului lui în pământul din care a fost luat nu înseamnă că el nu s-a mântuit, ci, dimpotrivă, că el, cel Sfânt, e mai presus de pământ, că el are viață îndumnezeită și de aceea pământul trupului lui a început să se transfigureze încă de aici.

Însă noi cerem pentru toți desfacerea trupului, transformarea lui în țărână, pentru că credem în învierea morților. Credem în cuvintele Domnului care ne-au spus că, la a doua Sa venire întru slavă, toți cei adormiți vor învia și trupurile lor se vor transfigura.

Însă fiecare om va avea în vasul trupului său transfigurat conținutul vieții sale de pe pământ cu mult potențat. Cu mult potențat de creșterea sufletului lui în slava lui Dumnezeu sau în chinul depărtării de Dumnezeu. Căci și Sfinții se sfințesc continuu în Împărăția lui Dumnezeu, dar și păcătoșii se depersonalizează continuu în Iad. Primii se fac nespus de frumoși, ultimii se urâțesc înfiorător de mult.

In. 5, 29, BYZIar prin învierea vieții și învierea osândirii Domnul înțelege Raiul și Iadul.

Căci Raiul Lui e o continuă îmbogățire și întinerire duhovnicească, e o continuă înfrumusețare duhovnicească și transfigurare și umplere de cunoaștere și de simțiri și vederi dumnezeiești ale sufletului, pe când Iadul este chin și înspăimântare și nefericire veșnică.

De aceea, învierea de obște nu produce o schimbare radicală a conținutului interior al oamenilor, pentru că oamenii rămân ceea ce au vrut să fie. Pe nimeni bun Dumnezeu nu îl face rău, ci și mai bun, și pe nimeni rău nu îl face bun cu forța ci îl lasă să trăiască veșnic după alegerea lui.

Iar faptul că Dumnezeu îngăduie oamenilor, creați de El pentru Rai și nu pentru nefericire, să trăiască…în mod veșnic potrivit voii lor celei rele…e o dovadă de mare iubire și de înțelegere pentru om. Pentru că Dumnezeu ne lasă în alegerile noastre.

Însă ce să facem, Doamne, cu alegerile noastre rele, dacă ele înseamnă chin veșnic? Învață-ne să alegem cele ce se cuvin și care sunt după voia Ta, căci voia Ta este adevărata noastră viață.

Ce facem cu noi înșine, iubiții mei, dacă viața de aici e determinantă pentru viața de dincolo? Căci așa cum sănătatea grâului pus în pământ e determinantă pentru viitoarea pâine, tot la fel frumusețea duhovnicească a vieții de aici înseamnă rodirea noastră în Împărăția Lui.

Iar pomenirile Sfinților de peste an au tocmai acest rol: ca văzând viața și adormirea lor să le urmăm exemplul.

De aceea, înmormântarea de azi a Preasfințitului Lazaros, viitorul Episcop al Ciprului[5], prietenul Domnului, este pentru noi un prilej de a vorbi despre moarte…ca despre viață.

Pentru că pregătirea pentru moarte este o pregătire pentru adevărata noastră viață.

Iar acum, în pragul intrării Domnului în Ierusalim și al ducerii Lui spre moarte… vedem mai bine decât oricând că moartea bună e o moarte fericită, e o moarte spre viață, pentru că Împărăția lui Dumnezeu e viața celor credincioși.

Iar învierea Sfântului Lazăr este o „adeverire mai înainte”[6] a consecințelor învierii Domnului: „omorârea Iadului”[7] și transfigurarea omului.

Căci Domnul, coborând în Iad, cu sufletul Său îndumnezeit unit cu dumnezeirea Lui, a înviat de acolo pe Sfinții Lui. Și prin asta a omorât Iadul, pentru că a scos din Iad pe Sfinții Lui, care nu puteau să iasă fără El. Dar când a înviat a treia zi din morți, Domnul a înviat cu același trup zămislit în Prea Curată Fecioară Maria, dar cu el transfigurat, plin de slava Lui. În așa fel încât apărea când dorea înaintea Ucenicilor Lui, nu era recunoscut ușor, decât prin rugăciune și credință, nu mai era supus istoriei, timpului și spațiului.

De aceea sâmbătă, când se face pomenire de obște pentru cei adormiți, învierea lui Lazăr e moment de nădejde și de mângâiere pentru noi și pentru părinții și frații și surorile noastre adormite: pentru că ne încredem în mila și în iubirea de oameni a Dumnezeului nostru treimic.

Aceeași milă și iubire pe care El a arătat-o atunci când l-a înviat pe Lazăr și ne-a încredințat că Cel ce l-a făcut pe om îi poate reda viața și sănătatea.

Așa că, atunci când facem colivă pentru cei adormiți, când aprindem lumânări și candele pentru ei, când facem milostenie pentru ei, când îi pomenim la Dumnezeiasca Liturghie, trebuie să facem toate acestea cu încredințarea că Dumnezeu e Cel care Se lasă mișcat de rugăciunea și de dorul nostru pentru cei adormiți.

Dar ca să Îl mișcăm pe Dumnezeu spre milă, trebuie ca noi înșine, mai întâi de toate, să ne curățim viața, pentru ca în curăția inimii noastre să ne rugăm și să facem milostenii pentru curățirea părinților noștri. Căci curățirea lor și a noastră o face Dumnezeu prin harul Său.

Noi împărțim colivă, colaci, haine, bani, mâncare…iar Dumnezeu ne dăruie har atât nouă cât și celor pentru care ne rugăm.

Noi dăruim ca niște oameni, lucruri mici și la îndemâna noastră, iar El ne răsplătește ca adevăratul și singurul Dumnezeu, cu har veșnic și cu nemurire.

Însă El vrea să vadă că noi ne mișcăm spre milă…spre iertare…spre dragoste…pentru ca să ne umple de dragoste.

El vrea să vadă cât ne pasă nouă…de cei pentru care ne rugăm și pentru care plângem și de care ne este dor…

De aceea, dacă pentru ei, pe pământ, eram în stare să cheltuim enorm, să cumpărăm cadouri și să dăm mese scumpe, să aducem cântăreți să ne cânte și să călătorim în diverse locuri, de ce nu îi mai iubim și acum la fel? Sau de ce nu îi iubim și mai mult pe cei adormiți ai noștri, atâta timp cât acum au nevoie cel mai mult de prietenia și de iubirea noastră?

Căci nu cât dăm milostenie îi mântuiește pe ei ci cu ce inimă și cu ce dor îi ajutăm pe alții pentru ca să ne ajutăm și pe noi și pe ei.

Contează iubirea nestinsă pentru părinții și frații și surorile noastre.

Contează să ardem de iubire pentru ei.

Căci iubirii acesteia îi vorbește Dumnezeu! Iubirii celei mari îi vorbește Dumnezeu și pentru ea iartă mulțime de păcate.

Și avem mărturii foarte multe despre mântuirea unor oameni după ce ei au murit, mântuire primită pentru rugăciunile și mijlocirile Sfinților și ale Îngerilor lui Dumnezeu și, mai ales, pentru rugăciunile și mijlocirile Maicii Domnului. Căci rugăciunile întregii Biserici sunt cele care ne mântuiesc. Iar Sfinții și Îngerii Lui fac parte din Biserică, alături de noi toți, cei care suntem mădulare mistice ale Bisericii Sale.

Și când vorbim despre rugăciune și despre pomenire, vorbim despre iubire și despre încredere în Dumnezeu. Căci cine se încrede în Dumnezeu, acela iubește pe aproapele său și, iubindu-l pe el, află viața lui Dumnezeu, care coboară în el.

Așadar, iubiții mei, fiind în săptămâna premergătoare marelui praznic al Intrării Domnului în Ierusalim, să ne pregătim cu totul pentru primirea Lui.

„Să întâmpinăm și noi pe Hristos Dumnezeu împreună cu pruncii, aducând milostenie în loc de stâlpări, în rugăciunea inimii strigând cu ramuri: Osana! Binecuvântați-L și-L preaînălțați în veci!”[8].

Pentru că trebuie să Îl primim pe Domnul cu bucurie și cu încrederea nețărmurită că doar El este pacea și mântuirea noastră.

Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în postul și în asceza noastră și să ne fericească cu slava Lui cea veșnică! Amin.


[1] Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei. Rugăciunile Sfinților Părinți publicate de Cuviosul Nicodim Aghioritul în Apanthisma (Constantinopol, 1799), traduse în românește la Mănăstirea Neamțul (1817), date acum pe slovă nouă și grai îndreptat, cu o introducere, note și comentarii de Virgil Cândea, Ed. Anastasia, București, 1996, p. 125.

[2] Triodul, ed. BOR 2000, p. 490. [3] Idem, p. 489.

[4] Molitfelnic, ed. BOR 202, p. 234.

[5] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Laz%C4%83r_din_Betania.

[6] Triodul, ed. BOR 2000, p. 486. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 490.

Acatistul Născătoarei de Dumnezeu [4]

Putearea Celui de sus au umbrit atunce cătră îmgrecarea ceii neatinse de nunte. Și pre acel bun roditor a ei pântece, ca o țarinâ îl arătâ dulce tuturor celora ce vor vrea să-ș seacere spăsenie, când vor cânta așea: Alliluiea!

Având de Dumnădzău priimitoare găoace Ficioara, alergâ cătră Elisaveta, iară pruncul ace[le]iea, atunceș sâmțând [a] aceștiea sărutare, să bucura și cu giucările cu [și] cu nește cânteri striga cătră Născătoarea lui Dumnădzău:

Bucură-te, Vlăstariului celui neveșted vițâ!
Bucură-te, de roadâ neputredâ agonisitâ!
Bucură-te, că Lucrătoriu lucredz[i] [pe] I[u]bitori[ul] de oameni!
Bucură-te, că [pe] Ultuitoriul [Altoitorul] vieții noastre ultueșt[i] [altoiești]!
Bucură-te, arăturâ, carea creșt[i] bișug de e[f]tineațe!
Bucură-te, masâ, carea porț[i] sațâul [sațiul] ertăciunilor!
Bucură-te, că Raiul cel de hranâ l-înfloreșt[i]!
Bucură-te, că vad [liman] bun sufletelor îl gătedz[i]!
Bucură-te, tămâea cea priimite [primită] de rugâ!
Bucură-te, a toatâ lumea milostivire!
Bucură-te, a lui Dumnădzău cătră cei muritori bunâ vreare!
Bucură-te, muritorilor cătră Dumnădzău îndrăznire!
Bucură-te, nevastâ nenevestitâ!

Volburâ din lontru [lăuntru] având, de cugete-ndoite, curatul Iosif să turburâ cătră tine, cătră cea nenuntitâ căotând. Și cu nunta furatâ te cugeta pre tine, pre cea nevinovatâ. Iară deaca știu d-ingrecarea ta, că-ii [de la] Duhul Sfânt, dzâsâ: Alliluia!

Audzârâ păcurarii pre Îngerii cântând [cea] cu trupul a lui Hristos venire și alergând ca cătră un Păstoriu, Îl prăviea ca pre un Mielușel fără de prihanâ, în păntecele Mariei păscut, pre carea lăudând, dzâsărâ:

Bucură-te, [a] Mielușelului și Păstoriului Maicâ!
Bucură-te, ogradâ oilor cuvântătoare!
Bucură-te, nevădzuțâlor vrăjmaș[i] muncâ!
Bucură-te, porțâlor Raiului deșchidere!
Bucură-te, că ceale cereșt[i] să bucurâ cu pământul!
Bucură-te, că ceale pământeșt[i] fac hoarbâ [horă] cu ceriurile!
Bucură-te, a Apostolilor netăcut rost!
Bucură-te, a Mâcenicilor nebiruite cutedzare!
Bucură-te, dereptariul credinței cel vărtos!
Bucură-te, luminatâ [a] darului cunoștințâ!
Bucură-te, prin carea s-au golit iadul!
Bucură-te, prin carea ne-am îmbrăcat în slavâ!
Bucură-te, nevastâ nenevestitâ!

În public

Cititul pe tabletă, vorbitul la telefon, privitul în gol, mimarea picotelii, cititul ziarului, plictiseala cu nervi, dusul încolo și încoace, ocheadele fără menajamente…sunt tot atâtea strategii de necomunicare…într-un spațiu redus, între două sau mai multe persoane.

Toți vor să îți creeze impresia că sunt oameni ocupați, că au lucruri speciale de făcut și de aceea nu pot să înceapă o discuție cu tine.

Însă, în realitate, ei nu știu ce să spună…în fața unui necunoscut. Nu știu cum să îl abordeze.

Sau nu vor să pară instabili și nepregătiți în relația cu un altul.

Sau vor să îl descoasă punct cu punct pe celălalt, să spună celălalt totul…iar ei să înmagazineze pasiv informații, sentimente, amănunte de viață.

Și cum prostul care tace poate avea…briză de om cultivat, cultivarea tăcerii e o comunicare energetică, o comunicare prin gesturi și prin ticuri, o comunicare prin noncomunicare.

Uneori practic noncomunicarea voită pentru ca să enervez. Sau ca să dau lecții. Și când dau lecții enervez…cel mai adesea…

Astăzi, într-un spațiu îngust, a trebuit să stau lângă o doamnă doctor…care mă văzuse că vorbisem cu un colonel. După ce a plecat colonelul…ea s-a așezat lângă mine crezând că voi face același lucru și cu ea: că am să vorbesc despre câte în lună și în stele. Cu bărbatul am vorbit pentru că era un om comunicativ, deschis, care și-a dorit să vorbim. Însă când ea s-a așezat…eu am adoptat tactica noncomunicării…pe care ea o practicase în timp ce mă asculta pe mine vorbind cu celălalt.

De ce? Pentru că era tipul de om căruia îi e lene să vorbească despre sine sau nu vrea să își deconspire frivolitățile vizavi de oameni…dar se bucură să fie bine-dispusă de oameni tineri, atractivi, comunicativi. Iar mie nu îmi place să discut cu oameni care nu se dăruie în timpul comunicării. Care nu comunică efectiv…ci te trag de limbă.

*

Blazații momentului sunt oamenii care așteaptă de la oamenii de lângă ei…ceea ce așteptată de la televizor sau de la online: să îi servească pe tavă.

Numai că oamenii nu apar în viața ta și lângă tine…ca să te servească cu informații ci pentru că ei își trăiesc existența pe lângă tine.

Nu e nimeni dator să piardă timpul cu tine. Dar dacă totuși o face…atunci nu mai sta ca tabloul furat din muzeu ci vorbește!

*

Burta de bere seamănă cu vacanța gândirii.

Un creier care nu zbârnâie zilnic ca un zmeu în zbor e o apă stătută.

Cei care nu au ce să-ți spună…nu se plac nici pe ei înșiși.

*

Ieșitul în public, pentru mulți, înseamnă indolența de acasă.

Merg cu somnul pe ei, merg fără logică, se iau la întrecere cu tine ca să urce o scară, ca să intre în bloc, ca să ia un taxi.

E din ce în ce mai problematic spațiul public. Pentru că e tot mai expansivă viața intimă în spațiul public. Oamenii își permit să iasă tot mai dezveliți afară și tot mai indiferenți față de gesturile lor.

Spațiul public are din ce în ce mai puțină morală pentru că e violent, e murdar, e corupător.

*

Cele mai multe accidente se produc din cauza…trăirii în lumi virtuale. În vise.

Sau pentru că, cei care conduc, vor să se ia la întrecere cu somnul sau cu alcoolul.

Din păcate își pierd viața, dar mai distrug și pe alții…numai pentru că „au viteza în sânge”. De fapt au înfumurarea în cap și se cred nemuritori. Numai că nemurirea la volan ajunge la cimitir foarte repede.

Dacă mergi o sută-două de kilometri în România e imposibil să nu vezi câteva zeci de cruci pe marginea drumului. Toate sunt o lecție neavenită de teribilism. Toate sunt semnul eșecului. Ale indiferenței față de propria ta viață și față de viața altora.

*

Și cu toate astea, nu poți să îi vezi pe oameni în realitate decât pe stradă, la locul de muncă, unde se distrează, unde își fac cumpărăturile, unde merg să se roage.

Iar mie îmi place enorm de mult să privesc oamenii, să îi ascult, să îi înțeleg, să fac din gesturile și din chipurile și din cuvintele lor…lucruri memorabile.

Tocmai de aceea, a-i fotografia, a scrie despre oameni, a-i desena, a mă ruga pentru ei înseamnă a nu le uita realitatea ontologică. Pentru că ei sunt…și vor fi…chiar dacă nu îi voi mai vedea niciodată a doua oară: oameni neînlocuibili. Însă ceea ce aud, văd, înțeleg de la ei…păstrez pentru ca să îi înnemuresc pe oameni în relația mea cu ei.

Terminologia creaționistă…

…are continuitate, în literatura noastră veche, pentru că observăm împrumuturile de la Dosoftei la Cantemir.

De curând, am vorbit despre „verbe ale facerii la Sfântul Dosoftei”.

Va spune și Dimitrie Cantemir, mai întâi despre lume:

„Tu ești plazma și zidirea a vecinicului Împărat” (Divanul, ed. cit., p. 50).

Apoi, traducând un verset scriptural:

„Pentru aceasta adu-ți aminte (dzice Ecclisiastul) de Plăzmuitoriul tău în dzilele tinerețelor tale” (gl. 12, sh. 1)” (Idem, p. 111).

În vechime, pentru Creator/ Făcător/ Ziditor se folosea un termen de origine slavă: Dvoreț.

Plăzmuitorul este un cuvânt de origine greacă, al cărui etimon l-a găsit Dosoftei în Psalmi (în Scriptură, în general), dar care nu există  în LXX la Eccl. 12, 1, citat de Cantemir, unde avem un participiu aorist activ care se traduce la noi printr-o sintagmă: Cel ce te-a făcut (așa traduce și Biblia 1688: „Cel ce te-au zidit”).

În VUL există însă: „memento Creatoris tui”. Și pe acest Creatoris îl traduce Cantemir cu Plăzmuitoriul, la care a ajuns urmărind traducerile lui Dosoftei.

Verbul a plăsmui (gr. plasso) există însă, în LXX, spre exemplu  la Iov 10, 8 și Ps. 118, 73 (la forma de aorist: eplasan): „Mâinile Tale m-au plăsmuit și m-au făcut” și, respectiv, „Mâinile Tale m-au făcut și m-au plăsmuit”.

În Biblia 1688, Iov 10, 8 este: „Mânile Tale m-au zidit și m-au făcut”. Iar Ps. 118, 73: „Mâinile Tale făcură-mă și mă zidiră” – se observă că traduce pe a plăsmui prin a zidi.

Dosoftei, în Psaltirea de-nțăles, tradusese însă Ps. 118, 73 astfel: „Mânule Tale mă feaceră și mă plăzmuiră”.

Din aceste versete, coroborând și traducerile anterioare, Cantemir a dedus parafraza pe care am citat-o mai sus: „Tu ești plazma și zidirea a vecinicului Împărat”.

Cantemir a preluat însă și un alt termen, cu sens creaționist, de la Dosoftei: a închega. Ca mai târziu Eminescu…

în Istoria ieroglifică (ed. cit., p. 280), el descrie la un moment dat întruparea fantastică a unei femei din lapte descântat:

Laptele, după descântec,
îndată a să închega
și mădularele unul de altul a să lega
începură.
După aceia vinele
preste oase întindzându-să,
toate părțile trupului a să clăti
și supțirea peste dânsele pelicioară a să lipi
vădzum.

La Dosoftei: „Din maică-mea din mătrice/ M-ai închegat” (Ps. 70, 19, Psaltirea în versuri).

În Psaltirea versificată, în care a avut mai multă libertate poetică, lui Dosoftei i s-a părut închegarea mai corespunzătoare felului în care Dumnezeu a creat pe om, pământul sau marea, decât plămădirea sau zidirea. Putem invoca, e drept, și rațiuni prozodice, însă e sigur că poetul ar fi găsit o soluție, dacă ar fi dorit să folosească alt termen.

Verbul exprimă o activitate concretă, pe care tot el a remarcat-o prin traducerea psalmilor: „Închegatu-s-au ca laptele inema lor” (Ps. 118, 70, Psaltirea de-nțăles). Aici are sensul de a se strânge/ a se întări, în sens negativ, de a se învârtoșa. Însă e traducerea fidelă după LXX și VUL.

Și e adevărat că, în locul lui a închega din Psaltirea în versuri, Dosoftei folosise, în traducerea neversificată, verbele: a rezema (cu sensul de a se întări/ a lua ființă), a învârtoșa și a întări:

„Pre Tine m-am rădzimat din zgău”… (Ps. 70, 7).

„Tu învătoșeaș[i] cu putearea Ta marea” Ps. 73, 14).

„Celuia ce întări pământul pre ape” (Ps. 135, 6).

În aceste situații, întărirea are sens pozitiv, arătând felul în care Dumnezeu a coagulat materia fiecărei făpturi/ creații în parte, pentru ca ele să existe în mod individual, fie că e vorba de pământ, de mare sau de om.

„Pre Tine m-am rădzimat din zgău”… (Ps. 70, 7, traducere păstrată în Biblia 1688) este, în varianta liberă/ versificată: „Din maică-mea din mătrice/ M-ai închegat”. De aceea cred că se referă la faptul că temelia ființei omului este în Dumnezeu. Adică: prin Tine m-am întărit/ am luat ființă în pântece.

În varianta poetică, așadar, Dosoftei aseamănă acest lucru cu coagularea ființială/ închegarea.

Harul dumnezeiesc e cheagul care a strâns pământul la un loc și marea la un loc, și care face ca făptura omului să se închege în pântecele matern.

Acatistul Născătoarei de Dumnezeu [3]

Agiutătoarei voievodului, cealea ce-s de biruire, ca ceaea ce [ne] izbăviș[i] din nevoi, de mulțămire scriem ție, [noi,] robii tăi, Născătoarea lui Dumnădzău, însâ precum îț[i] ai putearea nebiruitâ, de la toate primedile mă slobodz[ește]. Ca să strig ție: bucură-te, nevastâ nenevestitâ [mireasă nenuntită]!

Înger de nainte de Dvoreț, din cer trimis fu să spue Născătoarii lui Dumnădzău bucuriia. Și [odată] cu [cel] fără de trup glas [al lui] întrupându-Te vădzând, Doamne, să înspeima și sta strigând cătră însâ [dânsa] [unele] ca aceastea:

Bucură-te, din carea bucuriia va străluci!
Bucură-te, prin carea blăstămul să va stânge!
Bucură-te, cădzutului Adam sculare [din morți/ înviere]!
Bucură-te, lacrămilor Evei izbăvire!
Bucură-te, nălțâme nelesne suitâ de cugete omenești!
Bucură-te, adâncime nelesne vădzutâ și de ochii îngerești!
Bucură-te, că tu ești Împăratului scaun!
Bucurăte, că tu porț[i] pre [Cel] care țâne toate!
Bucură-te, steaoa ce-nvești [îmbraci] pre Soarele [Dumnezeu]!
Bucură-te, pântece întruperii dumnedzăești!
Bucură-te, prin carea să înnoeaște lumea!
Bucură-te, prin care ne-nchinăm Dvorețului [Ziditorului]!
Bucură-te, nevastâ nenevestitâ!

Vădzându-sâ S[f]inta pre sine-n curățâe, dzâsâ lui Gavriil cu-ndrăznire: slăvitul glasului tău nelesne priimit sufletului s-aratâ. Că-ngrecării fără sămânțâ, naștere cum grăiești, de strigi: Alilui[a]!

Cunoștințâ necunoscute, să cunoascâ Ficioara cercând, strigâ cătră slujitoriu: din zgăul curat, fiiu cum easte [cu] putințâ a să naște, spune-mi. Cătră carea el dzâsâ cu fricâ, însâ strigând așea:

Bucură-te, sfatului celui nespus tainâ!
Bucură-te, credința tăcerii rugătorilor!
Bucură-te, izvodul ciudeaselor [minunilor] lui Hristos!
Bucură-te, a poruncilor Lui cap!
Bucură-te, scarâ cereascâ prea carea s-au pogorit Dumnădzău!
Bucură-te, pod ce treci pre cei de gios cătră cer!
Bucură-te, Îngerilor de multâ voroavă minune!
Bucură-te, dracilor de multe plângere ranâ!
Bucură-te, Lumina negrăit ce o născuș[i]!
Bucură-te, și [în] ce chip [s-a petrecut] pre nime nu-mvățaș[i]!
Bucură-te, carea-ntreci mintea înțălepțâlor!
Bucură-te, carea luminedzi mintea credincioșilor!
Bucură-te, nevastâ nenevestitâ!

În fața acvariului

A privi peștii dintr-un acvariu e o contemplare a vieții. Un moment de pace. Și în acest moment de pace Îi putem mulțumi lui Dumnezeu pentru întreaga creație și ne putem ruga pentru împlinirea scopului acestei lumi: transfigurarea prin slava lui Dumnezeu.

Căci la a doua Sa venire întru slavă…ca să judece întreaga umanitate, slava Lui va transfigura întreaga creație iar Judecata Domnului va avea loc în lumea nouă, transfigurată. De aceea, conținutul nostru interior va fi la vedere…și toți vom vedea cine suntem.