Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [39]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Tot aici, la sfârșitul capitolului al șaselea și al dialogului dintre Șoim și Inorog, aflăm iarăși filosofări/ învățături cu amprentă ortodoxă tradițională:

După aceasta a ști ți să cade,
o, priietine, că ispita
înțelepțască ieste
și să face când oarecare nedejde
înainte mărgătoare
și une semne de ieșirea ispitii arătătoare
să află
.
Iară amintrilea,
când cineva ispita
peste toată nedejdea începe,
ispită să dzice,
însă nu înțelepțască,
ce nebunească.

Că cu ce socoteală [rațiune] cineva
cele peste ceriu
sau cele în chentrul pământului
lăcuitoare a cunoaște ar ispiti
și ce nedejde, precum va putea cunoaște
i s-ar da,
unde simțirea
a agiunge
și socoteala a încăpea
nu poate,

că precum axioma filosofască
știută îți ieste: Toată cunoștința
și toată știința
din înaintea mărgătoare simțire
purcede
.

Deci de ai povață ca aceasta,
bărbătește pasă,
iară de nu
(fără povață la ostroavele fericiților a merge
părăsește-te
)[1].

A ispiti însemna, în limba noastră veche, și a cunoaște sau a încerca să cunoști.

Nu se pot ispiti „cele peste ceriu/ sau cele în chentrul pământului/ lăcuitoare” – adică cele din Rai sau din Iad – de către cei care nu au puterea de a cerceta cele ce sunt mai presus de simțuri.

Căci „axioma filosofască” (aristotelică), pentru oamenii obișnuiți, este: „Toată cunoștința/ și toată știința/ din înaintea mărgătoare simțire/ purcede”. Este vorba, aici, de cunoașterea empirică sau senzualistă, pe care Cantemir, în altă carte (Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago), o consideră inferioară atunci când nu este unită cu luminarea care vine de la Dumnezeu.

Întru totul ortodoxă, din punct de vedere filosofic, este afirmația: „fără povață la ostroavele fericiților a merge/ părăsește-te”.

În unele hagiografii (precum deja pomenita, în mai multe rânduri, viață a Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, dar și în altele), „ostroavele fericiților” reprezintă locurile de odihnă ale Sfinților în Rai. La care, fără povață duhovnicească (conform învățăturilor patristice), nu se poate accede.

La fel de patristică (sau omiletică) poate fi considerată și următoarea cugetare:

Că precum întrarea,
așe ieșirea patimilor să socotește
și mai vârtos obiceiul învechit
ieste deprindere cu nevoie a să uita,
pre carile precum meșterșugul,
așe firea
pre lesne a-l lipsi
sau a-l tăgădui
nu poate[2].

Obiceiul patimilor este dificil de îndepărtat din comportament, mai ales când este „învechit”. Chiar dacă patimile nu fac parte din firea umană, îndelunga obișnuință/ deprindere, bună sau rea, poate deveni o a doua fire.

Astfel încât „firea/ pre lesne a-l lipsi/ sau a-l tăgădui/ nu poate”, pentru că obiceiul rău se face ca o a doua natură.

Cu alte cuvinte, Inorogul are încă dubii asupra bunelor intenții ale Corbului. Pretențiile sale sunt următoarele:

Întâi dară ieste:
Filului dreapta
și părințasca moștenire
să nu i să oprească,
sau Corbul de la Strutocamilă
aripile luându-și,
noi pentru a noastră dreptate
orice a face vom putea,
de nu agiutoriu,
încai împotrivnic
să nu ne fie.

A doa ieste: traiul și lăcașul mieu,
veri în vârvul munților,
veri în fundul văilor,
veri în câmp,
veri în pădure,
sau oriunde aiurea
pofta inimii mele ar fi,
din toată grijea vicleșugului neprietinesc
afară să fiu[3].

Rămâne ca Șoimul să fie purtătorul mesajului și să aducă răspunsul.

Relatarea uneltirilor vânătorilor Inorogului continuă în partea a șaptea a cărții, care debutează cu o autentică poezie (în sensul modern al termenului):

Acestea într-acesta chip
prin câteva a nopții ceasuri
Inorogul cu Șoimul voroavă făcând,
Hameleon, precum mai sus s-au pomenit,
la lăcașul său ducându-să,

în vasul uluirii
vetrilele gândurilor

deșchidea,
prin marea relelor socotele înotând,
spre toate vânturile,
horburilor funele chitelelor

întindea.

 Așe el
în valurile vicleșugurilor tăvălindu-să
(poate fi răutatea
îndoit și întriit să lucredze
fortuna slobodzind),

somn fără somn
și odihnă fără odihnă
îl chinuia,
atâta cât cu ochii deșchiși somna
și cu toată fantazia deșteptată visa
[4].

Visul născut din somnul agitat al Hameleonului este asemănat cu corabia care a ridicat pânzele spre a naviga pe o mare învolburată.

Metafora aceasta era menită să sugereze că „fantasia” celui ce visa naviga departe de țărmurile unei conștiințe liniștite, în apele tulburi ale unei minți zdruncinate.

Remarcăm, așadar, că tema mării și motivul navigării sunt bine reprezentate în Istoria cantemireană. Este al doilea episod liric semnificativ, pe această temă (va urma și un al treilea), după cel cu Liliacul împotmolit în mrejele pescarilor.

„Cu ochii deșchiși somna/ și cu toată fantazia deșteptată visa” sună eminescian (avant la lettre): „Dară ochiu-nchis afară, înăuntru se deșteaptă” (Scrisoarea III).

Verbul „somna” poate fi derivat de la substantivul românesc „somn” (al cărui etimon este lat. „somnus, somni”). Însă mai degrabă are legătură cu verbul latin „somnio, somniare, somniavi, somniatus” (a visa la ceva sau a vedea ceva în vis).

Puțin mai târziu, Heliade, în Zburătorul, va utiliza substantivul neologic „somnie” (din lat. „somnium, somni(i)”, însemnând vis sau halucinație onirică):

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Eminescu preia termenul în poemul În vremi de mult trecute: „E vânăt la faţă ca mărgăritarul,/  Pe albii lui umeri aripi se desfac/ Şi luciu c’argintul îi este talarul;/ În mâna lui mică el ţine păharul/ Somniei… Pe frunte-i flori roşii de mac”.

Regimul oniric, ca și poezia mării (și nu numai a mării) – precum și filosofările sau desele meditații -, reprezintă, în paginile Istoriei ieroglifice, elemente anticipative în raport cu epoca romantică.

De altfel, Edgar Papu și Elvira Sorohan au susținut așezarea lui Cantemir între preromantici.


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 244-245.

[2] Idem, p. 245-246.

Spune și Sfântul Antim, vorbind despre cei trei morți înviați de Hristos și despre ceea ce închipuie învierea lui Lazăr: „Iar al treilea, carele au îmbătrânit în păcat și s-au obicinuit în desfătări și în deșertăciunile cele lumești, în pohtele lui cele rele, nu iaste cu putință să se întoarcă pre[a] lesne ci, au rămâne făr’ de căință și moare în păcat […] sau, pentru ca să vie în căință, trebuiaște un ajutoriu tare, de sus, un cuvânt viu al lui Dumnezeu, carele să va [vrea] în tot chipul să-l rădice din păcat, precum au rădicat și pre Lazăr din groapă”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 145.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 245.

[4] Idem, p. 247.