Am scris un articol, nu cu mult timp în urmă, în care mi-am exprimat opinia întemeiată că Cristina Crețu m-a plagiat în teza sa de doctorat, recent publicată. Autoarea a venit și m-a acuzat de trufie și de calomnie la adresa sa.
Consider că am oferit toate probele necesare, în articolul meu anterior, pentru a-mi susține temerile că am fost furată. Însă, pentru cei care s-ar putea împiedica în amănuntele prezentării mele, revin cu câteva precizări, prin care vreau să subliniez care este problema în discuție, pentru că d-na Crețu se preface că nu înțelege.
În primul rând, subiectul cercetării d-nei Crețu este, așa după cum spune titlul capitolului său: „Modelul” Miniat în Didahiile lui Antim Ivireanul. Filiația predicilor.
Prin urmare, ceea ce ar fi trebuit dumneaei să facă, în primul și în primul rând, este să analizeze comparativ două opere literare: a lui Antim și a lui Miniat. Ceea ce vom arăta, încă o dată, că nu a făcut.
În al doilea rând, Crețu este elogiată de conducătorul tezei sale, Prof. Eugen Munteanu, exact pentru ceea ce nu a făcut: „Un subcapitol special este dedicat raporturilor dintre didahiile lui Antim Ivireanul și predicile lui Ilie Miniat. Comparând atent fragmente din predicile celor doi [sic!], autoarea conchide că nu se poate vorbi decât de surse comune, nu și de o influență directă a lui Miniat în opera lui Antim, cu atât mai puțin de preluarea de către ultimul a predicilor lui Miniat (s. n.)”.
Așadar, valoarea științifică deosebită a cercetării Cristinei Crețu ar trebui să constea în faptul că a comparat atent fragmente din predicile celor doi omileți, pentru ca, în urma acestei comparații atente, de abia, să ajungă la concluzia surselor comune și, în consecință, la faptul că nu poate fi vorba de o influență directă a lui Miniat în opera lui Antim.
Așa ne spune conducătorul ei de doctorat, profesor universitar cunoscut, deci nu este o speculație a mea.
De asemenea, aceasta este ordinea corectă (ar fi trebuit să fie!) a cercetării, pe care ne-o indică însuși conducătorul tezei de doctorat a d-nei Crețu!
Din ceea ce ne comunică însuși domnul Prof. Munteanu, este absolut evident faptul că discuția despre sursele comune face parte din concluzii sau, în orice caz, ar trebui să fie ulterioară „comparației atente a fragmentelor din predicile celor doi”.
Ceea ce nu se întâmplă în capitolul Cristinei Crețu, unde concluziile „surselor comune” se găsesc…înaintea „comparației atente” a predicilor.
Or, într-o cercetare originală și onestă, nu ai cum să inversezi analiza comparativă și concluziile care derivă din ea.
Pe lângă faptul că rezultă din însuși titlul capitolului în discuție, domnul Prof. Munteanu ne spune cât se poate de clar și dincolo de orice echivoc: valoarea științifică a cercetării efectuate de Cristina Crețu și expuse în acest capitol constă în examinarea celor două opere: „comparând atent fragmente din predicile celor doi”.
Numai în urma unei atare examinări se poate ajunge la rezultate științifice palpabile, care sunt cele amintite: „nu se poate vorbi decât de surse comune, nu și de o influență directă a lui Miniat în opera lui Antim”.
N-am spus-o eu, ci a subliniat-o Prof. Eugen Munteanu, conducătorul tezei de doctorat a Cristinei Crețu, care a ținut să menționeze acest lucru între rezultatele științifice remarcabile ale lucrării, pentru care îi aduce nenumărate elogii.
Așadar, problema principală în discuție este: felul în care Cristina Crețu „a comparat atent fragmente din predicile celor doi” autori, pentru a ajunge la rezultatele științifice menționate.
Deci, să ne mai uităm încă o dată cum a comparat atent fragmente din predicile celor doi.
În primul rând, vorbește de izvoare comune, ceea ce, din ceea ce ne spune Prof. Munteanu (foarte corect), ar trebui să vină după comparația atentă a fragmentelor. Altfel, argumentarea este ilogică și irelevantă. Mai mult, indică faptul că autoarea știa deja care sunt rezultatele unei asemenea cercetări, pentru ca să-și poată permite să enunțe mai întâi concluziile.
Însă, cum a comparat izvoarele?
Cristina Crețu a transcris omiliile lui Miniat, deci nu ne îndoim de faptul că a putut extrage de acolo sursele menționate de autor, pentru a le enumera apoi în mod detaliat (după cum am arătat în articolul anterior).
Pentru comparația atentă despre care vorbește Prof. Munteanu este însă nevoie de doi membri, adică și de studierea didahiilor lui Antim.
Problema este tocmai aceea că d-na Crețu n-a studiat didahiile lui Antim – și, prin urmare, nu putea să facă o comparație atentă între predicile celor doi – ci și-a însușit rezultatele din teza mea de doctorat, publicată online cu patru ani mai devreme față de editarea tezei sale.
Argumentele le-am prezentat și în articolul anterior, dar le reiau, pe scurt, încercând să scot în evidență faptul că nu reiese de nicăieri, din capitolul în discuție scris de Cristina Crețu, că aceasta ar fi lecturat cu atenție și ar fi studiat didahiile lui Antim, pentru ca să poată face o analiză comparativă literară (studiu care, de altfel, nu intră în specialitatea dumneaei!).
Așadar, așa-zisa comparație atentă începe (ilogic) cu relevarea surselor celor doi autori. Iar despre Antim, ea spune următoarele (p. 45-46):
Așadar, Antim este expediat într-o frază, după care urmează aproape o pagină cu enumerarea surselor lui Miniat.
Însă, pentru a menționa, în această frază, izvoarele lui Antim, Crețu nu avea nevoie de lectura atentă a didahiilor, pentru că ele fuseseră deja enunțate în studiile care s-au ocupat de literatura veche (Istoria literaturii române 1964, Literatura română veche a lui Piru, cărțile lui Mazilu, monografia lui Ștrempel despre Antim etc).
Ea citează – însă numai parțial – pe Dan Horia Mazilu, cu Proza oratorică în literatura română, vol. II.
Nu am acum la dispoziție Proza oratorică, însă afirmațiile lui Mazilu citate de Crețu sunt reluate și în Recitind literatura română veche, vol. II (EUB 1998), p. 374:
Se observă, așadar, că ghilimelele d-nei Crețu nu sunt bine puse. Ar fi trebuit să ofere citatul integral din cartea Profesorului Mazilu și nu să enumere sursele ca și când ar fi rezultat dintr-o cercetare proprie.
În teza mea, cercetarea pe această temă este într p. 497-508.
Ceea ce vreau să scot în evidență este faptul că, enumerând astfel izvoarele lui Antim, Cristina Crețu nu dovedește deloc că ar fi operat lectura atentă a didahiilor antimiene.
Am arătat de asemenea, în articolul de data trecută, că felul în care echivalează importanța istoriei și a filosofiei antice grecești în operele celor doi predicatori este complet eronat, ceea ce e o dovadă în plus că n-a citit cu atenție didahiile.
Mergem mai departe, la comparația cu care Crețu ar fi trebuit să înceapă discuția, nu să o termine. Iar pretinsa comparație atentă a lui Crețu constă, după cum am demonstrat deja (în articolul nostru anterior) în indicarea unui singur fragment din opera omiletică a lui Antim.
În această „atentă comparație” ar trebui să stea toată greutatea demonstrației, așa după cum bine a precizat Prof. Munteanu. Fără această „atentă comparație” zadarnic este tot ceea ce a scris Crețu în rest.
Toată discuția cu privire la filiația predicilor (terminologie pe care am utilizat-o anterior în teza mea), anunțată încă din titlul capitolului dumneaei, trebuia să se întemeieze solid pe această „atentă comparație”. Fără ea, restul capitolului este umplutură fără nicio valoare în demonstrație.
Această analiză comparativă a textelor din punct de vedere literar, este unica metodă care poate duce la rezultate științifice deosebite. Iar Cristina Crețu nu mai are niciun studiu de acest tip, în activitatea sa de lingvist.
Și care este comparația atentă a Cristinei Crețu?
Singurul fragment relevant prezentat de Crețu (p. 47-48) fusese anterior indicat de mine, în cartea mea (p. 510-511 și 277-280), așa cum am prezentat, cu facsimile și cu detalii în articolul trecut.
Un al doilea fragmențel de text, în care există un verset din Psaltire pe care Crețu îl ia aiurea drept reper în discuția despre filiație, nu reprezintă decât sfârșitul pasajului indicat de mine.
Așa încât, atunci când ne anunță: „prezentăm, în continuare, câteva fragmente din predicile lui Miniat care își găsesc corespondent în cuvântările lui Antim Ivireanul” (p. 47),
d-na Crețu nu face decât să ne inducă în eroare.
Ne-a prezentat, de fapt, un singur fragment dintr-o predică a lui Antim, care este indicat anterior în teza mea doctorală.
Așa-zisul al doilea fragment din Miniat (comparat, de fapt, cu același fragment de la Antim și nu cu altul) nu este decât un textuleț fără nicio relevanță, în care se găsește un verset din Psaltire, amintit și de Antim și de toți omileții ortodocși din toate secolele, verset pe care, într-un mod total neștiințific, Crețu îl socotește probă în demonstrația pe care o avea de efectuat.
Așa încât Cristina Crețu nu poate face prin nimic dovada că s-ar fi adâncit în lectura didahiilor, în urma căreia cu adevărat să se poată spune: „Comparând atent fragmente din predicile celor doi [sic!], autoarea conchide că nu se poate vorbi decât de surse comune, nu și de o influență directă a lui Miniat în opera lui Antim, cu atât mai puțin de preluarea de către ultimul a predicilor lui Miniat (s. n.)”.
Acum, argumentele pe care Crețu le aduce în favoarea sa și prin care mă amenință sunt următoarele:
- N-a văzut și n-a citit teza mea online.
- N-a citat ediția Operelor antimiene (1972) ci pe cea a Didahiilor (1962) – cu texte identice, editate de același Ștrempel.
În fine, expun și eu pe scurt argumentele mele:
- Teza mea de doctorat, dedicată lui Antim Ivireanul, a fost publicată online în martie 2010, după ce, încă din luna iulie a anului trecut anunțasem susținerea ei, cuprinsul și bibliografia, publicând și referatele Profesorilor din comisie, care au fost elogioase – de asemenea la nivel online.
- În ea se află un capitol dens, Antim Ivireanul și Ilie Miniat, în care am făcut, înaintea Cristinei Crețu, demonstrația completă și pertinentă a faptului că Antim nu s-a inspirat copleșitor din Miniat, așa cum se susținuse în trecut, ba chiar nu s-a inspirat aproape deloc.
- Cristina Crețu putea, cu mare ușurință, descoperi teza mea publicată online și își putea însuși de acolo metoda de a demonstra tema propusă, lucru pe care cred că l-a și făcut.
- Era foarte ușor ca ea să își improprieze, din cartea mea, fragmentul esențial pe care l-am adus mai devreme în discuție, precum și teza surselor comune, pe care eu am formulat-o în lucrarea mea.
- Organizarea demonstrației, în capitolul Cristinei Crețu, este ilogică, pentru că așază problema surselor comune înaintea comparației propriu-zise, situație care nu se poate concepe în cazul unui cercetări făcute prima dată.
- Concluziile pe care le extrage Crețu au fost anterior formulate de mine, în teza mea.
- Crețu putea să înlocuiască foarte ușor o ediție cu alta (în cazul didahiilor). În ceea ce-l privește pe Miniat, nu putea să citeze altceva decât propria sa transliterare a textului miniatian, însă putea foarte simplu să găsească, în transcrierea sa, fragmentul indicat în teza mea, ceea ce cred că a făcut.
Prin urmare, atât demonstrația, cât și concluziile acestei dezbateri despre Antim și Miniat, din teza mea de doctorat, se regăsesc, în aspectele lor fundamentale pentru subiect, în teza de doctorat a d-nei Crețu.
