Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 12 martie, 2015

Și eu țin să vă mulțumesc, Domnule Andrei Ciprian Pop!

Editând aici, scrisoarea dumneavoastră trimisă pe Yahoo, gestul acesta arată mulțumirea și rugăciunea mea pentru dumneavoastră! Toată binecuvântarea!

Mesaj de multumire

de la  Andrei-Ciprian Pop, 12 martie 2015, ora 21. 04.

Ma numesc Pop Andrei Ciprian si sunt student la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Cluj Napoca in anul III la Teologie Pastorala si tin sa va multumesc din suflet dumneavoastra si sotiei pentru toata munca ce o depuneti, mai mult pentru o „Romanie eterna” pentru anumite persoane probabil din viitor care vor intelege mai bine cele spuse de dumneavoastra.

V-am simtit profunda suferinta pentru nereceptarea cu fidelitate a intregii dumneavoastra munci si a celor pe care le scrieti, insa eu cel putin si sunt sigur ca si altii chiar daca nu o spun va sunt sincer recunoscatori.

Si eu puteam sa las acest sentiment in tacerea groasa care spuneati ca domneste pe platforma virtuala, dar intr-un moment de exaltare interioara am hotarat sa va scriu si sa va aduc la cunostinta sentimentele mele desi sunt fara prea mare valoare.

Incerc sa patrund durerea dumneavoastra in legatura cu modul in care se face teologia azi, in legatura cu „reprezentantii” ei care nu ii fac cea mai buna imagine, insa dupa cum spunea un mare parinte contemporan, oamenii de azi sunt robiti „parerii” ce este proprie ignorantei duhovnicesti ori intelectuale, ori a ambelor.

Dar teologii adevaratei ortodoxii trebuie sa ofere invatatura limpede a Izvorului chiar daca pentru unii apa este prea rece, pentru acei cativa care cauta cu adevarat si nu se multumesc cu cele improprii adevaratei Ortodoxii, chiar daca acestia sunt putini.

Cuvintele nu au putut reda starea ce o simt in acest moment si imi pare rau.

Va simt gingasia, nobletea si sensibilitatea sufleteasca si inima din care nu mai iese nimeni odata intrat.

Va multumesc din suflet si va transmit cele mai bune ganduri.

Dumnezeu sa va dea putere in tot ceea ce intreprindeti, Parinte!

Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2015]

Sfanta Cruce© Adevărul. ro[1]

Iubiții mei[2],

dacă am compara Postul Mare cu acoperișul unei Biserici, atunci Sfânta Cruce ar fi turla Bisericii, cea care ține la un loc părțile. Pentru că cele trei săptămâni înainte și după această duminică, a Crucii, sunt ca cele două părți, stângă și dreaptă, ale acoperișului, iar Crucea tronează în centru, pe turlă.

Iar dacă Postul Mare l-am compara cu o carte, atunci rezumatul cărții ar fi Crucea Domnului, pentru că prin ea ajungem să ne închinăm Învierii Lui cea de a treia zi.

Iar tot postul nostru e concentrat, prin Cruce, adică prin nevoință, prin durere…spre Învierea Lui cea preabucuroasă.

Fiindcă Crucea Domnului, căreia astăzi ne-am închinat și pe care am sărutat-o în mijlocul Bisericii, este liantul nostru.

Ea este cea care ne unește și ne înfrățește pe unii cu alții. Asta, bineînțeles, dacă gândim ortodox relațiile dintre oameni, dacă le gândim după voia lui Dumnezeu.

Fiindcă în afara conștiinței creștine că suntem frați unii cu alții, în afara respectării voii lui Dumnezeu cu noi, nu ne mai regăsim unii pe alții. Nu ne mai simțim frați și împreună robi ai lui Dumnezeu.

Însă, în Biserica Lui, ne redescoperim calitatea de oameni creați de Dumnezeu dar și calitatea de frați duhovnicești. Pentru că, dacă suntem creați de Dumnezeu și toți avem aceiași Protopărinți, pe Sfinții Părinți Adam și Eva și, în același timp, avem un singur Mântuitor, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, atunci Biserica e spațiul divino-uman în care ne descoperim și trăim frățietatea sub ambele aspecte: frați cu primii oameni și frați cu Hristos, pentru că El a luat firea noastră și ne-a mântuit și ne mântuiește și ne va mântui pe noi, cei păcătoși.

De aceea, punând Crucea în centrul Bisericii, am pus puterea lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Și puterea lui Dumnezeu e cea pe care o simțim oricând ne închinăm și oricând ne rugăm și oricând postim și oricând slujim lui Dumnezeu și ne împărtășim cu El, Cel euharistic.

O simțim…dacă ne smerim inima.

Pentru că una e să te închini oricum (și mulți se închină în tot felul, de parcă dau din mâini după muște) și alta e să simți puterea de-viață-făcătoare a Crucii Domnului. Pentru că poți să îți faci de zeci de ori semnul Sfintei Cruci…dar, dacă nu începi să te curățești de patimi, nu simți deloc puterea ei. O faci ca pe un simplu semn…

Când puterea Crucii Lui începe să ne umple din ce în ce mai mult…atunci înseamnă că am început să ne lăsăm, ca un aluat ce se dospește, în mâna Celui care ne frământă.

Și Domnul ne frământă prin multe dureri, chinuri, suferințe, ispite!

A fi frământat de Dumnezeu e lucru dureros, e crucificare, pentru că el ne pune în cuptor…în cuptorul suferințelor de tot felul, ca să ne coacem ca pâini ale Lui.

Și când te coci…când El te dogorește…lucrurile sunt foarte dureroase.

E durere multă…în care ne umplem de har.

Dar harul nu exclude durerea cel mai adesea…ci harul plinește durerea noastră, o transfigurează.

De aceea, mulți ortodocși vorbesc despre post ca despre cură de slăbire, ca despre o perioadă în care nu mănânci carne ci mănânci fasole, nu faci aia ci faci ailaltă…dar nu vorbesc despre post ca despre moarte…și înviere…Nu vorbesc despre post ca înnoire duhovnicească. Nu vorbesc despre post ca umplere de slava lui Dumnezeu…

De ce? Pentru că nu trăiesc așa ceva…și nici nu așteaptă așa ceva, din păcate…

Ci ei așteaptă să se termine postul ca să mănânce ouă și miel și…să se distreze.

Postul vine, trece…și creștinul ortodox rămâne la fel! De ce? Pentru că n-a așteptat niciodată să se facă duhovnicesc. Să o termine cu păcatul. Să fie om nou. De aici încolo să nu se mai bucure demonii de el ci…Dumnezeu, Îngerii și Sfinții Lui, alături de Maica lui Dumnezeu.

Însă tot Triodul vorbește doar despre aceste accente ale vieții noastre duhovnicești. Și e semn că noi nu știm slujbele Bisericii din această perioadă.

Dacă le-am ști…am avea altă perspectivă asupra postului ortodox.

Spre exemplu, aseară, la Vecernia Mare, există această cântare: „Strălucește, Cruce a Domnului, luminatele fulgere ale harului tău în inimile celor ce te cinstesc pe tine, și cu dragoste dumnezeiască te primesc, ceea ce ești de lume dorită…dăruind răsplătirile postirii robilor tăi, celor ce cer cu credință ocrotirea ta cea bogată și mila ta cea mare”[3].

Care fulgere și răsplătiri ale Crucii? Slava lui Dumnezeu, cea care ne inundă din Sfânta Cruce, care e plină de slava și puterea Lui.

Adică postul nu e pentru a avea „o siluetă de invidiat” ci pentru a avea un suflet curat. Postul e pentru a scoate din noi monștrii patimilor, pentru a scoate fiarele sălbatice din noi, pe cele care ne rănesc cumplit în ființa noastră.

Postul e pentru a ne umple de sfințenia Lui, prin care avem îndrăzneală la El. Îndrăzneală de fii…

Dar, dacă noi nu trăim ce cântăm la strană…dacă nu trăim ce slujim în Liturghie și în Taine, bineînțeles că ni se par toate metafore…și reducem postul la trup, la „o dietă de primăvară”, fără ca să ne „încurcăm” în multe…probleme de conștiință.

Însă postul începe în suflet și nu în trup!

Postul începe acolo unde începe curățirea noastră. Și dacă curățirea noastră nu începe niciodată…nu începe nici postul, nici slujirea!

De aceea, tot mai puțini oameni vor să se împărtășească în mod real cu Dumnezeu…pentru că nu vor să se schimbe după voia Lui.

Le place „cum sunt”, au tabieturile lor, „se simt bine” și fără post, spovedanie, împărtășire, se pot ruga și acasă, nu e nevoie să bată drumul până la Biserică, Îl au pe Dumnezeu „în suflet”, fără prea multe eforturi ascetice…pentru că tot mai mulți creștini ai noștri au un Dumnezeu fără Biserică…și o Biserică fără Sfinți.

Căci dacă putem pune problema că Îl avem pe Dumnezeu…dar nu ne trebuie Biserica, spunem, în mod apăsat, că vrem un Dumnezeu fără Sfinți. Pentru că, în Biserică, Dumnezeu naște și crește Sfinți…aidoma celor din vechime. Pentru că așezarea lor interioară e ca a acelora…atâta timp cât și în ei…coboară același har al Prea Sfintei Treimi.

Însă, noi nu avem nevoie doar de Biserici, Mănăstiri, ora de Religie, salarii pentru preoți, intelectuali în Biserică, tineri care să vină la slujbe…ci de toată sfințenia și învățătura Bisericii. Avem nevoie de orice Sfânt al Bisericii, din prima zi a lumii și până azi, de orice carte a Bisericii, de orice slujbă a Bisericii, de modul cum gândește Biserica, cum trăiește, cum iubește, cum se odihnește în Dumnezeu.

De aceea, în aceste zile de post, ortodocșii mănâncă și citire multă și rugăciune multă și metanii multe și slujbe multe…nu numai post aspru, de te doare trupul…și mintea îți ia foc.

Ortodocșii (cei autentici și nu cei la număr) fac multe lucruri sfinte și mari în taina inimii lor, în post și nu numai…dar, după ce le fac, ele și transpar din ei.

De aceea, când nu transpare binele din noi, ci alte jivine…din Iad…e semn că avem un post bolnav și o iubire amorțită.

Pentru că e imposibil să citești, să postești, să fii la slujbe non-stop…și, atunci când trebuie să te manifești ca ortodox…tu te manifești ca păgân.

Lucrurile nu concordă!

Pentru că inima bună scoate…trandafiri, pe când inima împietrită…doar tăceri ranchiunoase, bârfe de colțul străzii, înfumurări prostești, pierderi ale timpului.

De aceea…am privit zilele trecute cu durere…„marea problemă națională” a orei de Religie.

Noi facem totul în ultima zi a anului…și tot anul nu predică nimeni despre ora de Religie.

Profesorii de Religie, ca și preoții, nu își asumă marea și iubitoarea-de-oameni misiune de a vorbi online despre viața Bisericii și mărturia ei…pentru că nu sunt remunerați să o facă.

Fiecare predă la clasa lui…sau predică pentru Biserica sa. Se încheie ora…se termină slujba, fiecare pleacă…și Dumnezeu nu e propovăduit de nimeni.

Ba da – să nu mistificăm adevărul! – e propovăduit de oameni care nu sunt ai Bisericii.

Pastorul Puștan – care atunci când era penticostal era Vladimir, iar atunci când a fost dat afară din biserica penticostală a devenit Ioan (?) – își predică mult și bine ereziile lui. Predică cu râvnă, cu patos, se zbate pentru ereziile sale…La fel ca el fac mulți…și îi ascult cu plăcere…deși nu le accept balivernele non-eclesiale.

Dar nu poți să nu-i asculți! De ce? Pentru că știu să vorbească pentru lumea asta, de acum, care nu e nici prea cultă, nici prea manierată, nici prea religioasă.

Vorbesc credibil…chiar dacă, cel mai adesea, spun prostii cu carul…pentru că sunt în afara Tradiției Bisericii.

Eretici de tot felul, păgâni de tot felul (și musulmanii au saituri predicatoriale bine puse la punct) sunt prezenți online…nu cu limba de lemn bine dată cu ceară, nu cu întorsături semantice sulfuroase…ci cu explicații pentru tot capul. Mai grele, mai ușoare…și de aceea prind la public.

De aceea, dacă mâine va scădea și mai mult popularitatea Bisericii noastre sau dacă, la ora de Religie, se vor înscrie tot mai puțini elevi, nu e din cauza celor doi-trei activiști bine instruiți care își bat joc de noi, ci din cauza păcatelor sau a indolenței noastre.

Toți știu păcatele noastre, ale Bisericii…și toți știu că nu avem oameni pregătiți ca să…vorbească pe înțelesul șmecherului, al țeparului, al infatuatului, al intelectualului autist sau al gospodinei de telenovele.

Am stat în fotoliu sau în pat și ne-am uitat la Părintele Constantin Necula reprezentând punctul Bisericii în emisiunea de la Realitatea TV pe tema orei de Religie.

Câțiva jurnaliști…au remarcat imediat că, în loc de comunicate calpe…am avut un om viu.

Problema e că oameni vii, care comunică bine și pentru mulți, sunt puțini în Biserică.

De ce? Nu ne interesează oamenii bine pregătiți, care știu să comunice, care studiază, care muncesc non-stop pentru a aprofunda adevărul Bisericii.

Îi încurajăm doar pe cei care slujesc oricum…și zidesc ziduri din indiferent ce bani…dar nu și pe cei care zidesc oameni. Iar zidurile nu vor veni la Biserică și nici nu vor vorbi despre Biserică…Însă oamenii, da!

Așa că, dacă vrem ceva cu adevărat pentru Biserica noastră…să vrem tot timpul!

Nu heirupist! Nu din când în când! Ci, pentru viitoarele lupte…oamenii atenți se pregătesc clipă de clipă.

Dacă vrem să facem ceva pentru Dumnezeu și pentru noi…atunci, mai înainte de a scrie cărți, de a conferenția, de a ieși în public…să ne curățim de patimi!

Și să ne strângem pe fiecare zi adevăruri, adevăruri căutate, muncite și trudite de noi, nu furate de la alții, pe care să le înțelegem în postul, în rugăciunea și în milostenia noastră.

Pentru că atunci când ieși în public…oamenii vor să vadă ce le spui…și nu că poți să le spui.

Oratoria își pierde suflul repede, dacă în spatele ei nu stau multiple specializări, multă suferință, multe înțelegeri, multă iubire, multă onestitate.

Și oamenii trebuie trimiși la munca care să îi sfințească, la munca eclesială, cea interioară, adică la despătimire.

Dacă nu înțeleg asta…n-au înțeles nimic din ce am făcut astăzi la slujbă: am pus Crucea în mijlocul nostru…pentru că trebuie să o avem în noi înșine.

Dar, ca să o avem în noi înșine…trebuie să o vedem mereu, să o sărutăm mereu, să i ne închinăm ei mereu, ca și Sfintelor Icoane…ca să vedem spre ce ne îndreptăm.

Pentru că în tablourile religioase romano-catolice vectorul e: omul căzut, greoi și buhăit, negrul e la el acasă, tristețea e acolo. Pe când Sfintele Icoane ale Bisericii sunt imagini transfigurate, sunt prezențe ale Împărăției lui Dumnezeu, sunt bucurii duhovnicești.

Și toate slujbele Bisericii sunt trăiri în Împărăția lui Dumnezeu și, paradoxal, sunt căi către Împărăție.

De aceea binecuvântăm noi Împărăția lui Dumnezeu tot timpul: pentru că noi trăim în slava ei, Dumnezeul nostru e cu noi și noi mergem continuu spre Împărăția care va să vină, care se va dezvălui/ descoperi în mod deplin în noi și în întreaga creație.

Așadar, iubiții mei, dacă vrem să ne mințim pe mai departe că suntem ortodocși…atunci să trăim pe mai departe ca acum: indiferenți, reci, imperturbabili pentru bine!

Dar dacă vrem să murim și să înviem pentru Hristos, adică să fim alții, cel mai serios lucru al vieții noastre trebuie să fie acesta: ce facem pentru Dumnezeu și cum e slăvit și propovăduit Dumnezeu în noi și de către noi înșine.

Fără această mărturie vie, reală și credibilă, nu putem să convingem pe nimeni de lângă noi…darămite pe alții de la mii de kilometri distanță.

Dumnezeu să ne dea înțelepciunea de a nu mai iubi păcatul ci de a iubi viața cu El! Și să ne dea tuturor harul Său, acela prin care ne putem schimba, cu schimbare dumnezeiască, pe fiecare clipă. Vă doresc numai bine și liniște! Amin.


[1] Fotografia este inclusă în art. Monika Krajnik, Un fragment din Sfânta Cruce va fi expus la Catedrala Mitropolitană din Cluj, 19 martie 2012, ora 12. 19, cf. http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/un-fragment-sfanta-cruce-expus-catedrala-mitropolitana-cluj-1_50aeee577c42d5a663a1be1d/index.html.

[2] Scrisă în ziua de 12 martie 2015, zi de joi, cu mult soare și cu o seară răcoroasă.

[3] Triodul, ed. BOR 2000, p. 312.

Porumbeii mănâncă din mâini prietenoase

Ipocrizia este o piesă de teatru prost regizată pentru cei care nu sunt interesați…de detalii. De adevăratele detalii, de cele care fac diferența dintre minciună și autenticitate.

De aceea, ipocrizia poate avea culoare politică, poate avea culoare managerială, poate avea culoare profesorală, poate avea culoare religioasă, poate avea culoare…nedefinită.

Însă, în orice situație, ipocritul îți va spune că nu este important ceea ce e important ci este important ceea ce e minor.

Cui folosește…recanalizarea atenției? Celor care vor să lase lucrurile „așa cum au fost”. Celor care n-au valori pentru timpul de față…dar par să aibă reverență pentru valorile trecutului. Celor care nu au nevoie de „ceva nou”. Pentru că noul e, pentru ipocrit, „un vechi” pe care el „îl știe”…dar pe care niciodată nu-l înfăptuiește.

Pentru că ipocrizia este fiica legitimă a lenei, a lipsei de perspectivă, a fatuității.

Ca să îți permiți să fii leneș și orgolios în același timp…trebuie să nu crezi că poți să faci ceva bun pe fața pământului. Și pentru că nu crezi în tine (măcar în tine, dacă nu ai repere…mai înalte!) și nici nu aștepți mare lucru de la tine, le spui și altora să facă la fel: să nu facă nimic.

Cine însă ascultă de ipocriți? Oamenii care n-au chef. Adică unii aidoma lor. Și în fața unei persoane care face ceva…ei fac apologia plictisului…sau a lipsei de importanță în cazul lucrului bine făcut: „Dar ce mare lucru a făcut?!…Dar asta trebuia făcut acum?!!!…Eu cred că altfel trebuia făcut!”…Fără să se pună vreodată la treabă și să ne arate…ceva făcut…și mai bine.

Tocmai de aceea, ipocritul care stă la taclale…e o imagine cotidiană a pierderii timpului.

O să vină vara, lăsăm cărțile deoparte, pe care și așa nu le studiem…și lenevim pe plajă…sau la terasă…pentru că „și așa nu aveam ceva mai bun de făcut”.  După care, ne întoarcem peste 3 luni, tobă de lehamite și de gol interior, și suntem uimiți că alții au muncit…și pe timpul verii, că alții au făcut…ceea ce noi nici n-am visat…că alții fac lucruri valoroase…în comparație cu plictisita noastră existență.

Însă ipocrizia…când vrea să își ascundă printre fraze existența posacă, ingrată, mică și bicisnică…compară viața cu moartea.

Aruncă valoarea la coșul de gunoi, ba pe panta interminabilei morți care ne înghite pe toți, ba pe panta lipsei de evidență a valorii. Când valoarea e o împlinire în sine și nu în relație cu altcineva…sau altceva.

…Și arhiereii, învățații și bătrânii poporului L-au întrebat: „În/ cu ce putere faci acestea?” [Mc. 11, 28, BNT]. Întrebarea e idioată…Și dacă vrem să cunoaștem cât de mici și proaste sunt gândurile noastre, atunci aprofundarea Dumnezeieștii Scripturi în mod zilnic ne dezvață de ele. Ea ne învață să nu mai punem întrebări fără rost…sau să mai căutăm lucruri puerile

De ce a fost o întrebare idioată/ prostească? Pentru că, atunci când crezi că știi ceva despre putere, despre puterea duhovnicească…nu mai întrebi pe cineva dacă e duhovnicesc sau nu, de la Dumnezeu sau de la Satana…pentru că poți să simți tu însuți.

Când te crezi pătrunzător al lucrurilor…poți să spui de unul singur ce trăiești.

Puterea duhovnicească se experimentează pe viu…pentru ea nu ai nevoie de translator, mai ales că ei stăteau în fața lui…Dumnezeu întrupat.

Însă prostia întrebării nu a fost ingenuă ci ipocrită. Pentru că ei nu știau ce înseamnă a avea putere dumnezeiască…ci ei doar auziseră că Sfinții au așa ceva. Ei, ipocriții care Îl întrebau, nu făcuseră minuni, nu prorociseră, nu scoseseră demoni…ci doar vorbeau despre lucruri pe care nu le cunoșteau.

Sfinții Apostoli, în comparație cu ipocriții din Israil, nu Îl întreabă pe Domnul despre puterea harică pe care au primit-o, pentru că ea se lucra prin ei. Ci doar, la un moment dat, Îl întrebară de ce nu au putut să scoată un anume demon [Mc. 9, 28]. Și au primit de la El o învățătură suplimentară: pentru că e nevoie de asceză și de iubire pentru oameni, dacă vreți să îi vindecați de demoni [Mc. 9, 29].

Demonii ies, ei ies din oameni, doar când simt că…sunt goniți din iubire și din grijă și din înțelegere imensă a suferinței oamenilor.

Dar demonii rămân acolo, în acei oameni, în care sunt acoperiți de minciuni, de multă părere de sine, de ipocrizie, de intoleranță.

Din vasta experiență a Sfântului Macarie cel Mare în materie de demonologie, aflăm că există niște demoni „speciali”, care se cuibăresc în vrăjitori și amăgitori și în inițiatorii de erezii. Și că, atunci când acești demoni îi stăpânesc pe vrăjitori și pe eretici, ei nu primesc nicidecum să iasă din erezia și din înșelarea lor.

Demonii îi fac bârfitori în fața adevărului. Nu poți să comunici cu ei…pentru că o țin într-o șaradă.

Însă, spune Sfântul Macarie, pentru ei (pentru eretici și vrăjitori) „este trebuință de rugăciune din adâncul inimii, căci cuvântul nu are nicio putere” [Viețile Sfinților pe ianuarie, ed. BOR 1993, p. 356]. Nu mai are nicio putere…pentru că nu mai acceptă să fie învățați, luminați, mântuiți de cineva…pentru că se cred „posesorii” adevărului.

Și de aceea, întrebările ipocriților lui Israil sunt surori cu întrebările noastre ipocrite. Pentru că nu vin dintr-o nevoie reală…ci din nevoia demonică de a pierdere timpul altora.

Ce fac însă porumbeii? Vin la mâinile celor care le dau mâncare. Se apropie fără teamă când văd că sunt hrăniți.

Ei nu știu cât de rău sau ipocrit ești tu, ce vrei să le faci, dacă îi iubești sau nu…ci ei vin să mănânce…dacă văd că ce le dai să mănânce e bun. Ei nu știu dacă a doua oară sau a noua oară, în loc de boabe, tu nu le dai moarte.

Merg pe încredere.

Ipocriții însă nu se încred niciodată în cei pe care îi ascultă. Întrebările lor goale sunt menite să te enerveze. Dacă nu intri în logica lor sterilă, explodează în ei înșiși. Dacă intri…și te lași purtat de întrebări, remarci, indiscreții…atunci jubilează.

Porumbeii cinstesc însă mâinile prietenoase. Dar, mai ales, mințile și inimile care îi privesc frumos.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [41]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Așadar, Hameleonul pleacă, în vis, în căutarea Inorogului cu cornul vindecător:

din pădure la munte
într-un suflet alergă,
ca doară pre Inorog,
de binele său făcătoriu,
unde va a afla
va putea.

Pre carile într-un munte prea înalt
și loc prea aspru
și fără suiș aflându-l,
i să părea
că pre o stincă înaltă
în simceaoa [creasta] muntelui șede,
iară din toate părțile prăpăști,
hârtoape și păhârnituri groznice era,
atâta cât căutării amețală aducea[1].

Cantemir insistă pe această imagine a inaccesibilității Inorogului, din cauza înălțimii la care acesta se afla.

Pe de o parte avem – așa cum afirmam altădată –, semnificația înălțimilor muntoase indicând o așezare edenică, pe de altă parte sugestia preromantică a unor înălțimi amețitoare, deopotrivă majestuoase și înspăimântătoare[2].

Iar, pe de altă parte, înșiși munții sunt un simbol vechi al oamenilor înțelepți sau sfinți – numai în Psaltire sunt numeroase exemple în acest sens:

„Direptatea Ta, ca munții lui Dumnezău” (Ps. 35, 6, Biblia 1688).

„Audzî-ne, Dumnădzăule, Mântuitoriul nostru […]. Gătind munțâi cu vârtutea Sa”… (Ps. 64-6-7, Psaltirea de-nțăles).

„Muntele închegat, munte gras. A ce vă uitaț[i], munț[i] închegaț[i]? La muntele [în] care bine vru Dumnădzău să petreacă într-însul, și, dară, Domnul sălășlui-Să-va până în sfârșit” (Ps. 67, 16-17, Psaltirea de-nțăles).

„Să ia munții pace norodului și dealurile, direptate” (Ps. 71, 3, Biblia 1688).

„Luminzi Tu minunat de la munții veacinici” (Ps. 75, 4, Biblia 1688).

„Temeliile lui, în munțâi cei svinț[i]”/ „Temeiurile lui – în munții cei sfinți” (Ps. 86, 1, Psaltirea de-nțăles/ Biblia 1688).

„Munții bucura-să-vor de fața Domnului că cine, că va vini să giudece pământul” (Ps. 97, 9, Psaltirea de-nțăles).

„Munții săltară ca berbecii și dealurile, ca mieii oilor” (Ps. 113, 5, Biblia 1688).

Eminescu scria și el aceste versuri:

În poiana tăinuită blânde sboară dungi de lună
Când departe ’n munţi şi codri duios buciumul răsună.
Pe-a lor lume ridicată peste nouri se deschide
Cartea cerului albastru cu mari litere aurite,
Iară munţii nalţi şi negri, înţelepţi de bătrâneţe,
Ridic fruntea lor de piatră şi încep ca s’o înveţe.

(Peisaj)[3]

Edgar Papu a făcut chiar o apropiere între Inorog și Hyperion:

„Mă gândesc iarăși la Cantemir, despre care am spus că, prin Istoria ieroglifică, anticipă întregul romantism european. În această creație există și evocările sublime ale unor prăbușiri de lumi, și suferințele unei ființe superioare care-și au sediul izolat în văzduhul înălțimilor inaccesibile. În special sub acest din urmă aspect, asemănarea cu tema eminesciană apare izbitoare.

Nici la Cantemir ființa superioară nu mai capătă înfățișare umană. Ea nu mai primește chipul Luceafărului de pe firmament, ci al Inorogului fabulos, care-și are lăcașul pe piscurile montane. Dar mai departe analogia se constituie și mai izbitoare.

Atât Luceafărul lui Eminescu cât și Inorogul lui Cantemir, prin ademeniri false […] coboară în lumea rea și înșelătoare a muritorilor. În sfârșit, amândoi, deopotrivă de însingurați și dezamăgiți, se întorc în înaltele lor locașuri solitare, departe de oameni”[4].

Inorogul este simbol mesianic în Biblie: „Și zidi ca a inorogului svințenia lui” (Ps. 77, 75). Într-o carte recentă am precizat câteva lucruri importante, privind aceste aspecte:

Inorogul, pe care și l-a ales Cantemir drept avatar, poate fi o prelucrare imagistică medievală a unui simbol profetic mesianic din Vechiul Testament, și anume țapul ispășitor/ mântuitor.

El este emblema lui Neagoe Basarab și apare săpat în piatră la Curtea de Argeș: «stema lui Neagoe Basarab reprezintă un țap cu corn, care învinge un dragon»[5].

În Fiziologul românesc nu se specifică dacă inorogul are trup de cal, ci că «easte gadină mare și cu un corn în frunte, mare […] și încă dzua de trei ori spre răsărit și să roagă lui Dumnedzău»[6], iar în Alexandria populară este simbol al biruinței: «Și șăzu Alexandru în scaunul Râmului. […] Și scoaseră cartea lui Daniil proroc, și cetiră cartea și așa zisă: Când va fi cursul anilor cinci mii și doao sute, ieși-va inorogul și va gonii pre toți pardoșii de la Apus și va mérge la berbécele cel mare ce-i ajung coarnele până la ceriu și junghiia-l-va inorogul la inimă, și să vor cutremura toate limbile din lume! […] iară inorogul iaste împăratul de la Machedoniia»[7].

De asemenea, în poetizarea dosofteiană [a Psaltirii], inorogul este simbol mesianic: Ș-au ales muntele Sionul/ Să petreacă-n lume cu noi Domnul./ Și Ș-au zidit într-îns svânta casă,/ De scripește cu lucoare deasă,/ Ca un corn de inorog dând rază (Ps. 77, 213-217).

În Biblia lui Șerban de la 1688, se poate depista termenul inorod: «frumusețea lui, coarne de inorod» (Deut. 33, 17) – printr-o asociere cu rod, care înseamnă neam, genealogie.

Cu alte cuvinte, înaintea lui Eminescu – pentru portretizarea lui Hyperion –, Cantemir a făcut un recurs alegoric la hristologie, pentru a contura alegoric drama celui superior[8].

Prin urmare, Inorogul fiind locuitor „pre o stâncă înaltă” din creasta muntelui, nu este de mirare că Hameleonul vede „din toate părțile prăpăști,/ hârtoape și păhârnituri groznice” care „amețală aducea”.

Este un „loc prea aspru” pentru el, care nu poate accede la o asemenea înălțime. După cum am precizat, ceea ce lui „i să părea” a fi astfel, pentru Inorog: „în vârvul muntelui/ locul în chipul unii poiene/ câtva în lung și în lat să lățiia/ și să deșchidea,/ unde ape dulci și răci curătoare,/ ierbi și pășuni în fel de fel crescătoare/ și pomi cu livedzi de toată poama roditoare/ și grădini cu flori în tot chipul de frumoase/ și de tot mirosul mângâios purtătoare/ era”. În acest fel, în mod paradoxal, Cantemir ne spune că Inorogul, în vârful muntelui înalt, „în tot feliul de desfătări/ și de îndămânări/ să afla”, în același timp „strâmtă și pustnică viață ducând”[9].

În mod evident, vorbim de două perspective cu totul diferite: una a Inorogului căruia i se deschid, ca într-o experiență extatic-hagiografică, poiene cu râuri limpezi și livezi de pomi edenici, și alta a Hameleonului care vede „din toate părțile prăpăști,/ hârtoape și păhârnituri groznice”.

În mod evident, același loc este un rai pentru unul și un iad pentru altul.

Este a doua oară în carte, după episodul descriind cetatea Epithimiei și împrejurimile ei, în care observăm evidențiindu-se această tensiune între frumusețea edenică și grozăvia infernală. În ambele cazuri însă – fapt care este demn de scos în evidență – ceea ce este Paradis pentru unii este Infern pentru alții. Distanța între Rai și Iad este, așadar, de ordin spiritual, pentru că acestea sunt realități lăuntrice – fapt subliniat adesea de cărțile ortodoxe.

În continuarea visului, Hameleonul urmărește, de la depărtare, lupta Corbului cu Inorogul („frumoasă privala aceii monomahii”[10]), în urma căreia, bineînțeles, Inorogul iese biruitor.

Și tot de la depărtare cere și ajutorul aceluia, pentru a-și curma suferințele.

Inorogul răspunsă:
„Leacul și puterea leacului cornului mieu
spre otrava carea dinafară vine slujește,
iară nu spre veninul carile
dinluntru să naște

(că răutatea boalii doftorii o tămăduiesc,
iară boala sufletului
leacurile apotecarilor nu știe).

 Ce pre cât a socoti pociu,
receta [rețeta] leacului tău
aceasta ieste: cornul cămilii,
coama șerpelui,
ochiul guziului orb
și unghile peștelui luând,
în laptele aspidei le fierbe,
până din dzece ocă [ocale][11],
dzece dramuri[12] vor rămânea,
carile în chipul alefiiului [alifiei] făcându-să,
când soarele ca luna va scădea
cu o parte pre la rane te unge,
iară cu altă parte la sfârșitul soarelui,
apă din fărmușuri de marmure
și din pilituri de aur storcând,
o amestecă,
și în chipul șerbetului făcând-o,
o bea,
și așe leacul îți vii afla”.

 Hameleonul chipul leacurilor audzind
și precum în batgiocură îi dzice socotind:
„Vai de mine, vai de mine,
dară unde și cine poate lucruri nevădzute,
neaudzite ca acestea să afle?”
Și cu strigarea deodată să deșteptă[13].

E de la sine înțeles că rețeta nu era de găsit, însă cuprinsul ei ne reprezintă un alt element de basm, pe care autorul l-a prelucrat în cartea sa.


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 249.

[2] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 199-208, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[3] Cf. M. Eminescu, Opere, IV, ed. Perpessicius, p. 508.

[4] Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Junimea, Iași, 1979, p. 213-214.

[5] Pavel Chihaia, Cu privire la „Învățături” și la câteva monumente din vremea lui Neagoe Basarab, în vol. Neagoe Basarab (1512-1521). La 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Țării Românești, Ed. Minerva, București, 1972, p. 148. Această stemă a lui Neagoe Basarab „a fost încastrată în noul turn înălțat de acest voievod odată cu întregul complex monastic zidit din temelie. […] Am fi înclinați să credem, examinând trăsăturile acestei vietăți, că ea este un licorn (unicorn), pe care îl înfățișează vechi opere de artă (și Bestiarele occidentale). Dar făptura de care ne ocupăm, deși prezintă unele din caracterele licornului occidental, ca de pildă cornul din frunte și copitele de țap, totuși se îndepărtează de la acest prototip cu trup și coadă de cal. Ea prezintă trup și coadă de țap…” (Idem, p. 147-148).

[6] Fiziologul, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Magdalena Georgescu, Ed. Minerva, București, 1997, p. 95.

[7] Cărți populare, prefață de Dan Simonescu și I. C. Chițimia, Ed. Albatros, 1973, p. 30.

[8] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Editura Universității din București, 2013, p. 300-301.

[9] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 201-202.

[10] Idem, p. 250.

[11] Oca, ocale = veche unitate de măsură pentru capacități și greutăți, egală cu circa un litru (sau un kilogram) și un sfert.

[12] Dram, dramuri = veche unitate de măsură pentru greutate și capacitate, în Țara Românească (3, 18 gr, respectiv 3, 22 cm) și în Moldova (3, 23 gr, respectiv 3, 80 cm).

[13] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 250.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén