Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Așadar, Hameleonul pleacă, în vis, în căutarea Inorogului cu cornul vindecător:

din pădure la munte
într-un suflet alergă,
ca doară pre Inorog,
de binele său făcătoriu,
unde va a afla
va putea.

Pre carile într-un munte prea înalt
și loc prea aspru
și fără suiș aflându-l,
i să părea
că pre o stincă înaltă
în simceaoa [creasta] muntelui șede,
iară din toate părțile prăpăști,
hârtoape și păhârnituri groznice era,
atâta cât căutării amețală aducea[1].

Cantemir insistă pe această imagine a inaccesibilității Inorogului, din cauza înălțimii la care acesta se afla.

Pe de o parte avem – așa cum afirmam altădată –, semnificația înălțimilor muntoase indicând o așezare edenică, pe de altă parte sugestia preromantică a unor înălțimi amețitoare, deopotrivă majestuoase și înspăimântătoare[2].

Iar, pe de altă parte, înșiși munții sunt un simbol vechi al oamenilor înțelepți sau sfinți – numai în Psaltire sunt numeroase exemple în acest sens:

„Direptatea Ta, ca munții lui Dumnezău” (Ps. 35, 6, Biblia 1688).

„Audzî-ne, Dumnădzăule, Mântuitoriul nostru […]. Gătind munțâi cu vârtutea Sa”… (Ps. 64-6-7, Psaltirea de-nțăles).

„Muntele închegat, munte gras. A ce vă uitaț[i], munț[i] închegaț[i]? La muntele [în] care bine vru Dumnădzău să petreacă într-însul, și, dară, Domnul sălășlui-Să-va până în sfârșit” (Ps. 67, 16-17, Psaltirea de-nțăles).

„Să ia munții pace norodului și dealurile, direptate” (Ps. 71, 3, Biblia 1688).

„Luminzi Tu minunat de la munții veacinici” (Ps. 75, 4, Biblia 1688).

„Temeliile lui, în munțâi cei svinț[i]”/ „Temeiurile lui – în munții cei sfinți” (Ps. 86, 1, Psaltirea de-nțăles/ Biblia 1688).

„Munții bucura-să-vor de fața Domnului că cine, că va vini să giudece pământul” (Ps. 97, 9, Psaltirea de-nțăles).

„Munții săltară ca berbecii și dealurile, ca mieii oilor” (Ps. 113, 5, Biblia 1688).

Eminescu scria și el aceste versuri:

În poiana tăinuită blânde sboară dungi de lună
Când departe ’n munţi şi codri duios buciumul răsună.
Pe-a lor lume ridicată peste nouri se deschide
Cartea cerului albastru cu mari litere aurite,
Iară munţii nalţi şi negri, înţelepţi de bătrâneţe,
Ridic fruntea lor de piatră şi încep ca s’o înveţe.

(Peisaj)[3]

Edgar Papu a făcut chiar o apropiere între Inorog și Hyperion:

„Mă gândesc iarăși la Cantemir, despre care am spus că, prin Istoria ieroglifică, anticipă întregul romantism european. În această creație există și evocările sublime ale unor prăbușiri de lumi, și suferințele unei ființe superioare care-și au sediul izolat în văzduhul înălțimilor inaccesibile. În special sub acest din urmă aspect, asemănarea cu tema eminesciană apare izbitoare.

Nici la Cantemir ființa superioară nu mai capătă înfățișare umană. Ea nu mai primește chipul Luceafărului de pe firmament, ci al Inorogului fabulos, care-și are lăcașul pe piscurile montane. Dar mai departe analogia se constituie și mai izbitoare.

Atât Luceafărul lui Eminescu cât și Inorogul lui Cantemir, prin ademeniri false […] coboară în lumea rea și înșelătoare a muritorilor. În sfârșit, amândoi, deopotrivă de însingurați și dezamăgiți, se întorc în înaltele lor locașuri solitare, departe de oameni”[4].

Inorogul este simbol mesianic în Biblie: „Și zidi ca a inorogului svințenia lui” (Ps. 77, 75). Într-o carte recentă am precizat câteva lucruri importante, privind aceste aspecte:

Inorogul, pe care și l-a ales Cantemir drept avatar, poate fi o prelucrare imagistică medievală a unui simbol profetic mesianic din Vechiul Testament, și anume țapul ispășitor/ mântuitor.

El este emblema lui Neagoe Basarab și apare săpat în piatră la Curtea de Argeș: «stema lui Neagoe Basarab reprezintă un țap cu corn, care învinge un dragon»[5].

În Fiziologul românesc nu se specifică dacă inorogul are trup de cal, ci că «easte gadină mare și cu un corn în frunte, mare […] și încă dzua de trei ori spre răsărit și să roagă lui Dumnedzău»[6], iar în Alexandria populară este simbol al biruinței: «Și șăzu Alexandru în scaunul Râmului. […] Și scoaseră cartea lui Daniil proroc, și cetiră cartea și așa zisă: Când va fi cursul anilor cinci mii și doao sute, ieși-va inorogul și va gonii pre toți pardoșii de la Apus și va mérge la berbécele cel mare ce-i ajung coarnele până la ceriu și junghiia-l-va inorogul la inimă, și să vor cutremura toate limbile din lume! […] iară inorogul iaste împăratul de la Machedoniia»[7].

De asemenea, în poetizarea dosofteiană [a Psaltirii], inorogul este simbol mesianic: Ș-au ales muntele Sionul/ Să petreacă-n lume cu noi Domnul./ Și Ș-au zidit într-îns svânta casă,/ De scripește cu lucoare deasă,/ Ca un corn de inorog dând rază (Ps. 77, 213-217).

În Biblia lui Șerban de la 1688, se poate depista termenul inorod: «frumusețea lui, coarne de inorod» (Deut. 33, 17) – printr-o asociere cu rod, care înseamnă neam, genealogie.

Cu alte cuvinte, înaintea lui Eminescu – pentru portretizarea lui Hyperion –, Cantemir a făcut un recurs alegoric la hristologie, pentru a contura alegoric drama celui superior[8].

Prin urmare, Inorogul fiind locuitor „pre o stâncă înaltă” din creasta muntelui, nu este de mirare că Hameleonul vede „din toate părțile prăpăști,/ hârtoape și păhârnituri groznice” care „amețală aducea”.

Este un „loc prea aspru” pentru el, care nu poate accede la o asemenea înălțime. După cum am precizat, ceea ce lui „i să părea” a fi astfel, pentru Inorog: „în vârvul muntelui/ locul în chipul unii poiene/ câtva în lung și în lat să lățiia/ și să deșchidea,/ unde ape dulci și răci curătoare,/ ierbi și pășuni în fel de fel crescătoare/ și pomi cu livedzi de toată poama roditoare/ și grădini cu flori în tot chipul de frumoase/ și de tot mirosul mângâios purtătoare/ era”. În acest fel, în mod paradoxal, Cantemir ne spune că Inorogul, în vârful muntelui înalt, „în tot feliul de desfătări/ și de îndămânări/ să afla”, în același timp „strâmtă și pustnică viață ducând”[9].

În mod evident, vorbim de două perspective cu totul diferite: una a Inorogului căruia i se deschid, ca într-o experiență extatic-hagiografică, poiene cu râuri limpezi și livezi de pomi edenici, și alta a Hameleonului care vede „din toate părțile prăpăști,/ hârtoape și păhârnituri groznice”.

În mod evident, același loc este un rai pentru unul și un iad pentru altul.

Este a doua oară în carte, după episodul descriind cetatea Epithimiei și împrejurimile ei, în care observăm evidențiindu-se această tensiune între frumusețea edenică și grozăvia infernală. În ambele cazuri însă – fapt care este demn de scos în evidență – ceea ce este Paradis pentru unii este Infern pentru alții. Distanța între Rai și Iad este, așadar, de ordin spiritual, pentru că acestea sunt realități lăuntrice – fapt subliniat adesea de cărțile ortodoxe.

În continuarea visului, Hameleonul urmărește, de la depărtare, lupta Corbului cu Inorogul („frumoasă privala aceii monomahii”[10]), în urma căreia, bineînțeles, Inorogul iese biruitor.

Și tot de la depărtare cere și ajutorul aceluia, pentru a-și curma suferințele.

Inorogul răspunsă:
„Leacul și puterea leacului cornului mieu
spre otrava carea dinafară vine slujește,
iară nu spre veninul carile
dinluntru să naște

(că răutatea boalii doftorii o tămăduiesc,
iară boala sufletului
leacurile apotecarilor nu știe).

 Ce pre cât a socoti pociu,
receta [rețeta] leacului tău
aceasta ieste: cornul cămilii,
coama șerpelui,
ochiul guziului orb
și unghile peștelui luând,
în laptele aspidei le fierbe,
până din dzece ocă [ocale][11],
dzece dramuri[12] vor rămânea,
carile în chipul alefiiului [alifiei] făcându-să,
când soarele ca luna va scădea
cu o parte pre la rane te unge,
iară cu altă parte la sfârșitul soarelui,
apă din fărmușuri de marmure
și din pilituri de aur storcând,
o amestecă,
și în chipul șerbetului făcând-o,
o bea,
și așe leacul îți vii afla”.

 Hameleonul chipul leacurilor audzind
și precum în batgiocură îi dzice socotind:
„Vai de mine, vai de mine,
dară unde și cine poate lucruri nevădzute,
neaudzite ca acestea să afle?”
Și cu strigarea deodată să deșteptă[13].

E de la sine înțeles că rețeta nu era de găsit, însă cuprinsul ei ne reprezintă un alt element de basm, pe care autorul l-a prelucrat în cartea sa.


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 249.

[2] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 199-208, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[3] Cf. M. Eminescu, Opere, IV, ed. Perpessicius, p. 508.

[4] Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Junimea, Iași, 1979, p. 213-214.

[5] Pavel Chihaia, Cu privire la „Învățături” și la câteva monumente din vremea lui Neagoe Basarab, în vol. Neagoe Basarab (1512-1521). La 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Țării Românești, Ed. Minerva, București, 1972, p. 148. Această stemă a lui Neagoe Basarab „a fost încastrată în noul turn înălțat de acest voievod odată cu întregul complex monastic zidit din temelie. […] Am fi înclinați să credem, examinând trăsăturile acestei vietăți, că ea este un licorn (unicorn), pe care îl înfățișează vechi opere de artă (și Bestiarele occidentale). Dar făptura de care ne ocupăm, deși prezintă unele din caracterele licornului occidental, ca de pildă cornul din frunte și copitele de țap, totuși se îndepărtează de la acest prototip cu trup și coadă de cal. Ea prezintă trup și coadă de țap…” (Idem, p. 147-148).

[6] Fiziologul, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Magdalena Georgescu, Ed. Minerva, București, 1997, p. 95.

[7] Cărți populare, prefață de Dan Simonescu și I. C. Chițimia, Ed. Albatros, 1973, p. 30.

[8] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Editura Universității din București, 2013, p. 300-301.

[9] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 201-202.

[10] Idem, p. 250.

[11] Oca, ocale = veche unitate de măsură pentru capacități și greutăți, egală cu circa un litru (sau un kilogram) și un sfert.

[12] Dram, dramuri = veche unitate de măsură pentru greutate și capacitate, în Țara Românească (3, 18 gr, respectiv 3, 22 cm) și în Moldova (3, 23 gr, respectiv 3, 80 cm).

[13] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 250.

Did you like this? Share it: