Ipocrizia este o piesă de teatru prost regizată pentru cei care nu sunt interesați…de detalii. De adevăratele detalii, de cele care fac diferența dintre minciună și autenticitate.

De aceea, ipocrizia poate avea culoare politică, poate avea culoare managerială, poate avea culoare profesorală, poate avea culoare religioasă, poate avea culoare…nedefinită.

Însă, în orice situație, ipocritul îți va spune că nu este important ceea ce e important ci este important ceea ce e minor.

Cui folosește…recanalizarea atenției? Celor care vor să lase lucrurile „așa cum au fost”. Celor care n-au valori pentru timpul de față…dar par să aibă reverență pentru valorile trecutului. Celor care nu au nevoie de „ceva nou”. Pentru că noul e, pentru ipocrit, „un vechi” pe care el „îl știe”…dar pe care niciodată nu-l înfăptuiește.

Pentru că ipocrizia este fiica legitimă a lenei, a lipsei de perspectivă, a fatuității.

Ca să îți permiți să fii leneș și orgolios în același timp…trebuie să nu crezi că poți să faci ceva bun pe fața pământului. Și pentru că nu crezi în tine (măcar în tine, dacă nu ai repere…mai înalte!) și nici nu aștepți mare lucru de la tine, le spui și altora să facă la fel: să nu facă nimic.

Cine însă ascultă de ipocriți? Oamenii care n-au chef. Adică unii aidoma lor. Și în fața unei persoane care face ceva…ei fac apologia plictisului…sau a lipsei de importanță în cazul lucrului bine făcut: „Dar ce mare lucru a făcut?!…Dar asta trebuia făcut acum?!!!…Eu cred că altfel trebuia făcut!”…Fără să se pună vreodată la treabă și să ne arate…ceva făcut…și mai bine.

Tocmai de aceea, ipocritul care stă la taclale…e o imagine cotidiană a pierderii timpului.

O să vină vara, lăsăm cărțile deoparte, pe care și așa nu le studiem…și lenevim pe plajă…sau la terasă…pentru că „și așa nu aveam ceva mai bun de făcut”.  După care, ne întoarcem peste 3 luni, tobă de lehamite și de gol interior, și suntem uimiți că alții au muncit…și pe timpul verii, că alții au făcut…ceea ce noi nici n-am visat…că alții fac lucruri valoroase…în comparație cu plictisita noastră existență.

Însă ipocrizia…când vrea să își ascundă printre fraze existența posacă, ingrată, mică și bicisnică…compară viața cu moartea.

Aruncă valoarea la coșul de gunoi, ba pe panta interminabilei morți care ne înghite pe toți, ba pe panta lipsei de evidență a valorii. Când valoarea e o împlinire în sine și nu în relație cu altcineva…sau altceva.

…Și arhiereii, învățații și bătrânii poporului L-au întrebat: „În/ cu ce putere faci acestea?” [Mc. 11, 28, BNT]. Întrebarea e idioată…Și dacă vrem să cunoaștem cât de mici și proaste sunt gândurile noastre, atunci aprofundarea Dumnezeieștii Scripturi în mod zilnic ne dezvață de ele. Ea ne învață să nu mai punem întrebări fără rost…sau să mai căutăm lucruri puerile

De ce a fost o întrebare idioată/ prostească? Pentru că, atunci când crezi că știi ceva despre putere, despre puterea duhovnicească…nu mai întrebi pe cineva dacă e duhovnicesc sau nu, de la Dumnezeu sau de la Satana…pentru că poți să simți tu însuți.

Când te crezi pătrunzător al lucrurilor…poți să spui de unul singur ce trăiești.

Puterea duhovnicească se experimentează pe viu…pentru ea nu ai nevoie de translator, mai ales că ei stăteau în fața lui…Dumnezeu întrupat.

Însă prostia întrebării nu a fost ingenuă ci ipocrită. Pentru că ei nu știau ce înseamnă a avea putere dumnezeiască…ci ei doar auziseră că Sfinții au așa ceva. Ei, ipocriții care Îl întrebau, nu făcuseră minuni, nu prorociseră, nu scoseseră demoni…ci doar vorbeau despre lucruri pe care nu le cunoșteau.

Sfinții Apostoli, în comparație cu ipocriții din Israil, nu Îl întreabă pe Domnul despre puterea harică pe care au primit-o, pentru că ea se lucra prin ei. Ci doar, la un moment dat, Îl întrebară de ce nu au putut să scoată un anume demon [Mc. 9, 28]. Și au primit de la El o învățătură suplimentară: pentru că e nevoie de asceză și de iubire pentru oameni, dacă vreți să îi vindecați de demoni [Mc. 9, 29].

Demonii ies, ei ies din oameni, doar când simt că…sunt goniți din iubire și din grijă și din înțelegere imensă a suferinței oamenilor.

Dar demonii rămân acolo, în acei oameni, în care sunt acoperiți de minciuni, de multă părere de sine, de ipocrizie, de intoleranță.

Din vasta experiență a Sfântului Macarie cel Mare în materie de demonologie, aflăm că există niște demoni „speciali”, care se cuibăresc în vrăjitori și amăgitori și în inițiatorii de erezii. Și că, atunci când acești demoni îi stăpânesc pe vrăjitori și pe eretici, ei nu primesc nicidecum să iasă din erezia și din înșelarea lor.

Demonii îi fac bârfitori în fața adevărului. Nu poți să comunici cu ei…pentru că o țin într-o șaradă.

Însă, spune Sfântul Macarie, pentru ei (pentru eretici și vrăjitori) „este trebuință de rugăciune din adâncul inimii, căci cuvântul nu are nicio putere” [Viețile Sfinților pe ianuarie, ed. BOR 1993, p. 356]. Nu mai are nicio putere…pentru că nu mai acceptă să fie învățați, luminați, mântuiți de cineva…pentru că se cred „posesorii” adevărului.

Și de aceea, întrebările ipocriților lui Israil sunt surori cu întrebările noastre ipocrite. Pentru că nu vin dintr-o nevoie reală…ci din nevoia demonică de a pierdere timpul altora.

Ce fac însă porumbeii? Vin la mâinile celor care le dau mâncare. Se apropie fără teamă când văd că sunt hrăniți.

Ei nu știu cât de rău sau ipocrit ești tu, ce vrei să le faci, dacă îi iubești sau nu…ci ei vin să mănânce…dacă văd că ce le dai să mănânce e bun. Ei nu știu dacă a doua oară sau a noua oară, în loc de boabe, tu nu le dai moarte.

Merg pe încredere.

Ipocriții însă nu se încred niciodată în cei pe care îi ascultă. Întrebările lor goale sunt menite să te enerveze. Dacă nu intri în logica lor sterilă, explodează în ei înșiși. Dacă intri…și te lași purtat de întrebări, remarci, indiscreții…atunci jubilează.

Porumbeii cinstesc însă mâinile prietenoase. Dar, mai ales, mințile și inimile care îi privesc frumos.

Did you like this? Share it: