Sfanta Cruce© Adevărul. ro[1]

Iubiții mei[2],

dacă am compara Postul Mare cu acoperișul unei Biserici, atunci Sfânta Cruce ar fi turla Bisericii, cea care ține la un loc părțile. Pentru că cele trei săptămâni înainte și după această duminică, a Crucii, sunt ca cele două părți, stângă și dreaptă, ale acoperișului, iar Crucea tronează în centru, pe turlă.

Iar dacă Postul Mare l-am compara cu o carte, atunci rezumatul cărții ar fi Crucea Domnului, pentru că prin ea ajungem să ne închinăm Învierii Lui cea de a treia zi.

Iar tot postul nostru e concentrat, prin Cruce, adică prin nevoință, prin durere…spre Învierea Lui cea preabucuroasă.

Fiindcă Crucea Domnului, căreia astăzi ne-am închinat și pe care am sărutat-o în mijlocul Bisericii, este liantul nostru.

Ea este cea care ne unește și ne înfrățește pe unii cu alții. Asta, bineînțeles, dacă gândim ortodox relațiile dintre oameni, dacă le gândim după voia lui Dumnezeu.

Fiindcă în afara conștiinței creștine că suntem frați unii cu alții, în afara respectării voii lui Dumnezeu cu noi, nu ne mai regăsim unii pe alții. Nu ne mai simțim frați și împreună robi ai lui Dumnezeu.

Însă, în Biserica Lui, ne redescoperim calitatea de oameni creați de Dumnezeu dar și calitatea de frați duhovnicești. Pentru că, dacă suntem creați de Dumnezeu și toți avem aceiași Protopărinți, pe Sfinții Părinți Adam și Eva și, în același timp, avem un singur Mântuitor, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, atunci Biserica e spațiul divino-uman în care ne descoperim și trăim frățietatea sub ambele aspecte: frați cu primii oameni și frați cu Hristos, pentru că El a luat firea noastră și ne-a mântuit și ne mântuiește și ne va mântui pe noi, cei păcătoși.

De aceea, punând Crucea în centrul Bisericii, am pus puterea lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Și puterea lui Dumnezeu e cea pe care o simțim oricând ne închinăm și oricând ne rugăm și oricând postim și oricând slujim lui Dumnezeu și ne împărtășim cu El, Cel euharistic.

O simțim…dacă ne smerim inima.

Pentru că una e să te închini oricum (și mulți se închină în tot felul, de parcă dau din mâini după muște) și alta e să simți puterea de-viață-făcătoare a Crucii Domnului. Pentru că poți să îți faci de zeci de ori semnul Sfintei Cruci…dar, dacă nu începi să te curățești de patimi, nu simți deloc puterea ei. O faci ca pe un simplu semn…

Când puterea Crucii Lui începe să ne umple din ce în ce mai mult…atunci înseamnă că am început să ne lăsăm, ca un aluat ce se dospește, în mâna Celui care ne frământă.

Și Domnul ne frământă prin multe dureri, chinuri, suferințe, ispite!

A fi frământat de Dumnezeu e lucru dureros, e crucificare, pentru că el ne pune în cuptor…în cuptorul suferințelor de tot felul, ca să ne coacem ca pâini ale Lui.

Și când te coci…când El te dogorește…lucrurile sunt foarte dureroase.

E durere multă…în care ne umplem de har.

Dar harul nu exclude durerea cel mai adesea…ci harul plinește durerea noastră, o transfigurează.

De aceea, mulți ortodocși vorbesc despre post ca despre cură de slăbire, ca despre o perioadă în care nu mănânci carne ci mănânci fasole, nu faci aia ci faci ailaltă…dar nu vorbesc despre post ca despre moarte…și înviere…Nu vorbesc despre post ca înnoire duhovnicească. Nu vorbesc despre post ca umplere de slava lui Dumnezeu…

De ce? Pentru că nu trăiesc așa ceva…și nici nu așteaptă așa ceva, din păcate…

Ci ei așteaptă să se termine postul ca să mănânce ouă și miel și…să se distreze.

Postul vine, trece…și creștinul ortodox rămâne la fel! De ce? Pentru că n-a așteptat niciodată să se facă duhovnicesc. Să o termine cu păcatul. Să fie om nou. De aici încolo să nu se mai bucure demonii de el ci…Dumnezeu, Îngerii și Sfinții Lui, alături de Maica lui Dumnezeu.

Însă tot Triodul vorbește doar despre aceste accente ale vieții noastre duhovnicești. Și e semn că noi nu știm slujbele Bisericii din această perioadă.

Dacă le-am ști…am avea altă perspectivă asupra postului ortodox.

Spre exemplu, aseară, la Vecernia Mare, există această cântare: „Strălucește, Cruce a Domnului, luminatele fulgere ale harului tău în inimile celor ce te cinstesc pe tine, și cu dragoste dumnezeiască te primesc, ceea ce ești de lume dorită…dăruind răsplătirile postirii robilor tăi, celor ce cer cu credință ocrotirea ta cea bogată și mila ta cea mare”[3].

Care fulgere și răsplătiri ale Crucii? Slava lui Dumnezeu, cea care ne inundă din Sfânta Cruce, care e plină de slava și puterea Lui.

Adică postul nu e pentru a avea „o siluetă de invidiat” ci pentru a avea un suflet curat. Postul e pentru a scoate din noi monștrii patimilor, pentru a scoate fiarele sălbatice din noi, pe cele care ne rănesc cumplit în ființa noastră.

Postul e pentru a ne umple de sfințenia Lui, prin care avem îndrăzneală la El. Îndrăzneală de fii…

Dar, dacă noi nu trăim ce cântăm la strană…dacă nu trăim ce slujim în Liturghie și în Taine, bineînțeles că ni se par toate metafore…și reducem postul la trup, la „o dietă de primăvară”, fără ca să ne „încurcăm” în multe…probleme de conștiință.

Însă postul începe în suflet și nu în trup!

Postul începe acolo unde începe curățirea noastră. Și dacă curățirea noastră nu începe niciodată…nu începe nici postul, nici slujirea!

De aceea, tot mai puțini oameni vor să se împărtășească în mod real cu Dumnezeu…pentru că nu vor să se schimbe după voia Lui.

Le place „cum sunt”, au tabieturile lor, „se simt bine” și fără post, spovedanie, împărtășire, se pot ruga și acasă, nu e nevoie să bată drumul până la Biserică, Îl au pe Dumnezeu „în suflet”, fără prea multe eforturi ascetice…pentru că tot mai mulți creștini ai noștri au un Dumnezeu fără Biserică…și o Biserică fără Sfinți.

Căci dacă putem pune problema că Îl avem pe Dumnezeu…dar nu ne trebuie Biserica, spunem, în mod apăsat, că vrem un Dumnezeu fără Sfinți. Pentru că, în Biserică, Dumnezeu naște și crește Sfinți…aidoma celor din vechime. Pentru că așezarea lor interioară e ca a acelora…atâta timp cât și în ei…coboară același har al Prea Sfintei Treimi.

Însă, noi nu avem nevoie doar de Biserici, Mănăstiri, ora de Religie, salarii pentru preoți, intelectuali în Biserică, tineri care să vină la slujbe…ci de toată sfințenia și învățătura Bisericii. Avem nevoie de orice Sfânt al Bisericii, din prima zi a lumii și până azi, de orice carte a Bisericii, de orice slujbă a Bisericii, de modul cum gândește Biserica, cum trăiește, cum iubește, cum se odihnește în Dumnezeu.

De aceea, în aceste zile de post, ortodocșii mănâncă și citire multă și rugăciune multă și metanii multe și slujbe multe…nu numai post aspru, de te doare trupul…și mintea îți ia foc.

Ortodocșii (cei autentici și nu cei la număr) fac multe lucruri sfinte și mari în taina inimii lor, în post și nu numai…dar, după ce le fac, ele și transpar din ei.

De aceea, când nu transpare binele din noi, ci alte jivine…din Iad…e semn că avem un post bolnav și o iubire amorțită.

Pentru că e imposibil să citești, să postești, să fii la slujbe non-stop…și, atunci când trebuie să te manifești ca ortodox…tu te manifești ca păgân.

Lucrurile nu concordă!

Pentru că inima bună scoate…trandafiri, pe când inima împietrită…doar tăceri ranchiunoase, bârfe de colțul străzii, înfumurări prostești, pierderi ale timpului.

De aceea…am privit zilele trecute cu durere…„marea problemă națională” a orei de Religie.

Noi facem totul în ultima zi a anului…și tot anul nu predică nimeni despre ora de Religie.

Profesorii de Religie, ca și preoții, nu își asumă marea și iubitoarea-de-oameni misiune de a vorbi online despre viața Bisericii și mărturia ei…pentru că nu sunt remunerați să o facă.

Fiecare predă la clasa lui…sau predică pentru Biserica sa. Se încheie ora…se termină slujba, fiecare pleacă…și Dumnezeu nu e propovăduit de nimeni.

Ba da – să nu mistificăm adevărul! – e propovăduit de oameni care nu sunt ai Bisericii.

Pastorul Puștan – care atunci când era penticostal era Vladimir, iar atunci când a fost dat afară din biserica penticostală a devenit Ioan (?) – își predică mult și bine ereziile lui. Predică cu râvnă, cu patos, se zbate pentru ereziile sale…La fel ca el fac mulți…și îi ascult cu plăcere…deși nu le accept balivernele non-eclesiale.

Dar nu poți să nu-i asculți! De ce? Pentru că știu să vorbească pentru lumea asta, de acum, care nu e nici prea cultă, nici prea manierată, nici prea religioasă.

Vorbesc credibil…chiar dacă, cel mai adesea, spun prostii cu carul…pentru că sunt în afara Tradiției Bisericii.

Eretici de tot felul, păgâni de tot felul (și musulmanii au saituri predicatoriale bine puse la punct) sunt prezenți online…nu cu limba de lemn bine dată cu ceară, nu cu întorsături semantice sulfuroase…ci cu explicații pentru tot capul. Mai grele, mai ușoare…și de aceea prind la public.

De aceea, dacă mâine va scădea și mai mult popularitatea Bisericii noastre sau dacă, la ora de Religie, se vor înscrie tot mai puțini elevi, nu e din cauza celor doi-trei activiști bine instruiți care își bat joc de noi, ci din cauza păcatelor sau a indolenței noastre.

Toți știu păcatele noastre, ale Bisericii…și toți știu că nu avem oameni pregătiți ca să…vorbească pe înțelesul șmecherului, al țeparului, al infatuatului, al intelectualului autist sau al gospodinei de telenovele.

Am stat în fotoliu sau în pat și ne-am uitat la Părintele Constantin Necula reprezentând punctul Bisericii în emisiunea de la Realitatea TV pe tema orei de Religie.

Câțiva jurnaliști…au remarcat imediat că, în loc de comunicate calpe…am avut un om viu.

Problema e că oameni vii, care comunică bine și pentru mulți, sunt puțini în Biserică.

De ce? Nu ne interesează oamenii bine pregătiți, care știu să comunice, care studiază, care muncesc non-stop pentru a aprofunda adevărul Bisericii.

Îi încurajăm doar pe cei care slujesc oricum…și zidesc ziduri din indiferent ce bani…dar nu și pe cei care zidesc oameni. Iar zidurile nu vor veni la Biserică și nici nu vor vorbi despre Biserică…Însă oamenii, da!

Așa că, dacă vrem ceva cu adevărat pentru Biserica noastră…să vrem tot timpul!

Nu heirupist! Nu din când în când! Ci, pentru viitoarele lupte…oamenii atenți se pregătesc clipă de clipă.

Dacă vrem să facem ceva pentru Dumnezeu și pentru noi…atunci, mai înainte de a scrie cărți, de a conferenția, de a ieși în public…să ne curățim de patimi!

Și să ne strângem pe fiecare zi adevăruri, adevăruri căutate, muncite și trudite de noi, nu furate de la alții, pe care să le înțelegem în postul, în rugăciunea și în milostenia noastră.

Pentru că atunci când ieși în public…oamenii vor să vadă ce le spui…și nu că poți să le spui.

Oratoria își pierde suflul repede, dacă în spatele ei nu stau multiple specializări, multă suferință, multe înțelegeri, multă iubire, multă onestitate.

Și oamenii trebuie trimiși la munca care să îi sfințească, la munca eclesială, cea interioară, adică la despătimire.

Dacă nu înțeleg asta…n-au înțeles nimic din ce am făcut astăzi la slujbă: am pus Crucea în mijlocul nostru…pentru că trebuie să o avem în noi înșine.

Dar, ca să o avem în noi înșine…trebuie să o vedem mereu, să o sărutăm mereu, să i ne închinăm ei mereu, ca și Sfintelor Icoane…ca să vedem spre ce ne îndreptăm.

Pentru că în tablourile religioase romano-catolice vectorul e: omul căzut, greoi și buhăit, negrul e la el acasă, tristețea e acolo. Pe când Sfintele Icoane ale Bisericii sunt imagini transfigurate, sunt prezențe ale Împărăției lui Dumnezeu, sunt bucurii duhovnicești.

Și toate slujbele Bisericii sunt trăiri în Împărăția lui Dumnezeu și, paradoxal, sunt căi către Împărăție.

De aceea binecuvântăm noi Împărăția lui Dumnezeu tot timpul: pentru că noi trăim în slava ei, Dumnezeul nostru e cu noi și noi mergem continuu spre Împărăția care va să vină, care se va dezvălui/ descoperi în mod deplin în noi și în întreaga creație.

Așadar, iubiții mei, dacă vrem să ne mințim pe mai departe că suntem ortodocși…atunci să trăim pe mai departe ca acum: indiferenți, reci, imperturbabili pentru bine!

Dar dacă vrem să murim și să înviem pentru Hristos, adică să fim alții, cel mai serios lucru al vieții noastre trebuie să fie acesta: ce facem pentru Dumnezeu și cum e slăvit și propovăduit Dumnezeu în noi și de către noi înșine.

Fără această mărturie vie, reală și credibilă, nu putem să convingem pe nimeni de lângă noi…darămite pe alții de la mii de kilometri distanță.

Dumnezeu să ne dea înțelepciunea de a nu mai iubi păcatul ci de a iubi viața cu El! Și să ne dea tuturor harul Său, acela prin care ne putem schimba, cu schimbare dumnezeiască, pe fiecare clipă. Vă doresc numai bine și liniște! Amin.


[1] Fotografia este inclusă în art. Monika Krajnik, Un fragment din Sfânta Cruce va fi expus la Catedrala Mitropolitană din Cluj, 19 martie 2012, ora 12. 19, cf. http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/un-fragment-sfanta-cruce-expus-catedrala-mitropolitana-cluj-1_50aeee577c42d5a663a1be1d/index.html.

[2] Scrisă în ziua de 12 martie 2015, zi de joi, cu mult soare și cu o seară răcoroasă.

[3] Triodul, ed. BOR 2000, p. 312.

Did you like this? Share it: