Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [42]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Însă Hameleonul se trezește din vis, pe care îl tâlcuiește după placul său, ca fiindu-i prielnic, pentru că, după cum va spune puțin mai departe:

visele pre mine
vrodată macară nu mă amăgesc,
că precum a viselor tâlcuire,
așe a vrăjilor alcătuire
de la tată mieu foarte bine am învățat.

Că tată-mieu, Apariul,
prin multă vreme la Hersonisul crivățului
cu corăbieriia îmblând,
de la babele schithilor
toate meșterșugurile gheomandiii,
hiromandiii
și a necromandiii
deplin învățasă,
pre carile prin adese paradosin
supt pecetea pomenirii tare
le-am însămnat…[1].

 Deocamdată, însă, după ce își interpretează visul în mod favorabil sieși,

iarăși în stratu-și culcându-să,
dzua a să lumina
cu întunecos gând aștepta. /…/

 Iară când mâna cea de aur
cu degetele de trandafir
[2]
din vârvurile munților flori culege
și mănunchele negre din cele albe alege
,
Hameleonul, după obiceiu,
la ispitele răutăților,
școala vrăjbilor
și cercetare străjilor
degrabă purceasă,

pre carile într-un suflet cutreierând
și ceva nou din celea
ce rău nedejduia neaflând,
precum cu bună samă Inorogul
din munte la locul împreunării [întâlnirii]
să nu să fie coborât,
singur șie își dovedi

 (că vicleanul când
pe altul în lucru să amăgească nu are,
atuncea singur pe sine
în socoteală să viclenește
și cuvintele din sin furându-și
în pungă le pune
).

 Și așe, precum vremea clevetii
și ceasul zavistiii
să fie nemerit
socotind,
cum mai degrabă la Șoim să dusă[3].

Expresia „vicleanul /…/ cuvintele din sin furându-și/ în pungă le pune” provine, probabil, dintr-un proverb.

Hameleonul începe discuția cu Șoimul acuzându-l pe Inorog de nestatornicie (promisiunile sale fiind ca frunzele clătinate de orice vânt) și încercând să îl denigreze:

Vădzut-ați, dzice,
lucru la cuvânt așe de năstătătoriu
și ca frundza de tot vântul
în toate părțile clătitoriu?

Vădzut-ați cucoșul,
învățătoriul vântului,
în vârvul turnului?

Eu încă de multă vreme
la trup câte dramuri
și la minte câte grăunță
cumpănește,
să ți-l cântăresc
și de toate pre amănuntul
să ți-l perigrapsesc
vream,
la chip, cum și la obiceie ce fel ieste
să ți-l arăt poftiiam
și precum din gura lui
vreodată adevărul nu iese
a ți-l dovedi mă ispitiiam /…/

Ce acmu, iată, el, la locul însămnat
și după cuvântul dat,
n-au vinit.

Iată, giurământurile în loc de basnă
și cuvintele și rugămintele
în chip de batgiocură le-au luat.

De care lucru,
îndrăzneala adevărului luând,
din curată inimă ași dzice
ca de această prietinească împreunare
părăsindu-te,
cu chipul carile priietinul
și prieteșugul ce să fie n-au învățat,
deplinul neprieteșug și vrednicul nepriietin,
cum și cât să fie, a cunoaște să-l faci,
ca alte feliuri de curse și de lațe întindzindu-i
și într-însele vânându-l,
să priceapă

 (că precum toate obrazele
unul cu altul nu să asamănă
[astfel] și stelele una cu alta
în lumină nu să potrivăsc
,
așe decât vicleanul mai viclean
și decât meșterul altul mai meșter
și mai isteț să află)”[4].

 „Că precum toate obrazele [fețele/ chipurile umane]/ unul cu altul nu să asamănă/ [astfel] și stelele una cu alta/ în lumină nu să potrivăsc” este o minunată comparație între chipurile oamenilor și lumina diferită a stelelor.

Sugestia pentru această comparație a aflat-o Cantemir în epistolele pauline, mai precis la I Cor. 15, 39-41:

„Nu tot trupul e un trup [este la fel]. […] Alta e a cereștilor mărire și alta a celor pemintești. Alta e mărirea [slava/ strălucirea] soarelui și alta e mărirea lunii și alta e mărirea stelelor, pentru că stea de stea osebire are întru mărire” (Biblia 1688).

În VUL:

„nu orice trup [este] același trup […]. Pentru că alta este slava celor cerești și alta a celor pământești. Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii și alta strălucirea stelelor, căci stea de stea se deosebește în strălucire” [non omnis caro eadem caro […]. Alia quidem caelestium gloria alia autem terrestrium. Alia claritas solis, alia claritas lunae et alia claritas stellarum, stella enim ab stella differt in claritate].

Sau, cum zice Cantemir: stelele una cu alta/ în lumină nu să potrivăsc”.

Șoimul respinge însă cu vehemență toate acuzațiile Hameleonului la adresa Inorogului.

În aceste condiții,

Hameleonul, de o parte cu obrazul
(carile nu de rușine,
ce de vicleșuguri a să muta știe),
în multe fețe să schimba
și pentru că acmu Șoimul
din minciunele și clevetele,
carile din spurcata lui gură audzisă,
să nu cumva
vechea-i pizmă să cunoască
și mai cu de-adins
vicleșugurile să nu-i cumva
cerce
și, aflându-le, să nu-i cumva amintrilea
visul tâlcuiască
să temea.

 Iară de altă parte,
cum minciuna în haina adevărului
și vicleșugul în cămeșa dreptății
ș-ar îmbrăca

și acmu de curând
călcatele-și de vulpe vicleană urme
cum ș-ar astupa,
cu gândul obrăzniciii,
în câmpul nerușinării,
ca un cal sirep și desfrânat,
alerga
.

Așijderea,
acestea
cu a cuvântului meșterșug
a le șicui [înșira],
a le căptuși
și a le zugrăvi
de nu le-a cumva
putea,
de toată nedejdea
ce mai denainte luasă,
scăpat să simțiia[5].

Simțindu-se în pericol de a fi descoperit, Hameleonul regizează în fața Șoimului o întreagă piesă de teatru, pretinzând că a făcut aceste „prepusuri”/ presupuneri împotriva Inorogului numai din dragostea cea mare pe care o nutrea pentru Șoim: „Dragostea prea mare/ și liubovul carile/ peste hotar trece,/ de prea mică pricină,/ mari prepusuri își face” [6].

Și, pentru a fi cât mai convingător, compară iubirea pe care ar fi avut-o pentru Șoim cu dragostea unei mame excesiv de grijulie pentru copii săi („de unde cuvântul a să dzice/ s-au apucat [:]/ să nu vie în capul copilului/ ce-i menește maică-sa”[7]) sau, mai cu seamă, cu dragostea unui amant care este mereu bănuitor:

Asemenea dragostele Afroditei[8],
când la stepăna hirișiii sale sosesc,
pre tot ochiul viclean
și tot piciorul strâmb socotesc,
și, în toate și pentru toate,
pentru cel șie iubit,
negândite prepusuri
și zelotipii [gelozii] își scornește.

Și pentru ca dragostele să-și poftorească
și iubostele să-și înnoiască,
tot prepusul fantastic
în locul adevărului apucând,
o hulă drăgăstoasă
și o mânie mângâioasă
scornește, dzicând:

 „Bine cunosc
și din multe împotrivă semne adeverit
sint
că răul mieu noroc
cu curată inima mea
rău să slujește
și de nesuferit rane
în toate dzilele prin mâna ta
într-înemă îmi trimete.

De vreme ce tu acmu
pre altul sau pre cutarile
(anume dzicând)
a iubi ai început,
iară pre mine, ticălosul,
din drăgăstoșii tăi ochi
depărtându-mă,
cu toată inima
din adevărata dragoste m-ai lepădat
și m-ai urgisit.

 Bine încă dinceput
inima îmi spunea
că dragostea,
cu carea în zădar ardeam,
adevărul a cunoaște mă opriia,
că dragostelor zugrăvitoare
și inimii mele amăgitoare
ești,

de vreme ce acmu, iată,
aievea și la arătare au ieșit,
că așeși dintâi cătră mine
numai cu gura și cu cuvântul erai,
iară cătră ciuda lumii acela
cu toată inima și cu tot sufletul te dai.

 Ce bună nedejde am
că în curândă vreme
de lancea carea eu m-am rănit
și de veninul cu carile eu m-am otrăvit
și el nerănit
și neotrăvit
să nu scape,
și peste puține dzile,
precum eu acmu,
așe el atuncea deplin va cunoaște
că nici odânăoară cu cineva
dreptatea a ținea
și curățiia inimii nebetejită
și neimată [neîntinată]
a feri
nu te-ai învățat,
ce pururea cătră toți
la cuvânt nestătătoare
și cu inima ca valurile mării
în toate marginile lovitoare
ai fost și ești
.

 De care lucru, precum liniștei mării,
așe dragostelor tale
de credzut

și în cuvintele tale
de sprijenit
n-au fost,
nici poate fi.

Căci din nemică în înalte
de urăciune valuri te înalți

și fără nicio pricină
liniștea în tulburare
și furtuni de mânie ca acestea
îți întorci,
cât ticălosul inimii vas
în ochean fără fund
și mare fără margine,
ca aceasta undeva
liman de năzuință
și liniște de mântuință
a afla nu poate
.

 Ce de vreme ce nemilostiva-ți inimă
și sufletul întoarcere spre căială nu-ți știe,
iată că de astădzi și înainte
mâhnită fața mea
nu vii mai videa
și slăbănog piciorul mieu
înalt și neagiuns pragul tău
nu va mai călca”[9].

Cu acest prilej, Cantemir anticipează traducerile și circulația Erotocritului, precum și versurile înfocate ale Văcăreștilor sau ale lui Conachi, romanele lui Bolintineanu, piesele lui Caragiale etc. Imputările, mai cu seamă, ne sună cunoscut, devenind, ulterior, motivul predilect al neoanacreonticilor.

Însă versurile de mai sus, mai timpurii cu câteva decenii decât ale acelora, sunt…și mult mai reușite – tema nestatorniciei fiind combinată genial cu tema mării tulburate – decât toate ohtăturile și văietăturile anti-lirice ale numiților neoanacreontici.

Nu dau toate văicărelile în versuri ale lui Alecu Văcărescu sau ale lui Conachi[10] pe poezia aceasta a lui Cantemir.

Și discursul, care se vrea foarte persuasiv, al Hameleonului, continuă cu plângerile ibovnicului părăsit, pe un evident ton baladesc:

 „Fă-ți voia,
plinește-ți pofta,
negura din vârvul munților s-au râdicat,
nuârii de pe fața soarelui s-au mutat,
tot spinul și piiedeca din cale-ți s-au luat
,
și fără de nice o sială,
strânge, îmbrățășadză,
dulci sărutături și a trupurilor încăldzituri
cu acest acmu de curând
și proaspat iubovnic vă împărțiți.

 Eu m-am vechit,
m-am veștedzit
și ca florile de brumă m-am ovilit.
Soarele m-au lovit,
căldura m-au pălit,
vânturile m-au negrit,
drumurile m-au ostenit,
dzilele m-au vechit,
a[n]ii m-au îmbătrânit,
nopțile m-au schimosit
și, decât toate mai cumplit,
norocul m-au urgisit
și din dragostele tale m-au izgonit.

 Iară acesta nou, vios,
vlăgos,
ghizdav și frumos,
ca soarele de luminos,
ca luna de arătos
și ca omătul de albicios
ieste.

Ochii Șoimului,
pieptul leului,
fața trandafirului,
fruntea iasiminului [iasomiei],
gura bujorului,
dinții lăcrămioarelor,
grumadzii păunului,
sprâncenele corbului,
părul sobolului [samurului],
mânule ca aripile,
degetele ca radzele,
mijlocul pardosului,
statul chiparosului,
pelița cacumului[11],
unghele inorogului,
glasul bubocului
și vârtutea colunului[12]
are.

 Lucru ca acesta ț-ai agonisit?
Paște-l,
poartă-l
și în multe dzile
cu fericire hrănește-l
și îngrașă-l.

Iară mie aceasta îmi rămâne,
pe blăstămatu lumii năroc
plângând,
dreptatea mea cătră tine
și strâmbătatea ta cătră mine
în veci cătră toți
și nepărăsit petiutinderile să povestesc”[13].

Sigur, un prim model literar, la care ne fuge imediat gândul, este Miorița, despre care am mai vorbit și din care e foarte posibil ca Dimitrie Cantemir să fi cunoscut anumite variante. Aceasta mai cu seamă în ceea ce privește descrierea iubitului cel nou, „ghizdav și frumos” (care are și „sprâncenele corbului”) – în Miorița:

„Cine-a cunoscut
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Fețișoara lui,
Spuma laptelui;
Mustăcioara lui,
Spicul grâului;
Perișorul lui,
Peana corbului
;
Ochișorii lui,
Mura câmpului?“

Un model stilistic pentru descrierea lui Cantemir ar fi putut oferi deopotrivă Scriptura (sau mai degrabă, deși ritmul e popular):

ca steaua cea de mânecate în mijloc de nor,
ca luna plină în zilele ei,
ca soarele strălucind
peste beseareca Celui Preanalt
și ca curcubeul luminând în norii slăvii,
ca floarea trandafirului în zilele tinerilor,
ca crinii spre ieșirile apei,
ca odrasla Livanului în zilele seacerii,
ca focul și tămâia pre căție,
ca vasul cel de aur bătut, preste tot împodobit
cu toată piatra de mult preț,
ca maslinul ce odrăslește roade
și ca chiparosul ce să înalță în nori.

 (Înț. lui Iis. Sir., 50, 6-11, Biblia 1688)

Pentru „Eu m-am vechit,/ m-am veștedzit/ și ca florile de brumă m-am ovilit./ Soarele m-au lovit,/ căldura m-au pălit,/ vânturile m-au negrit”…, de asemenea am luat în considerare, altădată, un izvor biblic[14].

Este neîndoielnic însă faptul că, pentru aceste versuri, Cantemir a făcut apel și la baladele populare. La fel va proceda și Emil Botta, peste timp, intertextualizând în versurile sale stilistica populară. Ca spre exemplu în versurile: „Și, tandrul se mine,/ am amurgit, norii m-au împânzit,/ ploaia m-a zăbrelit” (Singurătatea a VII-a din vol. Vineri).


[1] Idem, p. 254-255.

[2] „Expresia «degete de trandafir», prin care desemnează razele solare dinaintea răsăritului, este o reminiscență din Iliada lui Homer: «Aurora cu degete de trandafir»”, Idem, p. 253, n. 1.

[3] Idem, p. 252-253. [4] Idem, p. 253. [5] Idem, p. 255. [6] Idem, p. 256. [7] Ibidem.

[8] Sfântul Antim spune într-o predică la Sfântul Nicolae: „Eu, o, dragoste mincinoasă [Afrodita], voiu să-ţ[i] sfărâm săgeţile [lui Eros], carele fără de rană omor”, cf. Antim Ivireanu, Opere, ed. cit., p. 51-52.

[9] Dimitrie Cantemir, Istoria…, ed. cit., p. 256-257.

[10] A se vedea și ceea ce am spus în volumul I al cărții de față: Epilog la lumea veche I. 1, ediția a doua, ed. cit., p. 425-470, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[11] Pelița cacumului= blana herminei.

[12] „Vârtutea colunului” = puterea măgarului sălbatic.

[13] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 257.

[14] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Studii literare, vol. I, op. cit., p. 181-183, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.