Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Iubita acuzată răspunde – în punerea în scenă a Hameleonului – ca Veta sau ca Zița (peste timp): „Norocul mieu cel nenorocit”[1]. De altfel norocul apar des invocat în aceste pasaje, dragostea stând exclusiv sub semnul lui și nu al providențierii dumnezeiești. Însă Cantemir avertizează că „dragostele Afroditii” înseamnă „iubostele spurcate, curvești”[2].

Răspunsul amantei și jurămintele ei fierbinți de fidelitate sunt în același stil încărcat de patetism:

Că între toți dumnădzăii,
deși ieste soarele mai frumos,
însă eclipsis îl întunecadză
și noaptea îl depărteadză,
de ieste luna între boadză [zeițe]
și Vinerea [Luceafărul] între stele mai ghizdavă,
însă lipsa luminii,
acoperirea nuârilor
și minunată nașterea comitelor
le astupă
și le acopere.

 Singure numai,
decât toate frumsețele mai frumoase,
frumsețele tale dzua lumineadză,
noaptea strălumineadză,
de departe mângâiesc
și de aproape sufletul veselesc,
a cărora lumină apus nu știe
și privala sațiu nu are. /…/

 Vulturul ceresc ascunsele inimilor
și tainele sufletelor știe.
Pre carile neminciunos
și credincios martur puiu,
că în ceasul în carile
cu lipsa nespuselor tale lumini
mă osindesc,
îndată fântânele Nilului
din ochi neîncetat îmi izvorăsc
și suspinele înfocate
din inimă decît para tartarului mai înalte
și decât scânteile Ethnii mai înfocate
îmi izbucnesc.

Din tine ales, o, iubitul mieu,
toate trupurile ciunguri de copaci pârjoliți
și toate chipurile tăciuni în tină potoliți
ochilor miei să văd
și sufletului mieu să par. /…/

 O mie de suflete Dumnădzău de mi-ar fi dat,
în primejdiia părului
capului tău
pre fietecarile de o mie de ori
jirtfă și giunghere spre plecarea
mâniii Dumnădzăului le-ași aduce…[3] [etc.].

Comparațiile sunt vechi și neoanacreonticii (așa-numiți) le vor epuiza stilistic (cu mai puțin talent decât Cantemir) nu peste multă vreme. După cum am arătat în volumul întâi din Epilog la lumea veche, mai ales comparațiile cu aștrii cerești și referința la chinurile tartarului vor reveni cu asiduitate.

Hameleonul argumentează deci: „Într-acesta chip și ca cu aceasta dragoste/ cătră în veci de iubitul Inorog aflându-mă,/ pentru obraznica, însă din adevărata dragoste/ pornita ispită,/ iertare să aib, mă rog”[4].

Cu alte cuvinte, Hameleonul își schimbă fața și declară că acuzațiile sale la adresa Inorogului izvorau dintr-o iubire dogoritoare, precum cea a unor îndrăgostiți care se acuză numai pentru a-și verifica sentimentele.

Mai mult, acesta îl asigură pe Șoim că arde de dorul de a-l vedea pe Inorog:

Adevărat,
dară, domnul mieu,
că, precum dzici, Inorogul,
precum la cuvânt stătătoriu,
așe la lucruri stăruitoriu
și la minte neclătitoriu
ieste,
că el minciuna nu numai căci nu o grăiește,
ce macar a o audzi nu o priimește,
și precum cu limba
despre voroavele deșerte postește,
așe urechile

despre cuvintele fără ființă își oprește. /…/

 Înalțe dară cereștii cornul slăvii lui
și, dintr-a mele dzile scurtând,
dzilele lui înmulțască,
și nenumărați a[n]ii îi adaugă.

Că ce sint,
după pricina dintâi,
a lui și de la dânsul sint,
că odânăoară puterea cornului lui
cu antidotul cel neprețuit
și în de binefaceri neperigrăpsit
asupra slăbiciunii cum mai curând
de n-ar fi agiuns,
încă de mult viața mi s-ar fi curmat
și țărna cu pravul mi s-ar fi amestecat.

Ce acmu, pentru căci
la vremea împreunării neaflându-mă
și de a lui nesățioasă privală lipsindu-mă,
inima-mi cu pară înălțată
și cu văpaie nestâmpărată

îmi arde.

Ce poate fi fortuna [întâmplarea] șegi necredzute
și glume nesuferite
ca acestea arătându-mi,
cu întristările și mâhnirile mele giucându-să,
să zăbăvește[5].

Ne-a reținut atenția următoarea formulare: „precum cu limba/ despre voroavele deșerte postește,/ așe urechile/ despre cuvintele fără ființă își oprește”. Inorogul este definit, astfel, chiar de către inamicul său, ca o persoană profund ascetică, care se ferește de împătimirea celor rele, postind chiar și cu limba și cu urechile, după cum cere învățătura ortodoxă.

Neadevărul este numit aici prin sintagma: „cuvinte fără ființă”. Pentru că minciuna este o irealitate, de aceea nu are ființă. La fel și patima, pe care, ceva mai târziu, Sfântul Nicodim Aghioritul o va numi „o nălucire neînființată a gândurilor. Di la o poftire amățitoare a inimii și carea iarăși ajunge la un sfârșit neînființat[6].

În ce privește metafora „inima-mi cu pară înălțată/ și cu văpaie nestâmpărată/ îmi arde”, o vom regăsi, sub o formă asemănătoare, în Erotocrit: „Sărăcuți inimioară,/ Cum te arzi în pară? /…/ Că în trupul mieu n-au rămas loc,/ Să fie fără de foc”[7].

Iar la Eminescu: „Sufletul meu arde-n iubire ca para” (Sara pe deal).

Șoimul tinde să dea crezarea dezvinovățirii Hameleonului, care îi povestește visul său, oferindu-i de data aceasta o altă dezlegare, din care să nu transpară vrăjmășia sa la adresa Inorogului, noua interpretare fiind deci diferită de cea inițială, pe care Hameleonul și-o deslușise sieși.

Așe Hameleonul în grabă,
la unele prindzindu-să,
la altele neprindzindu-să,
îzbândirea visului nădind
și cârpind

în scurte cuvinte,
lungi și late vicleșuguri acoperiia.

 Ce Șoimul, macar că visul
în multe părți lua,
însă deodată în cămara tăcerii îl încuie
și sfârșitul lucrului
tâlcuirea visului să arete aștepta
(că vrăjitorii minciunoși
și credzătorii părerilor nopții,
de nu frați,
iară veri primari își sint.
Cela din minciuni adevărul,
cesta din fantazie
chipul a scoate silește)[8].

Sfârșind discuția cu Șoimul, Hameleonul se întoarce la prietenii săi de vânătoare, „la dulăi și la ogari alergând,/ cu fața posomorâtă/ și cu inima înfrântă” pentru neprinderea Inorogului în cursă.

Aceștia sunt uimiți de înfățișarea lui și îl întreabă în poezie:

 Ce poate fi aceasta,
o, priietine, dzisără,
că chipul urgie
și fața bezcisnicie
îți arată și lucru peste voie
să ți să fie tâmplat,
mâhnite căutările
și fierbinți oftaturile
îți mărturisesc?

 Au spre chedzi răi
vrăjile ceva ț-au menit?
Au spre pofta inimii noastre
de ceva împotrivă și neagră veste ai simțit? /…/

Noi până acmu într-atâta tăcere
înfundat a te videa nu ni s-au tâmplat.

Limba cea ca clopotul cine ț-au legat?
Gura cea ca doba ce ț-au astupat?
Voroava cea ca pohoaiele ploilor
cine ț-au înghețat?
Glasul cel ca tunul fulgerului
ce ț-au amorțit?
Mulțimea cuvintelor
cele ca păcura izvorâtoare
și ca năboiul pe toate
șesurile clevetelor năbușitoare
cine ț-au oprit?
[9]

Seria de interogații i-a fost sugerată lui Cantemir de plângerile funebre populare („Ciobănaș de la miori a fost la început un bocet păstoresc”[10]).

Bineînțeles, aici, datorită contextului, fiind sarcastic la adresa Hameleonului și sugerând că acesta arăta ca un mort de ciudă, Cantemir întoarce în parodie versurile de o mare tensiune dramatică ale baladei:

Foaie verde de trei foi
Ciobănaș de la miori,
Un’ ți-a fost moartea să mori?
Sus în vârful muntelui,
În bătaia vântului,
La cetina bradului.
Și de ce moarte-ai murit?
De trăznet când a trăznit.
De jelit cin’ te-a jelit?
Păsările-au ciripit,
Pe mine că m-au jelit.
De scăldat cin’ te-a scăldat?
Ploile când au plouat
Pe mine că m-au scăldat.
De-mpânzit cin’ te-a împânzit?
Luna când a răsărit
Pe mine că m-a-mpânzit
[11].
Lumânarea cin’ ți-a pus?
Soarele când a fost sus[12]. [etc.]

Această poezie populară l-a inspirat și pe Botta, pentru versurile pe care le-am citat puțin mai sus: „am amurgit,/ norii m-au împânzit,/ ploaia m-a zăbrelit”…

Cantemir se îndepărtează însă de modele și încearcă să fie cât mai original. El folosește izvoarele ca modele stilistice sau ca surse de învățătură morală și religioasă, fără să fi avut însă intenția să pastișeze, ci, aflându-ne la începuturile literaturii române, ținta lui a fost aceea de a angrena în scriitura sa cele mai frumoase (stilistic) și mai înălțătoare (spiritual) modele literare pe care le putea pune la contribuție.


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 257.

[2] Idem, p. 395. [3] Idem, p. 258. [4] Idem, p. 258-259. [5] Idem, p. 259.

[6] Ms. rom. B. A. R. 3074 (Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, și a nălucirei, și a minții, și a inimii), f. 80r.

Acest manuscris a fost deținut de Eminescu și el a subliniat cu cerneală roșie sintagma „o nălucire neînființată a gândurilor”, precum și termenul „neînființat”, cu referire la sfârșitul patimei.

[7] Cf. M. Gaster, Chrestomathie roumaine, vol. II, Ed. F. A. Brockhaus/ Socecu & Co., Leipzig/ București, 1891, p. 181.

[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 261. [9] Ibidem.

[10] D, Caracostea, Poezia tradițională română. Balada populară și doina, ediție critică de D. Șandru, prefață de Ovidiu Bârlea, EPL, București, 1969, p. 147.

[11] Cine te-a învelit în pânză (pânza albă cu care se acoperă mortul)? Luna l-a învelit în pânza albă a luminii sale.

Caracostea remarcă, pe bună dreptate, că sunt „imagini de o frumusețe unică” în aceste două versuri, „și mai ales această imagine plină de adevăr vizual și de poezie, ca răspuns la întrebarea «cine te-a tămâiat?»: Ceața când s-a ridicat,/ Pe mine m-a tămâiat… [versuri adăugate într-o altă versiune]”, cf. D, Caracostea, op. cit. supra.

[12] Cf. Ovid Densusianu, Vieața păstorească în poesia noastră populară, vol. II, Ed. Casei Școalelor, București, 1923, p. 40.

Did you like this? Share it: