Când cineva își schimbă părerea fundamental despre un om sau lucru…e ca și când ar face o piruetă în adâncul ființei sale.

Când cineva își schimbă părerea…și nu când și-o „schimbă” din interes…

Și pentru ca să îți schimbi în mod fundamental părerea despre un om…trebuie să îl cunoști într-un mod minunat, prin harul lui Dumnezeu. În mod profund.

Și în istoria Bisericii sunt însemnate numeroase minuni și vederi extatice în urma cărora oamenii și-au revizuit părerea despre un om…pentru că au înțeles că el este de la Dumnezeu. Că el e un om Sfânt…și că ei nu îl înțeleseseră în mod real până atunci.

Dar, deopotrivă, există însemnări și despre oameni care păreau „sfinți” sau păreau „ortodocși” și, în cele din urmă, s-au dovedit că nu sunt. Pentru că aveau alte interese.

Mai pe scurt, vederea cu adevărat a unui om, înțelegerea lui, este o luminare de la Dumnezeu. E o minune. Ai nevoie de timp, de curățire de patimi ca să îl înțelegi și de stăruință în rugăciune pentru ca Dumnezeu să îți lumineze adâncul vieții sale.

Însă, când înțelegi/ vezi cu adevărat un om și îi câștigi prietenia și iubirea lui, ai câștigat o reală întărire în viața ta. Pentru că omul primit de la Dumnezeu, omul care te înțelege și pe care îl înțelegi, e cel cu care te ajuți în mod real în ceea ce faci.

*

Îmi plac oamenii care fac balet. Îmi place păsărimea gesturilor lor. N-am încercat niciodată să dansez astfel…însă zbor cu sufletul în zborul lor. Mișcările lor scoase din senzualitate și aruncate spre o sublimă perspectivă asupra corpului uman, mă inspiră.

Le respect munca și dăruirea. E o asceză continuă pentru performanță, la fel ca în sport și în orice artă.

Muzica însă duce mai departe mișcarea corpului, o abisalizează. De aceea nu pot decât să iubesc sonoritățile de tot felul ale muzicii simfonice, muzică care te tulbură numai dacă înțelegi că fiecare frază muzicală este o frază de realitate interioară.

Mă tulbură…pentru că scoate la suprafață muzica din mine, poezia din mine, aspirațiile spre desăvârșire.

Însă este o mare greșeală să spui că muzica bisericească nu te tulbură…Pe mine mă înfioară…Mai ales când cel care o cântă…se tânguie, din toată ființa sa, în fața lui Dumnezeu. Pentru că muzica bisericească e, mai înainte de toate,  o tânguire care te umple de veselie dumnezeiască.

Și înfiorarea mistică este țâșnirea interioară a pocăinței. E trăirea prezenței lui Dumnezeu în adâncul ființei tale.

De aceea, muzica Bisericii e tăcerea slavei lui Dumnezeu, pe care El o pune peste clocotul sentimentelor mele, pe care arta mi le răscolește.

Un desen, un cântec, o imagine, o sculptură, un dans…îmi stârnesc sentimentele, amintirile, dezamăgirile, tristețile, bucuriile, împlinirile…dar când cânt și Îi slujesc lui Dumnezeu, tot tumultul vieții mele se aruncă/ se pleacă/ se lasă în mâna Lui.

*

Toate artele au legătură interioară între ele!

Cine iubește poezia dar nu și teatrul, pictura, sculptura sau muzica, încă nu știe că poezia e în toate și, la fel, și muzica e în toate, și sculptura e în toate, și dansul e în toate artele.

Ca să scrii bine ai nevoie de liniște multă dar și de franchețe vie.

Însă, ca să scrii genial, trebuie să fii un torent de gânduri și de simțiri și să te lași dus de el. Iar diferența dintre scrisul bun și cel genial e o diferență de intensitate și de conștiință a valorii. Nu poți fi, fără să arzi! Fără să arzi creator.

Dar arderea aceasta, dorința continuă de creație, e mobilul interior al oricărei arte.

*

Muzica nu înseamnă execuție ci scriere de sentimente. Iar dacă știi să le scrii, în repeziciunea execuției, în inimile oamenilor, ei își dau seama imediat că sunt ritmuri vii și nu caduce ființei lor.

În aparență, sculptura nu se grăbește. Dar ea a fost făcută într-un ritm alert.

Teatrul, în aparență, pare să-ți piardă timpul, dar el te educă. Și dacă te educă, îți grăbește intensitatea vieții.

Pentru mine, teatrul – ca unul care am scris și pot să scriu oricând teatru, nuvelă, roman, poezie – este o subliniere a importanței vieții. E o bucurie de viață și o situare în mijlocul vieții. Căci, chiar dacă ironizezi un caracter, un mod de a fi, o idee, prin teatru nu faci altceva decât să spui că viața omului e importantă. Și, mai ales, schimbarea lui.

Arta dorește schimbarea în bine a omului!

Însă, cel mai adesea, artistul e târât în patimi de tot felul de arta lui, pentru că el trebuie să vorbească despre om, despre omul cu bunele și relele lui, și trebuie să se murdărească pe suflet în timp ce le explică.

Un duhovnic, adesea, trebuie să facă același lucru: să explice lucruri pe care nu și le dorește dar de care fiii lui duhovnicești au nevoi. Și pentru a explica…trebuie să convingi că știi despre ce vorbești.

Patimile, pe care artistul le aruncă pe pânză sau într-o partitură, duhovnicul trebuie să le discute ca pe niște euglene verzi la microscop. Dar și virtuțile trebuie explicate în toată frumusețea lor, așa după cum ne place aerul rarefiat al înălțimilor și panorama văzută de pe un vârf muntos.

*

Filmele americane recente își exprimă bucuria mare prin…piruete sau prin sărituri dezorganizate. Femeia care află că e iubită…face o piruetă în aer când închide ușa…după ce el a plecat…Iar când se duce la mama ei, ca să îi spună marea veste, sare împreună cu mama ei, deși sunt îmbrățișate, într-o izbucnire de bucurie.

Însă…când  „îți schimbi”, pe nepusă masă, opinia despre cineva, pe care, până mai ieri, l-ai făcut cu ouă și cu oțet, e semn ori de nebunie, ori de interes meschin.

Pentru că nu poți să lauzi, cu toată gura, pe cineva pe care până mai ieri l-ai înjurat…sau nu poți să spui ieri adevărul despre el și astăzi…„o variantă îmbunătățită” a adevărului.

*

Pentru scriitorul de cursă lungă, scrisul nu are nimic de-a face cu literele. Literele sunt ultima formă de a fi a scrisului. Scrisul apare în suflet și acolo se dezvoltă. Scrisul începe odată cu viața ta, pentru că scrisul se folosește de orice nuanță a experienței tale existențiale.

Când scriem ceva…de fapt atunci sfârșim scrisul. Pentru că scriitorul scrie tot timpul, oriunde se duce…indiferent dacă scrie sau nu.

Scriitorul se pregătește continuu pentru scris, la fel ca politicianul pentru a vorbi în public sau preotul pentru a predica.

Somnul și starea de trezie sunt deopotrivă două izvoare ale scrisului. Pentru că scriem și când dormim și când facem altceva…atâta timp cât tot ceea ce trăim folosim în scrisul nostru.

Însă concentrarea asupra unei teme, asupra unui subiect, asupra unui proiect…ne face să segmentăm scrisul la porțiunea care ne interesează.

Cărțile luate în sine sunt concentrări disparate. Însă, legătura dintre ele, este viața mult mai amplă a scriitorului.

Tocmai de aceea, privind lucrurile dinspre scriitor spre operă, ne dăm seama că viața lui împlinește opera sa și o explică în mare măsură. Pentru că nu poți să știi nimic despre operă fără ajutorul scriitorului.

O interpretare strict subiectivă a unei opere nu ne duce la autor ci la noi înșine. Cu alte cuvinte: nu putem să-l înțelegem deloc pe altul, dacă acela nu ne dezvăluie taina lui.

Did you like this? Share it: