Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [44]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Hameleonul le vorbește tovarășilor săi de sfat despre motivele supărării sale, în alegorie, urmând paradigma visului său:

Să încep, tremur,
să nu încep, de năcaz mă cutremur,
să dzic, mă tem,
să nu dzic, putere a răbda
nu mi-au rămas,
ca fătătoarele la ceas am sosit:

să făt, durerile și chinurile mă înspăiminteadză,
să nu făt, pântecele îmi crapă
și cuvintele ca puii ohendrii
prin treci îmi ies.

Să stric doaî, tocmăsc una,
să tocmăsc doaî, stric o mie.

Pentru care lucru, mai denainte,
până cuvântul a vă deșchide,
prietinesc sfat să-mi dați
și cu mâna frățască să mă îndămânați
vă poftesc[1].

Dulăii îl sfătuiesc să caute să împlinească ceea ce dorește să facă, oricât ar fi de dificil. Și, ca pildă, îi amintesc câteva din cele șapte minuni ale lumii[2] și de greutatea construirii lor:

 Deci pentru care săvârșit
pricina începerii ț-ar fi socotind,
spre acela lucrul îți așadză.

Iară amintrilea știm că,
precum din fire, așe din meșterșug,
tot lucrul decât a să face,
a să strica mai pre lesne ieste.

Că un copaciu în 40 de ani
la cea deplin vârstă
și hirișă mărime a vini,
iară a să usca în 40 dzile poate.

Așijderea, videm
că cele în meșterșug a să tocmi
decât a să face mai lesne
și decât amândoaî mai lesne stricarea,
că piramidele Eghiptului,
colosul Rodosului,
raiul Vavilonului [Grădinile suspendate],
capiștea [templul] Efesului
carea prin vremea a […] de ani de-abiia
și cu lucrarea a toată putința Asiii
cu mare nevoie a să isprăvi s-au putut;

și altele asemenea acestora
cu câtă nevoie și cu câtă ostenință s-au făcut,
cine poate povesti?

 Carile cât de cu lesne
și cât de cu iușor

în nimică s-au întors,
a toți muritorilor
minune aduce

 (că a tot muritoriul
tot lucrul muritoriu
și puțin stătătoriu
ieste)[3].

Deși discuția are o cu totul altă traiectorie, pasajul de mai sus nu este decât un alt mod de a formula cunoscuta temă a nimicniciei omenești, care și în Divanul i-a oferit autorului prilejul unor desfășurări literare.

Rememorarea piramidelor egiptene, a colosului din Rodos, a grădinilor suspendate ale Semiramidei și a templului din Efes, deși nu sunt însoțite de vestita întrebare unde sunt?, are același scop, ca și enumerarea cetăților vechi dispărute: de a vesti faptul că lucrurile muritorilor sunt muritoare („că a tot muritoriul/ tot lucrul muritoriu/ și puțin stătătoriu/ ieste”).

În Divanul:

 „El [Dumnezeu] cetățile lor fărâmă și le răsdumică. Precum s-ari putea dzice: «Alexandriia va fi răzsipită și Memfis cu nevoi în toate dzile» (Iezechiil gl. 30, sh. 16). […] Casele puternicului mândru locaș pasărilor le face, precum a potrivi s-ari puea: «Vavilonul s-au făcut locaș a toată pasirea» (Apocalipsis gl. 18, sh. 2). […]

Unde iaste Ninevi…? […] Unde iaste Vavilonul…? […] Unde iaste grădina cea în slavă făcută a Vavilonului, carea din cele 7 minuni a lumii una era, carea «Raiul spânzurat» să chema? […] Unde iaste Troada…?”[4].

Am văzut că acest „rai spânzurat”, grădinile suspendate din Babilon[5], adică, revine obsesiv în paginile cărții. După cum ne amintim, Istoria ieroglifică începe chiar cu o referință la el: „Mai denainte decât temeliile Vavilonului a să zidi/ și Semiramis într-însul raiul spânzurat/ (cel ce din șeapte ale lumii minuni unul iaste)/ a sădi”

Sugestii din arhitectura anticei cetăți, pentru imaginația bogată a lui Cantemir, se poate să se fi strecurat și în configurarea cetății Epithimiei, din capitolul al treilea al cărții.

Mai departe, dulăii, pentru consilierea Hameleonului cătrănit, după ce amintiseră despre minunile arhitectonice ale civilizațiilor antice și (aluziv) despre înțelepciunea biblică care avertizează asupra sfârșitului vanității lor, fac apel și la aforisme populare:

Așijderea altele,
precum pre lesne a să face,
așe mai pre lesne a să strica,
iară a să tocmi,
toată isteciunea meșterilor gonește

(că un copil mititel
cu un bețișor supțirel
o mie de oale
și dzăci de mii de stecle
a sfărâma poate,
iară o mie de olari
o oală spartă a cârpi
și dzăci de mii de steclari
o steclă frântă a tocmi
nu pot).

 Și precum să dzice cuvântul
(un nebun o pietricea în fundul mării aruncă,
pre cărea o mie de înțălepți să o scoată
vrednici nu sint)…[6].

Hameleonul primește sfatul lor și, la cererea lor, le tâlcuiește, sub o nouă formă, visul avut:

 Hameleonul dzisă: „Șoimul
spre amândoaă monarhiile
aieve nepriietin
și cumplit vrăjmaș a fi s-au arătat,
și pre mine de atâta vreme
în râs și batgiocură țiindu-mă,
toate
și mai nenumăratele
mele slujbe în prav
și în pulbere le-au vânturat,

de vreme ce, precum bine știți,
că cu toții sfatul la un loc pusesem,
ca doară vreun mijloc
a să afla
s-ar putea,
cu carile pre Inorog la prundiș să-l coborâm
și pre nepriietinul obștii
la strâmptul lui
și la largul nostru să-l aducem,

la care lucru cu toții,
ca într-o desime de pădure umbroasă
și ca într-o noapte nuâroasă
și întunecoasă,
cu gândurile rătăcind
și cu socoteala orbăcăind,
îmblam

 (că întunecarea minții,
decât a nopții mai grea,
și piierderea socotelii
decât a căii
mai primejdioasă ieste).

Și acmu mai toată nedejdea
pentru isprăvirea lucrului să curma,
ce eu, cu multe ostenințe
și cu fierbinți sudori vărsate,
în mijlocul primejdiilor,
ca o sulimendriță în mijlocul focului
m-am aruncat
și acmu mijlocul lesniirii
și chipul isprăvirii
aflând,
atâta nevoința mi să îndemnasă
și pofta slujbei ațâțase,
cât ca cum cu totului în foc ași arde
mi să părea
și acmu plinirea slujbei,
leacul arsurii țiind,
pojarul carile mănuntăile îmi topiia
precum să-l potolească socotiiam.

 Căci cu multe meșterșuguri acoperite
și cu fel de feliuri de giurământuri zugrăvite
pre Inorog la strâmptul lui
și la largul nostru scosesem
și în marginea prundișului îl coborâsem.

Și acmu ca [și] cum în nedezlegate legături știindu-l,
din ceas în ceas
și asupra nepriietinului izbândire
și cea dorită a visului mieu tâlcuire
să audz așteptam
și, toată noaptea în gânduri tăvălindu-mă,
în pat ca peștele pe uscat mă izbiiam

(că precum peștele afară din apă
cu aier să îneacă,
așe pofta peste măsură
toate valurile gândurilor asupră-și încarcă).

 Iară după ce astădzi
soarele zorile ș-au răvărsat
și de dzuă s-au luminat
(oh, cu multul noaptea morții
decât dzuă ca aceasta mai fericită
și mai plăcută mi-ar fi fost
[7])
și curmarea nedejdii,
cărea fără de nedejde mi s-au tâmplat,
înțelegând,
pentru ca minciunoase
ispitele Inorogului să arăt,
la Șoim m-am dus. /…/

 Șoimul, cu mare mânie a mă probodzi
și cu amare cuvinte a mă ocări,
au început.

 Așijderea, cu nespuse laude
pre Inorog a lăuda
și preste ceriu lauda a-i râdica
să siliia,
și, încă cu putință de ar fi fost,
toate tropurile ipervolicești [hiperbolice]
unul peste altul grămădind,
scaun decât a lui Zefs mai înalt
preste ceriuri i-ar fi aședzat. /…/

 Eu, dară, o, fraților, otrăvite
ca acestea de la Șoim cuvinte
audzind, ca cum cu oaâ de năpârcă
m-ar fi ospătat
și cu venin de vipere
m-ar fi adăpat
mi s-au părut,
carile cu mari dureri
de întristări în mațe-mi zămislindu-să,
de mare năcaz pântecele crăpându-mi,
cătră voi le nasc
și visul în izbândire
încă puțin au rămas
și mai vârtos laudele
și clătirile cele de cap
cu carile cu urgie îmi porunciia,
pentru ca despre voi
cuvântul tăinuit
să țiiu,
acelea toate clătirea otrăvii
și a melanholiii în ficați mi-au scornit,
cât, precum mă videți,
de tulburat înainte vă stau.

 Ce cereștii de s-ar milostivi
și cu atâta pohârnirea faptei de s-ar opri,
încă tot de viață nedejde ași trage.
Iară cursul izbândirii visului,
tot pre această cale de va merge,
Inorogul de toată primejdiia scăpat
și mântuit
ieste,

 căci pasirea cea neagră,
carea de corn nu i s-au putut lipi,
tot cuvântul și lucrul împotrivă,
împotriva lui biruință să nu aibă,
va să să tâlcuiască…[8].

Este a doua oară când se pomenește despre melancolie. Prima dată a fost vorba de „melianholia ipohondriacă” a Vulpii, în capitolul al doilea al cărții. Aici, însă, melanholia are chiar semnificația sa originală: bilă neagră.

Însă Cantemir a folosit termenul, mai întâi, în Divanul, cu sensul său…romantic, acela de stare de spirit dureroasă/ tristă, asociat fiind chiar cu peisajul de natură (mai mult: cu vremea întunecată și cu regimul nocturn) capabil de a provoca această stare de spirit:

 „când lumina soarelui cu nuori sau cu neguri să acopere, dzici că vremea iaste melanholică sau tristă și cu vremea a ta voie să strică; și încă lipsind luna noaptea, călătoriu, câtă a primejdii frică porți și câtă veselie și bucurie ai avea macar cevași de s-ari lumina, [pentru] ca, calea ta a cunoaște să poți?”[9].

Cu aceeași semnificație îl va utiliza, din nou, acum, în Istoria ieroglifică, puțin mai departe:

 Ieri, când soarele fruntea cailor spre apus
și carul spre coada ursului celui mic își întoarce,
pre marginea prundișului încoace
și încolea,
pentru ca meleanholiia
să-mi rășchir, primblându-mă
și pentru lucrurile asupră-ne stăruitoare
în multe gânduri învaluindu-mă…[10].

De data aceasta, melanholia este asociată cu apusul de soare, dar starea de spirit apăsătoare a Hameleonului nu se datora peisajului.

Cu toate că Dimitrie Cantemir folosește cuvântul melanholie (care apare prima dată la Nicolae Milescu), când cu sensul său vechi (renascentist), când cu cel (aproximativ) romantic, totuși putem spune că autorul nostru a avut niște premoniții spectaculoase…


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 262.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98apte_minuni_ale_lumii_antice.

[3] Idem, p. 262-263.

[4] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 77, 87-88.

[5] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gr%C4%83dinile_suspendate_ale_Semiramidei.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 263.

[7] A se vedea Iov, cap. 3.

[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 264-266.

[9] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 23.

[10] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 267.