Pierderea în mărunțișuri
Când nu te interesează lucrurile în totalitatea lor și când nu ai o muncă de cercetare care să te ducă la un întreg, la o imagine de ansamblu, te pierzi în lucruri mărunte.
Sau oamenii care nu caută ceva fundamental…caută, în schimb, mărunțișuri, lucruri frivole. Și fac asta dintr-un gând foarte profund: pentru că ei au conștiința acută a lipsei de valoare a vieții lor.
„De ce să ne zbatem să învățăm ceva, dacă nu suntem cineva anume? De ce să avem planuri mari cu noi, dacă nu suntem în centrul atenției?”, își spun ei. Pentru că își închipuie că ar începe să facă ceva anume…doar dacă ar fi remarcați, elogiați, plătiți la greu pentru asta.
Însă hobbyurile diverse dar fără substanță, căutările excentrice sau lipsa unei căutări reale vorbesc despre ce suntem noi: niște oameni mofluzi, adânc nefericiți, fără împlinire.
Mâncăm mult, ne relaxăm mult, dansăm mult, bem mult, ne distrăm mult…pentru că nu avem niciun plan cu viața noastră.
Fiecare zi nu e văzută ca o cărămidă esențială pusă la edificiul ființei și al operei noastre…ci ca o supraviețuire din marea plictisului.
De aceea, oamenii care nu fac nimic esențial, nu înțeleg de ce un om scrie, citește, se nevoiește zilnic pentru ca să creeze o mare operă.
Neavând în plan nimic de amploare…zilele lui se scurg cu mici emoții și înțelegeri…dar care nu duc nicăieri.
*
Mi-a trebuit timp…ca să înțeleg diferența dintre ritmul vieții mele și al celor care nu fac nimic esențial. Pentru că nu înțelegeam ce e aia să te plictisești…să nu ai ce face…
Când eram copil m-am jucat tot timpul, creând tot felul de lumi și obiecte.
Dar mă jucam serios. Mă jucam cu conștiința că ceea ce fac eu este cel mai important lucru de pe lume.
Ca elev am învățat, am explorat, am fost avid să scriu, să desenez, să aflu continuu. Și căutările mele au fost cel mai important lucru pentru mine.
Ca artist am încercat să scriu și să creez și să pictez tot ce mi-am dorit. Am făcut ce am vrut și m-am simțit împlinit.
Și mă miram continuu când vedeam copii, și apoi tineri de seama mea, care nu se bucurau de nimic, pe care nu-i mulțumea nimic. Și mă întrebam ce le lipsește…ca să se bucure?
Pentru că eu nu m-am plictisit niciodată în mod fundamental…ci doar am fost dezamăgit de orele când n-am fost lăsat să fac ce îmi place.
Și, în timpul liceului, am înțeles care era diferența: cei care nu fac nimic…nu cred în idei, în idealuri, în experiențe. Își lasă sufletul nelucrat…în paragină. Ce aud, ce sunt învățați, ce sunt povățuiți nu se înrădăcinează în ei și de aceea nu au spre ce să urce, spre ce să tindă zilnic.
Și această înțelegere plenară a oamenilor m-a înspăimântat!
Și a trebuit să treacă mult timp…ca să mă vindec de dezamăgirea profundă…că există oameni care nu vor să fie împliniți.
Pentru că am înțeles că pofta de viață și de creație o ai dacă nu ți-ai distrus sufletul, inocența lui, căutările lui. Dacă ești viu, dacă nu ți-ai trădat aspirațiile, atunci nu poți să stai o zi fără să lucrezi la opera vieții tale.
*
Îmi permit luxul de a mă ocupa de lucrurile minore după ce îmi împlinesc datoria zilnică. Pentru că, pe primul loc, e rugăciunea și scrisul, viața mea interioară. Apoi mă gândesc la ce fel de lucruri mănânc, îmbrac, la cum arăt, la ce e de văzut.
Când lucrurile stau invers…îmi închipui că mulți pierd ore cu pieptănatul, alesul hainelor, vopsitul unghiilor, jocuri, filme, distracții.
Și dacă cineva pierde ore cu nimicuri…cum ar putea fi prieten cu mine la gânduri?
Da, mi-ar putea spune multe detalii despre cum se simte, ce-a făcut…enumerări și explicații serbede, povestiri fără număr despre cele din afara lui…dar în spatele tuturor acestor vorbe aș găsi un om gol, un om fără profunzime, un om fără conștiință.
Pe cale de consecință, nu mă pot împrieteni cu adevărat decât cu oameni care au drept scop al vieții lor lucrul cu sinele. Nu mă pot împrieteni decât cu oameni care au conștiință, care au operă în derulare, care au aspirații vii duhovnicești, care se împlinesc în relația cu Dumnezeu și cu oamenii.
Da, pot fi prieten bun cu oricine, mă pot ajuta cu oricine în diverse lucruri…dar nu mă pot împrieteni în mod real decât cu oameni profunzi, cu oameni generoși, cu oameni plini de viață și de frumusețe interioară.