Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Acest ultim pasaj deschide o nouă relatare a Hameleonului, despre secretul pe care i l-a împărtășit „Moliia, carea blanele strică”, pentru a nu-i fi curmată „ața vieții”[1] (Cantemir a păstrat metafora lui Miron Costin).
Molia, care „a mă naște și a mă hrăni/ din pieile jigăniilor obiciuită fiind,/ cu amăgeală blane socotind/ a fi,/ în niște pene am fost întrat,/ de la carile și cântecul acesta/ acmu de curând am învățat” [2].
Ea ascultă o convorbire tainică între Șiom și Bâtlan, în care Șoimul îi dă, din nou, dreptate Inorogului, atrăgându-l și pe Bâtlan de partea sa, discuție al cărei rezultat i-l comunică Hameleonului sub forma unui cântec alegoric:
Cu penele Șoimul vântul despicând,
Cu Bâtlanul negru cuvântul puind,
Corbul dinceput cu rău tirănește,
Nici din hereghie [neam nobil] pre drept stăpânește,
Ce-n cuibul altora oaâle ce-au scos,
Tare laba Șoimului le va da-le gios,
Cel cu un corn, iute, mai iute la minte,
Ale sale cere cu svinte cuvinte.
În curândă vreme, după fulger, tunul [tunetul]
Rău îi va detuna, din mulți pân la unul[3].
Este ultima poezie ermetică din Istorie. După care
Hameleonul meșterșugul ritoricăi
în poetică mutând,
o sentenție veche
spre mai mare răul nou
într-acesta chip le prociti:
Adecă:
Nu ieste bine, o, priietine, pentru fietece
pricină la meșter a merge.
Nici la toate altul să-ți trebuiască, ce și tu
Fă fluierul, căci îți ieste pre lesne lucrul[4].
Cantemir numește aici poetică versurile în metru antic. Însă nu e de crezut că el considera poezia a fi numai de acest fel. Retorica lui este profund poetică și el era foarte conștient de calitatea poetică a tiparului său literar.
Hameleonul folosește versurile lui Hesiod drept cod ermetic, pe care îl descifrează acoliților lui.
Planul lor este să continue vânătoarea Inorogului, pentru care îi scriu Corbului o „carte”/ scrisoare, în care îi aduc la cunoștință toate cele întâmplate, informându-l despre dezertarea Șoimului din tabăra lor, după întâlnirea sa cu Inorogul:
după ce cu dânsul față la față au vinit,
nu știm, cu ochii,
ca vulpea pe cocoș, l-au fărmăcat,
au cu cuvintele,
ca sirenele cu cântecele,
l-au ațipit
și l-au amăgit?[5]
Dulăii adaugă, în scrisoare, că și Bâtlanul a trecut de partea celorlalți, fapt din care se pot isca probleme mari:
căci bucățeaoa aluatului
la toată covata destul ieste
și din scânteia mică,
mare pojar a să ațița poate[6].
Prima parte este o parafrază după o expresie paulină (Biblia 1688):
„Micu aluat toată frământătura dospeaște” (I Cor. 5, 6).
„Puțin aluat toată frământătura dospeaște” (Gal. 5, 9).
Iar a doua parte este o prelucrare după o altă pildă scripturală:
„De scânteaia focului înmulțescu-se cărbunii [jarul]” (Înț. lui Iis. Sir. 11, 32, Biblia 1688).
Dulăii cer Corbului să îi cheme înapoi, „la monarhie”, pe Șoim și pe Bâtlan și să îi pedepsească pentru neîndeplinirea slujbei.
Însă, în același timp, Șoimul alcătuiește și el o scrisoare către Corb în care apără dreptatea Inorogului („toate cuvintele lui cu socoteală/ și toate jalobele lui/ cu dreptate a fi mi s-au părut”[7]) și îl sfătuiește să facă pace cu acesta.
Primind ambele scrisori, Corbul le transmite dulăilor să continue vânătoarea începută împotriva Inorogului, iar Șoimului:
Cartea [scrisoarea] ta am luat
și într-însa cuvintele inimii
Inorogului am citit.
Deci iată că-ți dzic:
nu să poate,
nu să face,
nu să află,
cătră mine altă dată
a scrie te părăsește.
Iară Inorogului cuvânt de pace
supt giurământ cât de tare dă,
și numele cerescului Vultur
la mijloc puind,
pre nepriietin a amăgi
nu te s[f]ii
(căci la noi doftori sint carii,
daruri bune vădzind,
boala păcatelor cât de grea
a tămădui pot), /…/.
Ce ori în ce chip ar fi,
încă o dată la locul prundișului
a-l coborî silește,
de unde altă dată
ca de altă,
să nu cumva mai scape,
nici frica giurământului
de la îndrăzneala izbândii
a te opri pricină să pui[8].
Șoimul alege să-i descopere Inorogului porunca pe care o avea, în loc să o îndeplinească, preferând, zice autorul, să asculte mai degrabă de Dumnezeu, „Ochiul ce ce toate într-ascuns vede” și să slujească adevărului:
socoti (că mai bine ieste într-o dzi
de o mie de ori a muri
decât ochiul cel ce toate într-ascuns vede[9]
o dată a amăgi[10]),
și tot adevărul cătră Inorog descoperind,
adevăratul prieteșug
să-i dobândească aleasă,
pentru ca din viitoarea-i primejdie
norocul a-l feri
de nu va învoi,
încailea pre dânsul
de acea imăciune curat
și neimat
să-l cunoască[11].
Șoimul îi cere Hameleonului – pe care îl credea slugă credincioasă – să se întâlnească în locul său cu Inorogul, din cauza unei neputințe care îl împiedica să urce înălțimile munților.
Vestea îl bucură pe Hameleon, care socotește că se apropie împlinirea spre bine a visului său și care îi avertizează de această întâlnire pe dulăi și pe Crocodil, colaboratorii săi, care trebuia să-l înconjoare pe Inorog și să îi împiedice fuga.
El îl anunță, deci, pe Crocodil să se pregătească:
Și cum să nu mă bucur,
de vreme ce prada ț-am apropiiat,
vânatul la strâmtori ț-am încuiat,
masă întinsă ț-am deșchis
și bucate sățioase ț-am gătat
și, în scurt să dzic,
toate după poftă
și după voie
s-au tâmplat.
Că, iată, în ceastă sară,
Inorogul la prundiș să coboară,
la ușile a toate poticile
dulăii stau gata să puie zăvoară,
toate întrările și ieșirile lui
viteji vânătorii
și neosteniți gonitorii
tare le străjuiesc
și vârtos le păzesc
(căci așe cu dulăii
să vorovisă).
Deci altă cale
de scăpare
și potică
de fugă
nu-i rămâne,
fără numai doară
în apă să să arunce,
unde domnul mieu
câteva ceasuri a străjui
de nu să va leni,
fără greș de biv
pradă domnul mieu va dobândi,
eu asupra nepriietinului voi izbândi
și prețul îndzăcit
și însutit
îmi voi plăti.
La strajea nopții dintâi
pogorârea la prundiș îi va fi,
paza dulăilor despre alte părți nu va lipsi
și, așe precum socotesc,
bucată gata
în gura domnului mieu va vini[12].
Ritmul poeziei, ca și tensiunea dramatică a evenimentelor, aparțin baladei.
Nu sunt versurile populare haiducești mai izbândite decât acestea de mai sus, pe care Cantemir le socotea, pentru vremea aceea, doar meșteșug ritoricesc, dar în care el insemina, cu conștiinciozitate, toată poezia de care era în stare sau pe care o putea culege din alte surse și prelucra în paginile istoriei sale.
Balada aceasta, a vânării Inorogului, începe, de fapt, de la sfârșitul părții a treia a cărții, continuând în mod fragmentar de-a lungul mai multor capitole. E posibil ca autorul să fi avut în minte Miorița, pe care, după cum am văzut, se pare că a descoperit-o înaintea pașoptiștilor.
Regimul vesperal (timpul înnoptării, vremea lăsării întunericului) este și el – așa cum vorbeam și altă dată – foarte potrivit pentru ceea ce își propuseseră complotiștii.
[1] Idem, p. 267-268. [2] Idem, p. 269. [3] Idem. p. 268.
[4] Idem, p. 270. Versurile sunt din Hesiod, Lucrări și zile, cf. Ibidem, n. 2.
[5] Idem, p. 272. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 273. [8] Idem, p. 274.
[9] Cf. Mt. 6, 6, în care Tatăl ceresc este „Cel ce veade într-ascuns” (Biblia 1688).
La fel spune și Sfântul Antim: „Dumnezeu fiind tot ochiu, le vede toate și le cunoaște și nu să uită la mărturisirea buzelor […], ci să uită la adâncul inimii; că El iaste Cela ce ispitește inimile și rărunchii, după cum zice David, la al 7 psalom”…, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 92.
[10] Formulă întâlnită în hagiografii: preferă de o mie de ori/ de mii de ori a muri decât a o dată a păcătui și a întrista pe Dumnezeu.
[11] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 276. [12] Idem, p. 278