Nu știam că poezia are o zi a ei, una mondială.

Nu știam că poezia se face într-o anume zi, azi, 21 martie.

Eu, care scriu în orice zi poezie și trăiesc poetic, nu mă opresc doar azi ca să scriu.

Dar am zis să scriu și azi poezie, în mod elogiativ, pentru cei care s-au gândit să universalizeze poezia cea universală.

Unde stă poezia? În inimile oamenilor.

Poezia privește prin ochii oamenilor. Ea e ca oamenii: când mai frumoasă, când mai tristă, când mai neverosimilă…prin gradul ei profund de adevăr.

Cei care o citesc își citesc odată cu ea minutele de viață, sentimentele, visările, clipele de explozie, renunțările, maturizările…

Cei care o citesc o inspiră.

Pentru că poezia e ca aerul când vrei să știi viața, e ca mâncarea când vrei să te saturi, e ca cerul când vrei să pătrunzi în înțelegerea voii lui Dumnezeu.

Mulți cred că poezia se poate preda. Unii cred că poezia

se emancipează. Eu cred însă că poezia se schimbă odată cu noi. Ea e într-un fel când noi suntem copii, într-alt fel când noi iubim, într-alt fel când tinerețea rodește, în alt fel când poezia merge cu noi la spital sau la cimitir.

Ea e modul nostru de a ne împărtăși încrederile, sentimentele, nedumeririle, lucrurile nefăcute. Și când apare un nou poet, care rupe tăcerea pentru a scrie,

el duce mai departe vorba mea nespusă, vorba ta din surâs,

tăcerile noastre, ofurile noastre, care nu sunt puține,

și el, poetul, este cel care ne păstrează starea vieții.

De aceea, când oamenii nu mai citesc poezie…nu mai au căutări vii ale vieții. Pentru că poezia își permite, încă își permite,

să zâmbească în mijlocul unor nefericiri pentru care nu s-a dat încă o lege.

Did you like this? Share it: