Cititul pe tabletă, vorbitul la telefon, privitul în gol, mimarea picotelii, cititul ziarului, plictiseala cu nervi, dusul încolo și încoace, ocheadele fără menajamente…sunt tot atâtea strategii de necomunicare…într-un spațiu redus, între două sau mai multe persoane.

Toți vor să îți creeze impresia că sunt oameni ocupați, că au lucruri speciale de făcut și de aceea nu pot să înceapă o discuție cu tine.

Însă, în realitate, ei nu știu ce să spună…în fața unui necunoscut. Nu știu cum să îl abordeze.

Sau nu vor să pară instabili și nepregătiți în relația cu un altul.

Sau vor să îl descoasă punct cu punct pe celălalt, să spună celălalt totul…iar ei să înmagazineze pasiv informații, sentimente, amănunte de viață.

Și cum prostul care tace poate avea…briză de om cultivat, cultivarea tăcerii e o comunicare energetică, o comunicare prin gesturi și prin ticuri, o comunicare prin noncomunicare.

Uneori practic noncomunicarea voită pentru ca să enervez. Sau ca să dau lecții. Și când dau lecții enervez…cel mai adesea…

Astăzi, într-un spațiu îngust, a trebuit să stau lângă o doamnă doctor…care mă văzuse că vorbisem cu un colonel. După ce a plecat colonelul…ea s-a așezat lângă mine crezând că voi face același lucru și cu ea: că am să vorbesc despre câte în lună și în stele. Cu bărbatul am vorbit pentru că era un om comunicativ, deschis, care și-a dorit să vorbim. Însă când ea s-a așezat…eu am adoptat tactica noncomunicării…pe care ea o practicase în timp ce mă asculta pe mine vorbind cu celălalt.

De ce? Pentru că era tipul de om căruia îi e lene să vorbească despre sine sau nu vrea să își deconspire frivolitățile vizavi de oameni…dar se bucură să fie bine-dispusă de oameni tineri, atractivi, comunicativi. Iar mie nu îmi place să discut cu oameni care nu se dăruie în timpul comunicării. Care nu comunică efectiv…ci te trag de limbă.

*

Blazații momentului sunt oamenii care așteaptă de la oamenii de lângă ei…ceea ce așteptată de la televizor sau de la online: să îi servească pe tavă.

Numai că oamenii nu apar în viața ta și lângă tine…ca să te servească cu informații ci pentru că ei își trăiesc existența pe lângă tine.

Nu e nimeni dator să piardă timpul cu tine. Dar dacă totuși o face…atunci nu mai sta ca tabloul furat din muzeu ci vorbește!

*

Burta de bere seamănă cu vacanța gândirii.

Un creier care nu zbârnâie zilnic ca un zmeu în zbor e o apă stătută.

Cei care nu au ce să-ți spună…nu se plac nici pe ei înșiși.

*

Ieșitul în public, pentru mulți, înseamnă indolența de acasă.

Merg cu somnul pe ei, merg fără logică, se iau la întrecere cu tine ca să urce o scară, ca să intre în bloc, ca să ia un taxi.

E din ce în ce mai problematic spațiul public. Pentru că e tot mai expansivă viața intimă în spațiul public. Oamenii își permit să iasă tot mai dezveliți afară și tot mai indiferenți față de gesturile lor.

Spațiul public are din ce în ce mai puțină morală pentru că e violent, e murdar, e corupător.

*

Cele mai multe accidente se produc din cauza…trăirii în lumi virtuale. În vise.

Sau pentru că, cei care conduc, vor să se ia la întrecere cu somnul sau cu alcoolul.

Din păcate își pierd viața, dar mai distrug și pe alții…numai pentru că „au viteza în sânge”. De fapt au înfumurarea în cap și se cred nemuritori. Numai că nemurirea la volan ajunge la cimitir foarte repede.

Dacă mergi o sută-două de kilometri în România e imposibil să nu vezi câteva zeci de cruci pe marginea drumului. Toate sunt o lecție neavenită de teribilism. Toate sunt semnul eșecului. Ale indiferenței față de propria ta viață și față de viața altora.

*

Și cu toate astea, nu poți să îi vezi pe oameni în realitate decât pe stradă, la locul de muncă, unde se distrează, unde își fac cumpărăturile, unde merg să se roage.

Iar mie îmi place enorm de mult să privesc oamenii, să îi ascult, să îi înțeleg, să fac din gesturile și din chipurile și din cuvintele lor…lucruri memorabile.

Tocmai de aceea, a-i fotografia, a scrie despre oameni, a-i desena, a mă ruga pentru ei înseamnă a nu le uita realitatea ontologică. Pentru că ei sunt…și vor fi…chiar dacă nu îi voi mai vedea niciodată a doua oară: oameni neînlocuibili. Însă ceea ce aud, văd, înțeleg de la ei…păstrez pentru ca să îi înnemuresc pe oameni în relația mea cu ei.

Did you like this? Share it: