A posti și a mânca [9 aprilie 2015]
În format audio, aici. Emisiune live a Radio Trinitas. Inclusă în arhiva TPA 3.
Invitații: Pr. Prof. Dr. Alexandru Moțoc și Prof. Univ. Dr. Mircea Penescu.
Zi: 9 aprilie 2015
Pastorala pascală a ÎPS Dr. Serafim Joantă [2015]
Gândul bun ne înviază în fiecare zi
„Nu vă potriviți cu acest veac,
ci schimbați-vă prin înnoirea minții!” (Rom. 12,2)
Hristos a înviat!
Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,
Dăm slavă şi mulţumire bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem în pace la marele Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
După ce ne-am pregătit cu post şi cu rugăciune şi prin mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei, ne bucurăm astăzi de Învierea Domnului prin care El a biruit moartea, „vrăjmaşul cel din urmă al omului” (cf. I Corinteni 15, 26), a dăruit oamenilor iertarea păcatelor şi le-a deschis tuturor calea către Împărăţia lui Dumnezeu.
Învierea Domnului este adevărul suprem şi temelia credinţei noastre creştine. Căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre”, zice Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 17). Noi credem cu tărie în Învierea Domnului, care este şi învierea noastră zilnică din păcatele şi ispitele care ne împresoară, iar după moartea trupului, şi învierea noastră veşnică.
În fiecare zi, prin greutăţile şi încercările prin care trecem, simţim cum elanul vieţii ni se împuţinează, ca şi când am muri parţial, dar simţim şi cum înviem imediat dacă ne rugăm lui Dumnezeu, adică biruim durerea şi necazul, iar viaţa ni se înnoieşte.
Aceasta este minunea Învierii Domnului, care nu-i doar un fapt istoric petrecut acum 2000 de ani, ci o realitate permanentă, prezentă în viaţa noastră şi care ne salvează din necazuri şi suferinţe – oricât de grele ar fi acestea – şi ne salvează şi din moarte, dacă ne silim să fim una cu Hristos. Puterea Învierii în viaţa noastră de toate zilele se arată în primul rând prin aceea că suntem curajoşi în lupta cu ispitele vieţii şi răbdători în necazuri şi greutăţi, până când, încetul cu încetul, le biruim cu totul.
O cântare din această noapte sfântă a Învierii spune: „Astăzi toate s-au umplut de bucurie: şi cerul şi pământul şi cele dedesubt”. Sufletele noastre, cerul şi pământul şi toată zidirea lui Dumnezeu, toate sunt acum pline de bucuria Învierii, care rămâne în noi şi în lume atâta timp cât îl avem pe Hristos în inima noastră.
Toată viaţa noastră, zi de zi şi ceas de ceas, poate fi un Paşte neîncetat dacă ne silim să-L purtăm pe Hristos viu în sufletele noastre, prin rugăciune. Iar semnul că Hristos cel Înviat este în sufletul nostru, este tocmai bucuria şi pacea pe care le avem în noi şi pe care nimeni nu ni le poate lua. Sfântul Apostol Pavel se întreabă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau primejdia, sau sabia”? Şi tot el răspunde: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa…, şi nici o făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39).
Dacă ne lăsăm abătuţi şi întristaţi înseamnă că L-am uitat pe Hristos care trăieşte ascuns în noi de la Botez şi am devenit pradă gândurilor negative, de descurajare sau de deznădejde, strecurate în mintea şi sufletul nostru de cel rău. Aceste gânduri de la diavolul ne tulbură şi ne împovărează viaţa.
De aceea nu trebuie să acceptăm niciun gând rău, ci numai gândurile bune şi curate care vin de la Dumnezeu. Să nu uităm că fiecare gând este încărcat de o energie pozitivă, dacă gândul este bun, sau negativă, dacă gândul este rău.
Influenţa gândurilor asupra fiinţei noastre şi asupra semenilor noştri este deosebit de mare: gândurile bune ne înseninează viaţa, ne dau curaj şi răbdare în lupta cu greutăţile vieţii, pe când gândurile rele ne robesc şi ne pervertesc viaţa, ne tulbură şi ne chinuiesc permanent. Având mereu gânduri bune faţă de cei ce ne urăsc sau nu ne vor binele, îi vom câştiga, încetul cu încetul, de partea noastră, căci gândul bun, chiar neexprimat, îi influenţează în bine.
Părinţii noştri duhovniceşti, care au avut o mare experienţă cu privire la influenţa gândurilor, ne învaţă să fim atenţi la fiecare gând care ne apare în minte şi să primim numai gândurile bune, pentru ca viaţa noastră fie mereu senină şi să avem pace şi bucurie în suflet.
Părintele Tadei (+2003) de la mânăstirea Vitovniţa din Serbia, care toată viaţa sa i-a învăţat pe oameni să se păzească de gânduri rele, repeta mereu: „cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”. Acesta este şi titlul unei cărţi a lui tradusă şi în româneşte. Dacă te sileşti să ai mereu gânduri bune, vei fi un om bun şi fericit, iar dacă accepţi gânduri rele, vei fi un nemulţumit şi un nefericit!
Toţi Părinţi duhovniceşti vorbesc şi despre un „război al gândurilor”, pe care-l cunoaştem fiecare, dacă suntem atenţi la mișcările minții noastre. Văzduhul este plin de duhuri bune, dar şi de duhuri rele, care se prezintă la poarta minţii noastre ca să fie primite sub formă de gânduri.
Omul credincios nu va lăsa nici un duh sau gând rău să intre în mintea sa, ci numai pe cele bune. Dacă lăsăm să intre în minte gânduri de necredinţă, de mânie şi de răzbunare, de mândrie, de lăcomie, de desfrânare, de critică şi de judecată a semenilor, de ceartă, de nemulţumire cu starea pe care o avem, de minciună, de frică şi de deznădejde, care sunt tot atâtea duhuri rele, vom fi uşor biruiţi de ele şi vom avea mult de suferit.
Cât de nefericiţi pot fi bieţii oameni stăpâniţi de astfel de patimi care s-au înrădăcinat în ei, pornind tocmai de la gândurile rele pe care le-au acceptat şi cu care s-au obişnuit!
Îmi sună până astăzi în urechi cuvintele Părintelui Cleopa (+2009) de la mânăstirea Sihăstria, care-i învăţa pe credincioşii adunaţi în masă în faţa chiliei lui: „Fiţi atenţi la gânduri şi nu lăsaţi să vă intre în minte şi în inimă decât gândurile bune. Dacă primiţi gânduri rele, acestea, cu timpul, vă vor chinui, de nu veţi mai ştiţi cum să vă scăpaţi de ele”. Şi zicea, mai departe, Părintele că „Sfinţii numesc gândurile rele „furnico-leu”, pentru că la început ele au puterea furnicii, dar după ce te obişnuieşti cu ele, vor avea puterea leului”.
O altă mare ispită care ne tulbură pacea şi bucuria sufletului este aceea a prea multelor griji pe care ni le facem. Viaţa nici unuia dintre noi nu este uşoară. Ne confruntăm zilnic cu tot felul de probleme, cărora trebuie să le facem faţă cheltuind multă energie sufletească. De multe ori ne simţim epuizaţi.
De aceea trebuie să strigăm mereu după ajutorul lui Dumnezeu, Care ne ştie necazul şi suferinţa şi este singurul Care ne poate ajuta cu adevărat. Curajul şi elanul vieţii sunt energii divine care se înnoiesc şi se înmulţesc în noi atunci când ne rugăm acasă, la serviciu, pe drum şi în orice loc, dar mai cu seamă când mergem la biserică şi ne rugăm împreună cu semenii noştri.
La biserică ascultăm şi Cuvântul lui Dumnezeu, care este plin de învăţături pentru viaţa noastră de zi cu zi. Între multe alte învăţături, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să nu ne împovărăm viaţa cu grija zilei de mâine, ci să punem toate grijile noastre înaintea lui Dumnezeu şi să ne încredinţăm întru totul purtării lui de grijă. Căci Dumnezeu poartă de grijă fiecărei făpturi, cu atât mai mult omului, creat după chipul şi asemănarea Sa. „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34).
Aceasta nu înseamnă să nu ne facem, dacă este nevoie, planuri pentru ceea ce trebuie să facem în viitor. Dar orice plan şi orice gând de viitor le încredinţăm lui Dumnezeu şi-L rugăm ca El să le împlinească după voia Sa şi nu după cum vrem noi. Altfel gândul la viitor ne împovărează de prisos ziua prezentă.
De aceea Părintele Tadei zice: „Omul este o făptură raţională, creată de Dumnezeu ca să poarte greutatea unei singure zile”. Deci să nu ne împovărăm ziua de astăzi cu grija zilei de mâine şi de viitor, căci vom cădea de prea multă povară.
Iubiţi credincioşi,
Sfântul Sinod al Bisericii noastre a declarat anul 2015 ca „an omagial al misiunii parohiei şi mânăstirii, azi” şi totodată ca „anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii”.
Suntem deci chemaţi să ne angajăm cu toţii în misiunea parohiei de care aparţinem şi să contribuim fiecare la întărirea vieţii parohiale, ajutându-l pe părintele nostru duhovnicesc în lucrarea sa liturgică şi socială, de slujire a semenilor aflaţi în suferinţă sau în diferite lipsuri.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte aici de „Taina Altarului” şi de „Taina fratelui”, care nu pot fi despărţite. Slujim la Altar, dar slujim şi pe fraţii aflaţi în nevoinţă. Toţi credincioşii parohiei sunt misionari, în frunte cu preotul; toţi sunt chemaţi să-l propovăduiască pe Hristos prin viaţa lor de credinţă, de ascultare, de smerenie, de susţinere a parohiei în diferitele proiecte pe care le are.
Parohia este o familie duhovnicească unită prin dragostea şi înţelegerea între membrii ei, care se ajută întreolaltă şi ajută şi pe alţii.
Un credincios bun este un misionar, începând cu familia sa, în care se străduieşte să ducă mereu de la Biserică Duhul lui Hristos, adică pacea şi buna înţelegere pentru ca să-i câştige pe toţi pentru Hristos.
Mai cu seamă copiii aşteaptă exemplul bun al părinţilor, adică dragostea şi blândeţea lor, rugăciunea lor şi răbdarea în necazuri şi greutăţi. Nu putem să-i atragem pe copii la Hristos, nici pe cei maturi, decât prin blândeţea şi bunătatea noastră.
Iar ca să fim blânzi şi buni, avem nevoie toţi – preoţi şi credincioşi – de multă rugăciune şi de multă nevoinţă duhovnicească. Pentru întărirea vieţii parohiale, vă pun la inimă să organizaţi ore de religie pentru copii, întâlniri cu tinerii, cu familiile, pelerinaje la mânăstirile din ţara noastră şi de la Locurile Sfinte.
Între 4-7 septembrie, anul acesta, va avea loc la Cluj o mare adunare a tinerilor ortodocși din Europa, la care m-aş bucura să participe cât mai mulţi tineri şi din Mitropolia noastră.
Mulţumindu-vă tuturor pentru angajarea în viaţa de parohie şi pentru susţinerea proiectelor de construcţii şi înfrumuseţări de biserici, precum şi a proiectului „Burse pentru copii săraci din Moldova” şi dorindu-vă să petreceţi Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului cu pace şi bucurie, chem binecuvântarea Domnului peste voi toţi, părinţi şi copii, tineri şi vârstnici şi vă asigur de rugăciunea mea stăruitoare către Hristos Domnul, Cel înviat din morţi, a Căruia fie slava, cinstea şi închinăciunea în veci!
Hristos a înviat!
Al vostru de tot binele voitor şi rugător către Domnul,
Arhiepiscop Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolit Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord.
Pastorala pascală a ÎPS Prof. Dr. Andrei Andreicuţ [2015]
Din harul lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului
Cucernicului Cler, Cuviosului Cin monahal şi iubiţilor credincioşi, curaj de la Hristos, prin învierea Căruia viaţa stăpâneşte, şi de la noi arhiereasca bincuvântare!
Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte
În Hristos toţi vor învia (1 Corinteni 15, 22).
Iubiţi fraţi şi surori,
În cimitirul central din Cluj aşteaptă învierea din morţi marele nostru romancier Ion Agârbiceanu. Cu puţin înainte de a se muta la Domnul a scris o carte cu un profund caracter nostalgic: „Din pragul marii treceri”. Şi zice el, meditând, că viaţa „nici măcar nu e scurtă, ci-i numai o părere, aşa trece de repede. Nici nu ştii ce-i viaţa asta! Atâta ştii, că te bucuri şi te desfătezi de minunile din jurul tău, de firea întreagă. Căci oricât le-ai cunoaşte, ele tot minuni rămân, minuni de frumuseţe”[1].
Iar Lucian Blaga, în motto-ul pe care îl alege pentru volumul „În marea trecere”, se adresează lui Dumnezeu şi Îl roagă: „Doamne, opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, – şi totuşi, Te rog: opreşte ceasornicul cu care ne măsori destrămarea” [2].
Poetul creştin Traian Dorz compară viaţa cu un tren: „Un lung tren ne pare viaţa, ne trezim în el mergând,/Fără să ne dăm noi seama, unde ne-am urcat şi când./Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;/Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut …/Iar durerile sunt staţii lungi, ce nu se mai sfârşesc,/Şi în ciuda noastră, parcă, tot mai multe se ivesc./Arzători de nerăbdare înainte tot privim,/Să ajungem mai degrabă la vreo ţintă ce-o dorim./Ne trec zilele şi anii, clipe scumpe şi dureri,/ Noi trăim hrăniţi de visuri şi-nsetaţi după plăceri./ Mulţi copii voioşi se urcă, câţi în drum n-am întâlnit!…/ Iar câte-un bătrân coboară trist şi frânt şi istovit./Vine-odată, însă, vremea să ne coborâm şi noi;/ Ce n-am da atunci o clipă să ne-ntoarcem înapoi?/Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,/ Sună-n Gara Veşniciei; am trăit şi n-am ştiut!…”[3].
O cântare din slujba înmormântării subliniază şi ea efemeritatea vieţii: „Toţi mergem în acelaşi locaş şi peste puţin timp vom fi pulbere, căci viaţa noastră, fraților, este ca o jucărie; ceea ce n-am fost ne facem şi din ceea ce suntem ne stricăm; vis nestătător suntem, suflare care nu are putere, zbor de pasăre călătoare, corabie pe mare care nu lasă urmă”[4].
Iubiţi credincioşi,
Cine ne scoate din această stare de tristeţe iremediabilă? Ne scoate Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care Biserica noastră îl aniversează în chip deosebit în acest an, şi care, în Cuvântul de Învăţătură de la Paşti zice: „Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut”[5].
Iar în Slujba Învierii cântăm: „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri, şi preaslăvit”[6].
Sfântul Ioan crede cu tărie în această afirmaţie şi credem şi noi, toţi creştinii. Din această convingere puternică în Hristos, care a călcat cu moartea pe moarte şi celor din morminte viaţă le-a dăruit, izvora curajul său, pe care, atunci când, pentru a doua oară, era exilat pe malul Mării Negre, la Cucuz, îl transmitea prin scrisoare altui exilat, episcopului Chiriac: „Nu te mâhni, frate Chiriac, că eu, când eram izgonit din Constantinopol, nu purtam grijă de nimic, ci ziceam în sinea mea: De-i este voia împărătesei să ma izgonească, izgonească-mă. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. De vrea să mă taie cu fierăstrăul, să o facă, am pildă pe Proorocul Isaia. De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de Proorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pildă pe Daniil aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am exemplu pe Ştefan, întâiul Mucenic, care a pătimit aceasta. De va vrea să-mi ia capul, am pe Botezătorul Ioan. De va vrea să-mi ia averea, de o am, să o ia; că gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi duce”[7].
Iar diaconiţei Olimpiada, cu care făcuse o lucrare filantropică de excepţie, îi scria tot de acolo: „Pentru ce te temi de cele trecătoare, când ele curg ca apa unui râu?Așa sunt cele de aici, fie bune, fie rele! Proorocul David a asemuit toată fericirea omenească, nu cu iarba, ci cu altceva mai trecător, cu floarea ierbii. Şi n-a vorbit numai de o parte a fericirii, numai de bogăţie, de pildă, sau numai de petreceri, sau numai de putere, sau numai de oameni, ci, printr-un singur cuvânt, prin slavă, cuprinzând tot ce pare strălucitor în viaţa omenească, a adăugat aceste cuvinte la imaginea ierbii: toată slava omului e ca floarea ierbii”[8].
Cu această convingere că, înviind Hristos, nici un mort nu mai este în groapă, vor fi spuse, pe 14 septembrie 407, ultimele sale cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate” [9]. El ştia „că porunca Lui este viaţa veşnică” (Ioan 12, 50).
Dreptmăritori creştini,
De fapt, încă din celebrările Săptămânii Mari o lectură biblică cu caracter profetic ne spune că va veni o vreme când nimeni nu va mai fi în groapă. Dumnezeu i-a arătat lui Iezechiel un câmp plin de oase şi i-a poruncit să proorocească asupra lor: „Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia” (Iezechiel 37, 4-5).
Care a fost urmarea proorociei? „Când am proorocit, iată, s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit eu şi, iată, erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele…Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (Iezechiel 37, 7-10).
Sfântul Ioan Teologul, fiind răpit în cer, cu anticipaţie ne relatează: „Am văzut pe morți, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă care este Cartea Vieţii şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor” (Apocalipsa 20,12). După înviere şi judecată urmează eternitatea cea fericită, împreună cu Hristos Dumnezeu: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 3-4).
Frumuseţea şi incoruptibilitatea noii lumi ne este descrisă minunat de către Părintele Dumitru Stăniloae: „Lumea va deveni atunci de o mare frumuseţe, căci va fi curată, pentru că trupurile incoruptibile nu vor mai avea nevoie de ea pentru consum şi oamenii nu se vor mai lupta plini de griji pentru a-şi procura cele necesare din ea… Lumea cea nouă nu va avea în ea nimic din simplul obiect exterior, nimic impus, nimic care să incite la luptă şi la patimă, ci se va revela ca mijloc de iubire curată şi de manifestare a lui Dumnezeu cel personal, ca mijloc de comuniune între oameni şi Dumnezeu şi între oamenii înşişi”[10].
Iubiți frați și surori,
Din nefericire, încă de pe vremea Sfântului Apostol Pavel, existau liber cugetători, umanişti seculari, care nu credeau în înviere.
Iată ce le scrie corintenilor: „Dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor?…Căci dacă morții nu înviază, nici Hristos n-a înviat…Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 12-20).
Pavel era sigur de învierea lui Hristos, nu numai pentru că s-a întâlnit cu El pe drumul Damascului, ci şi pentru faptul că a fost răpit până la al treilea cer, pentru că „a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Corinteni 12, 4).
Sfântul Pavel le-a răspuns scepticilor de pe vremea lui şi de atunci încoace mulţi oameni sfinţi şi învăţaţi le-au răspuns scepticilor de pe vremea lor.
Romancierul nostru clujean Ion Agârbiceanu, pe care l-am amintit la începutul pastoralei, le răspunde necredincioşilor din veacul XX: „Zadarnic mi-ar spune milioane de învăţaţi că Maestrul Ziditor nu există decât în neputinţa noastră de a înţelege lumea sau în natura raţiunii omeneşti de-a trece în mod necesar din premise la concluzii. Zadarnic! Simţurile mele aşa de genial alcătuite, harfa sufletului meu, făcută pentru cântece de fericire sau de durere, sunt aşa de independente de voinţa mea, a părinţilor sau de legile firii, încât e necesar să aibă un Tată Meşter Mare”[11].
În mijlocul confuziilor şi incertitudinilor de la începutul veacului XXI, în valul crescând al tuturor sfâşierilor şi adversităţilor, punctul fix de reazem rămâne credinţa în Dumnezeu şi în învierea lui Hristos. De nenumărate ori, la Sfintele Paşti, facem această mărturisire de credinţă: Hristos a înviat! Şi ni se răspunde: Adevărat a înviat!
Această mărturisire are o importanţă vitală. Pe lângă faptul că ea ne aduce aminte de nişte oameni minunaţi, care de sute de ani au trăit pe aceste pământuri şi în sufletul cărora credinţa ardea cu putere, în acelaşi timp, această mărturisire este legată şi de destinul nostru veşnic.
Focul credinţei le încălzea acelor oameni întreaga ființă, iar viaţa lor era curată, gândirea cu dreaptă judecată şi vorbirea cuminte. Cui i-ar fi trecut prin minte că nu-i utilă ora de religie sau că trebuie scoase icoanele din şcoală? Acei oameni se salutau, ca şi noi, în aceste zile ale Paştilor cu „Hristos a înviat!”, dar când rosteau acest salut o făceau cu tremurare în glas şi cu o senină bucurie pe faţă.
Poetul nostru năsăudean, George Coşbuc, în poezia „La Paşti” redă toată această stare de spirit: „Şi cât e de frumos în sat/ Creştinii vin tăcuţi din vale/ Şi doi de se-ntâlnesc în cale/ Îşi zic: Hristos a înviat!/ Şi râde atâta-sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare”[12].
Şi noi rostim salutul „Hristos a înviat!”, dar oare cu acelaşi tremurat în glas şi cu acelaşi fior în inimă? Este pentru noi această mărturisire o problemă de viaţă şi de moarte?
Prin faptul că noi credem, ori nu credem în această luminoasă realitate a Învierii lui Hristos ne determinăm participarea efectivă la viaţa în Dumnezeu. Această participare nu poate fi altceva decât o trăire spirituală serioasă. O adeziune totală la credinţa creştină. O ancorare în credinţa în Învierea lui Hristos care te înveşniceşte pe tine.
Viaţa Lui, care nu a putut fi biruită de moarte şi de întunericul mormântului, se infuzează în viaţa noastră înveşnicind-o. Cine nu poate mărturisi această credinţă indiscutabilă în Învierea lui Hristos nu merită să poarte şi să degradeze în lume numele de creştin. Iar cine o mărturiseşte cu gura trebuie neapărat să o mărturisească şi cu o viaţă nouă, care iradiază din Hristos Cel Viu.
Iubiţi credincioşi,
Sfântul Pavel ne problematizează pe noi toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi: „Oare nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El” (Romani 6, 3-8).
Sigur că e vorba aici de o înviere spirituală, dar e vorba, în acelaşi timp, şi de învierea cu trupul în ziua cea de apoi. Nu zicem noi în „Crez”: „Aştept învierea din morţi şi viaţa veacului care va să fie”? În ce priveşte această înviere spirituală, Sfântul Apostol Pavel îşi continuă gândul: „Să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui, Nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujirea păcatului, ci, înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii sculaţi din morţi şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (Romani 6, 12-13).
Nădejdea finală este viaţa cea din Împărăţie: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, cântăm în slujba Învierii, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta”[13].
Fiind convins că înviind Hristos viaţa stăpâneşte şi că nici un mort nu mai este în groapă, vă doresc sărbători pline de pace şi vă îmbrăţişez, zicându-vă în grai pascal: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”[14].
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului.
[1] Ion Agârbiceanu, Din pragul marei treceri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 20.
[2] Lucian Blaga, Poezii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 77.
[3] Apud †Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit, Răstignirea Duhovnicească, Renaşterea, Cluj, 2015, p. 26.
[4] Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 241.
[5] Slujba Învierii, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 46.
[6] Ibidem, p. 37.
[7] Proloagele pe Ianuarie, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 94.
[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvioasa Olimpiada diaconiţa. O viaţă – o prietenie – o corespondenţă, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 107.
[9] Ibidem, p. 7.
[10] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă 3, EIBMBOR, București, 1978, p. 387.
[11] Ion Agârbiceanu, Faţa de lumină a creştinismului, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006, p. 32.
[12] George Coşbuc, Poezii, Cartea Românească, 1982, p. 180.
[13] Slujba Învierii, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 27.
Pastorala pascală a ÎPS Prof. Dr. Laurențiu Streza [2015]
Hristos, Paștile nostru, Pâinea din Cer care Se dă pentru viata lumii
Hristos a înviat!
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Ne-a ajutat Preabunul Dumnezeu ca şi anul acesta să ajungem în această „sfântă cu adevărat şi mult prăznuită noapte de mântuire”, în care cu bucurie ne salutăm unul pe altul prin mărturisirea cea mai scurtă şi profundă a adevărului credinţei noastre: „Hristos a înviat!” Răspunzând: „Adevărat a înviat!”, fiecare din noi exprimăm faptul că nu doar credem cu toată fiinţa noastră în această mare taină a creştinismului, ci o şi experiem şi o trăim cu o bucurie negrăită.
În această sfântă zi a Învierii, „Una a Sâmbetelor, Împărăteasă şi Doamnă”, la acest „praznic al praznicelor, şi sărbătoare a sărbătorilor”, suntem cu toţii purtători de lumină şi toţi, într-un glas, cântăm cântarea de biruinţă: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”.
De fiecare dată, în fiecare an, când ajungem să cântăm pentru prima oară acest tropar al Paştilor, ne copleşeşte o stare sufletească de bucurie ce nu se poate compara cu niciuna din cele prin care trecem, ca oameni, în decursul vieţii noastre. În ea simţim că fericirea pe care o trăim în aceste clipe este de Sus, că ea nu este de la noi, ci este din Cer, fiind bucuria pe care ne-o dăruieşte Hristos, Însuşi. În ea şi prin ea simţim că toţi suntem vii şi nu vom muri niciodată, că suntem vii pentru că El Îşi revarsă în noi viaţa Lui dumnezeiască, care va învia şi trupurile noastre în ziua de apoi! Suntem vii şi nemuritori pentru că El a vrut să ne scoată din tirania diavolului şi din legăturile morţii şi să ne aşeze cu Sine înaintea Tatălui, la Cina cea veşnică a Împărăţiei Sale.
Suntem bucuroşi pentru că pe toţi Hristos ne cheamă să intrăm la masa Lui bogată, la „ospăţul credinţei”, la care „Viţelul este mult”, „Hrana este vie şi dătătoare de viaţă”[1].
„Acum nimeni să nu se plângă de sărăcie, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că s-a arătat împărăţia cea pentru toţi. Acum nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Acum nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”.
Astăzi suntem bucuroşi pentru că putem şi noi, împreună cu Sfântul Apostol Pavel, să strigăm: „Unde îţi este, moarte, boldul? Unde îţi este, iadule, biruinţa?” (I Cor. 15, 55).
Astăzi suntem bucuroşi că, înviind Hristos, iadul a fost nimicit, demonii au căzut, moartea a fost biruită, şi nouă ne-a dăruit viaţa cea veşnică. Suntem bucuroşi pentru că astăzi Mântuitorul sărbătoreşte împreună cu noi şi, aşa cum a dorit cu dor să mănânce Paştile cu ucenicii Săi, tot la fel, cu acelaşi dor şi aceeaşi dragoste negrăită, iată, astăzi ne pregăteşte şi nouă masă şi ospăţ bogat, la care ne cheamă pentru a ni Se dărui pe Sine cu întreaga Sa iubire curată şi jertfelnică, pentru a ne vorbi despre Sine, despre pătimirile Sale şi despre bucuria nespusă a Învierii Sale.
Iubiţi credincioşi,
Aceasta este Taina Paştilor: Suntem la masă împreună cu Hristos, Care a murit pentru noi, ca să ne pregătească o masă aşa de bogată. La această masă bogată a fost chemat şi Adam, dintru început, când a fost pus în Grădina Raiului. Ziditorul a toate l-a făcut pe om pentru a gusta şi pentru a se hrăni din nemărginita Sa iubire. Pentru a putea simţi această iubire jertfelnică, pentru a putea să şi-o facă proprie şi să îi devină Hrana perpetuă a vieţii sale, omul a primit de la Dumnezeu îndemnul de a păzi singura şi uşoara poruncă din Rai.
A fost chemat să-şi supună voia sa proprie voii dumnezeieşti, pentru a putea fi, astfel, pururi în comuniune cu Creatorul său. Adam a călcat Legea lui Dumnezeu, a nesocotit porunca dată lui şi a pierdut, îndată, simţirea acelei iubiri dumnezeieşti, a rămas gol, şi sufletul s-a întunecat, lipsit fiind de Hrana cerească dăruită de Ziditor în Rai.
Ieşind de sub ascultare, nesocotind Legea lui Dumnezeu, omul s-a întors spre micimea plăcerilor egoismului patimilor şi a ajuns să fie rob al diavolului, al morţii şi al stricăciunii. Nimeni dintre oameni nu putea repara o astfel de greşeală. Nimeni altul, decât Cel care l-a creat, nu îl putea aduce pe om din nou la masă cu Dumnezeu, în Împărăţia iubirii Sale. Nimeni nu-i putea dărui omului capacitatea de a renunţa la eul său egoist, care s-a îndreptat spre plăcerile lumii de jos.
Calea de întoarcere în Raiul pierdut trebuia să treacă însă prin jertfă, căci doar prin Jertfa mântuitoare firea umană putea fi refăcută, restaurată şi putea din nou să dobândească totala disponibilitate de a asculta de Dumnezeu, renunţând la egoismul patimilor. Doar astfel omul putea redobândi capacitatea de a simţi şi a se hrăni cu dragostea jertfelnică a lui Dumnezeu. De aceea, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a luat asupra Sa firea noastră cea căzută, pentru a o răscumpăra, prin jertfă, din tirania diavolului, a morţii şi a stricăciunii.
Trăind în lumea aceasta, Mântuitorul a sfinţit firea noastră, a împodobit-o, a făcut-o din nou în stare să simtă şi să se îndulcească de dragostea lui Dumnezeu, şi să asculte de poruncile Lui. Hristos, ca om, a renunţat cu desăvârşire la Sine şi S-a încredinţat cu totul lui Dumnezeu, ştiind că doar astfel umanul va putea învia la o nouă viaţă şi va putea să guste din fericirea Raiului. De aceea, pentru a da firii noastre din nou puterea ascultării de Ziditorul a toate, Mântuitorul a murit pe cruce, iar răstignirea Sa Şi-a trăit-o ca pe o mărturie văzută a sincerităţii ascultării Sale de Dumnezeu, a morţii Sale faţă de egoism, a dăruirii Sale, şi ca om, cu totul Tatălui.
Iubiţi fii sufleteşti,
A sta din nou la masă împreună cu Dumnezeu, a fi în comuniune cu Creatorul a toate, acesta este scopul întregii iconomii a mântuirii. Hristos a înviat din morţi şi S-a înălţat cu umanitatea Sa îndumnezeită la cer, care a primit din nou puterea ascultării de Dumnezeu şi capacitatea gustării dragostei Lui, iar această umanitate plină de viaţă dumnezeiască ne-o dăruieşte nouă prin harul Sfântului Duh, prin Sfintele Taine ale Bisericii. Astăzi, suntem chemaţi să venim să bem „băutură nouă, nu din piatră stearpă, făcută cu minuni, ci din Izvorul nestricăciunii… întru Care ne întărim”.
Astăzi, din nou suntem, ca Adam, chemaţi să intrăm la Cina Împărăţiei, să luăm Hrana vieţii celei veşnice, să ne hrănim din nou sufletele cu dragostea lui Dumnezeu. Hrana noastră este Hristos, Pâinea Care Se coboară din cer (Ioan 6, 50), Mana trimisă de Dumnezeu noului Său popor ales, Hrana vie Care ne dă viaţă, pentru că ne umple de simţirile curate ale umanităţii lui Hristos, pentru că ne face capabili să ne dăruim şi noi, ca oameni, lui Dumnezeu, cum a făcut-o El, ca Dumnezeu-omul. Puterea aceasta a Lui ne face pe noi vii şi umple de sens existenţa noastră, după cum Hristos a zis: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).
Hrana aceasta minunată pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o şi ne-o dăruieşte la fiecare Sfântă Liturghie este o Persoană şi, de aceea, Ea are nevoie de noi ca persoane. Prin urmare, doar dacă ne deschidem cu tot sufletul şi cu toată fiinţa Persoanei lui Hristos, prin ascultarea poruncilor dumnezeieşti, putem gusta din dragostea Lui în primirea cu credinţă a Sfintei Împărtăşanii.
De aceea, toţi cei care dorim să ne apropiem şi să intrăm la acest Ospăţ dumnezeiesc trebuie să ne îmbrăcăm în „haină de nuntă”, venind fiecare la această cină a veşniciei cu darul jertfirii fiinţei noastre, arătat în post, în rugăciune şi în milostenie. La acest Ospăţ ceresc nu se poate intra decât în stare de jertfă, adică într-o dispoziţie lăuntrică de a asculta de Dumnezeu şi de a te jertfi Lui şi aproapelui, căci doar aşa omul poate cunoaşte în adâncul lui şi experia delicateţea şi sensibilitatea iubirii jertfelnice a lui Hristos, cu totul opusă patimilor.
Iubiţi credincioşi,
Dacă dorim să trăim cu adevărat în viaţa noastră bucuria, binecuvântarea şi puterea duhovnicească a acestei Pâini coborâte din cer, trebuie să ne sârguim deplin ca voia noastră să urmeze voii lui Dumnezeu, adică să căutăm în toată vremea să împlinim poruncile Lui!
Astfel, tot ceea ce ne îndeamnă Sfânta Scriptură să săvârşim în viaţa noastră, tot ceea ce ne pune Dumnezeu în gând, prin conştiinţa curăţită prin pocăinţă şi spovedanie deasă, tot cuvântul dumnezeiesc împărtăşit de duhovnicii noştri sunt sfintele porunci, întru care se arată voia şi chemarea Preamilostivului Dumnezeu pentru noi.
Nu trebuie să uităm că poruncile dumnezeieşti, dăruite nouă pentru ridicarea noastră din moartea spirituală a păcatului, pentru sfinţirea vieţii noastre, izvorăsc din iubirea nesfârşită a Tatălui Ceresc pentru noi, din purtarea Lui de grijă permanentă pentru sufletele noastre, căci voieşte ca toţi să ne mântuim, să devenim fii şi moştenitori ai Împărăţiei Sale. Sfinţii Părinţi ne învaţă că poruncile lui Dumnezeu sunt cele care ne păzesc pe noi, dacă şi noi le păzim pe ele.
Împlinind în viaţa noastră Cuvântul şi voia Tatălui Ceresc, rămânem în „grădina raiului”, în dragostea Lui, iar viaţa cea nouă la care ne-am născut prin Taina Sfântului Botez se înnoieşte întru noi şi umple adâncurile fiinţei noastre.
Însă când urmăm egoismului voii noastre proprii, înclinaţiilor trupeşti păcătoase, încrederii în sine şi mândriei minţii noastre, atunci ieşim din rai de bunăvoie, asemenea lui Adam cel vechi, care n-a păzit chipul ceresc de care a fost învrednicit, iar vrăjmaşul cel nevăzut, patimile şi umbra morţii pun stăpânire pe viaţa noastră.
Din această cădere liberă în păcat şi în stricăciune vine toată suferinţa în viaţa noastră şi a familiilor noastre. Călcăm poruncile lui Dumnezeu şi alegem calea morţii atunci când respingem darul lui Dumnezeu, trimis familiei, prin naştere de prunci.
Nesocotim legea Sa şi ne înstrăinăm de Dumnezeu când ne întinăm trupul cu patimile urâte ale desfrânării. Ne despărţim de voia Sa dumnezeiască atunci când nu ne hrănim sufletele cu rugăciune, cu post şi cu milostenie. Tot răul vieţii noastre vine din depărtarea şi înstrăinarea noastră de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al sănătăţii noastre.
De aceea, în aceste momente de sfântă şi luminoasă prăznuire a Învierii Domnului Hristos, să căutăm să renunţăm la obişnuinţele prin care ne-am legat atât de mult de cele pământeşti, să ne ridicăm atenţia, preocupările şi privirea dinspre grijile şi alergăturile cotidiene, care ne gârbovesc viaţa atât de mult spre cele pământeşti, materialnice şi stricăcioase, iar, în lumina credinţei, să ne redeschidem ochii cei dinlăuntru ai inimilor noastre şi să vedem, să înţelegem taina cea minunată a luminii, a bucuriei biruinţei asupra morţii, a păcatului şi a iadului care este prăznuirea de acum.
Să nu fim nepăsători faţă de darurile Învierii revărsate peste viaţa noastră, făcând zadarnică iubirea nesfârşită a Domnului Hristos pentru noi. Să ne apropiem deci cu sufletele pline de smerenie şi pocăinţă de ospăţul Paştilor Lui, pe care ni-L întinde înainte la fiecare Sfântă Liturghie, ca părtaşi Cinei Lui celei de Taină în această viaţă vremelnică, ca să ne învrednicim şi de lumina, şi de viaţa plină de slavă a Zilei celei neînserate din Împărăţia Lui.
Iubiţi credincioşi,
Bucuria pascală, pe care Biserica noastră Ortodoxă o evocă intens şi solemn acum şi în toate cele patruzeci de zile ce vor urma, este bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare că toate încercările şi greutăţile vieţii de acum le vom birui prin Hristos cel Înviat, „întru Care ne întărim”. Cu fiecare cântare pascală şi cu fiecare salut pascal „Hristos a Înviat!”, adeverim, mărturisim şi trăim marele Lui cuvânt dumnezeiesc: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Mulţumim Bunului Dumnezeu pentru statornicia şi întărirea în credinţă a fiilor Bisericii şi ai neamului nostru, care au apărat cu multă responsabilitate drepturile copiilor noştri de a cunoaşte şi experimenta, şi în şcoală, sensul şi frumuseţea vieţii duhovniceşti, prin ora de religie, care contribuie deplin la formarea caracterului religios-moral al tinerilor noştri.
Să rămânem în această bucurie pascală, pentru a putea trece peste toate încercările care ne stau înainte, făcând din viaţa noastră o cale către Înviere, către Împărăţia lui Dumnezeu.
Vă dorim tuturor să petreceţi Marele Praznic al Învierii cu multă sănătate, bucurie sfântă şi alese împliniri sufleteşti.
Hristos a înviat!
Sărbători fericite!
Întru mulţi şi binecuvântaţi ani!
Al vostru arhipăstor şi rugător smerit către Hristos, Domnul nostru cel Înviat,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, In sanctum pascha, PG 52, 768 C.
Pastorala pascală a ÎPS Dr. Teofan Savu [2015]
† Teofan,
prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iașilor
și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei,
Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel
în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
„Cerurile după cuviință să se veselească
și pământul să se bucure.
Și să prăznuiască toată lumea cea văzută și cea nevăzută;
că a înviat Hristos, Bucuria cea veșnică”[1].
Iubiți frați preoți,
Iubiți credincioși,
Hristos a înviat!
Trăim în aceste zile sub semnul Învierii Domnului Hristos. Mărturisirea că „Hristos a înviat!” și confirmarea acesteia prin cuvintele „Adevărat a înviat!” aduc în suflet o stare de pace, seninătate și, mai ales, de bucurie.
De ce, oare, simţim mai multă bucurie de Paști decât în alte zile ale anului? De unde vine aceasta? Ce anume aduce atâta mulțime de oameni la biserică în noaptea Paștilor?
Sunt întrebări spuse sau nespuse care așteaptă răspuns pentru a conștientiza mai adânc și mai real frumusețea și bucuria acestei sărbători.
Sfânta Evanghelie, Vestea ce Bună, începe cu mărturisirea bucuriei din noaptea Naşterii lui Hristos – „Iată, spune îngerul, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor” (Luca 2, 10-11) – şi se încheie cu bucuria Apostolilor la Înălţarea Domnului: „Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 52).
Între bucuria Nașterii și bucuria Înălțării la cer a Domnului Hristos se află taina Crucii și a Învierii Sale, izvor de mare bucurie pentru oameni. „Femeile mironosițe”, spune Părintele Dumitru Stăniloae, „aflând de la înger despre Învierea Domnului, aleargă cu frică și cu bucurie mare să ducă această veste ucenicilor. Justificând bucuria lor, primul cuvânt pe care li-l adresează Iisus Cel înviat la întâlnirea cu ele este: «Bucurați-vă!» (Matei 28, 9). De atunci, cei ce cred aleargă cu aceeași bucurie debordantă în noaptea Paștilor și în zilele următoare, vestind tuturor celor pe care îi întâlnesc: «Hristos a înviat!». Bucuria este starea sufletească principală pe care a produs-o vestea Învierii în cei care știau că viața lor sfârșește în moarte. Bucuria aceasta se menține continuu, dar se actualizează în noaptea Paștilor”[2].
De-a lungul veacurilor, creștinii au trăit sărbătoarea Sfintelor Paști ca răstimp de mare bucurie. Cântările Bisericii au subliniat în mod special această realitate: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că a înviat Hristos, Bucuria cea veşnică”[3]. „Să ne veselim dumnezeiește, că a înviat Hristos”[4], rostește cântarea Bisericii. De ce aceasta? Pentru că „iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”[5].
Drept-măritori creștini,
Mare este bucuria acestor zile, în mod special pentru cei care se străduiesc să trăiască în duh creştin autentic, pentru toți cei care îşi iau în serios credinţa. În același timp, se cuvine să recunoaștem că mulți dintre semenii noștri nu cunosc această bucurie, după cum mulți dintre fiii și fiicele Bisericii nu trăiesc în mod real bucuria de a fi creștin. Mai mult, constatăm, cu durere, că de multe ori nici noi înşine nu trăim bucuria Învierii în adevărata sa adâncime și cuprindere.
Întrebarea fundamentală este aceasta: de ce nu se regăsește lumina bucuriei lui Hristos în viața multor creștini? În câți dintre noi, creștinii, se descoperă ca fiind trăită permanent și cu toată intensitatea bucuria Învierii pe care Biserica o prezintă atât de frumos în slujbele și cântările închinate Marelui Praznic al Paștilor, precum auzim: „Paștile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile! Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit! Paştile, cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm! O, Paştile, izbăvire de întristare! Că astăzi, din mormânt ca dintr-o cămară strălucind Hristos, pe femei de bucurie le-a umplut, zicând: Vestiţi Apostolilor”[6]?
Câți dintre noi „ne veselim dumnezeiește”[7], mărturisind prin propria noastră viață cuvintele: „O, dumnezeiescul! O, iubitul! O, preadulcele Tău glas! Căci cu noi ai făgăduit să fii până la sfârşitul veacului, Hristoase. Pe Care întărire de nădejde credincioşii avându-Te, ne bucurăm!”[8]?
Auzind aceste imne liturgice, mulți dintre noi le socotim frumoase, pline de poezie, cu mult farmec dumnezeiesc. Aici este marea problemă: recunoaștem că sunt frumoase, poetice și fermecătoare, dar nu suntem cuprinși în miezul lor de taină, de adevăr fundamental.
Adevărul mărturisit de cântarea Bisericii nu ne atinge în fibra cea adâncă a sufletului, nu ne schimbă viaţa, nu ne convertește mintea. De ce, oare? „Deoarece noi încă nu am biruit patimile, nu putem trăi deplin bucuria Învierii”[9], ne spune marele duhovnic Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Patimile, în diferite forme de manifestare și intensitate, sunt cauzatoare, în ciuda aparențelor, de o imensă tristețe.
De ce nu descoperim bucuria Învierii în toți creștinii? Deoarece, spune Cuviosul Paisie Aghioritul, recent trecut în rândul sfinților, „astăzi cei mai mulți oameni nu au gustat bucuria jertfirii, și nu iubesc osteneala. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal şi multul confort. Lipseşte mărimea de suflet, jertfirea de sine. Consideră o izbândă atunci când reuşesc ceva fără osteneală, când se aranjează materialiceşte, dar nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. În timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovniceşte, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li s-a dat prilej de nevoinţă”[10]. „Știi ce bucurie simte omul atunci când se jertfește?”, întreabă acelaşi dumnezeiesc părinte. „Nu-și poate exprima bucuria ce o simte. Din jertfă iese bucuria cea mai înaltă. Numai atunci când omul se jertfeşte, se înrudeşte cu Hristos, pentru că Hristos este Jertfă”[11].
De ce nu se observă prezența bucuriei întru Hristos în mulți dintre creștinii care umplu bisericile și au, în general, o viață corectă din punct de vedere religios? Deoarece mulți dintre noi identificăm creștinismul cu frica de păcat, cu teama de pedeapsă, cu sentimentul vinovăției, cu respectarea unor reguli morale, cu umilința etc. Toate acestea sunt manifestări ale vieții creștine, dar care, trăite în lipsa bucuriei, denaturează legătura cu Dumnezeu și cu semenii.
„Bucuria”, spune un teolog ortodox contemporan, „nu este una din componentele creștinismului, ci este tonalitatea creștinismului care pătrunde toate – credință și viziune. Unde nu este bucurie, creștinismul devine teroare și, din această cauză, un chin”[12].
Creștinul care nu are capacitatea de a se bucura, sau respinge bucuria de la sine sau de la semeni, nu este creștin adevărat.
În viața creștinului, „bucuria este esențială, deoarece este rodul prezenței lui Dumnezeu. Nu poți să nu te bucuri, știind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu și umilința sunt drepte, autentice, fructuoase. În lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experiențe religioase”[13].
Fără bucurie, nu există nici libertate reală, nici smerenie adevărată, nici rugăciune. „Bucuria este temelia libertății”[14], iar „fără bucurie, smerenia și rugăciunea sunt lipsite de har. Puterea lor stă în bucurie”[15].
Iubiți credincioși,
Lumea în care trăim este cuprinsă de tristețe, deznădăjduire, dezorientare sau plictiseală. Într-o astfel de lume, trăim şi noi, creștinii, astăzi. Nu numai trăim, dar și suntem cuprinși de această lume, de ispitele și capcanele ei, de duhul ei, mai ales.
De multe ori, ne afundăm inima în interese mărunte, lupta pentru putere ne copleșește, conștiința superiorității față de alții face imposibilă o viață de pace și liniște. Suferim adânc din pricina mândriei și a dorinței de stăpânire și acest fapt ne transformă viața în iad. Ne afundăm tot mai adânc în valurile acestui iad și simțim puterile sufletului paralizate, incapabile de renaștere.
Într-o astfel de situație, suntem chemați să ridicăm mâna ca Sfântul Apostol Petru aflat între valurile mării și să strigăm lui Hristos din toată ființa noastră: „Doamne, ajută-mă!”. Chiar în iadul cel mai de jos al deznădejdii și confuziei, al tristeții și îndoielii, Hristos coboară, ne ia de mână și ne ridică la suprafață. Dar acest lucru nu se întâmplă cum și când vrem noi. Fiecare om are drumul lui, durerea lui și Dumnezeu intervine pentru fiecare în mod neașteptat, de multe ori neînțeles de om, dar întotdeauna tămăduitor.
Sufletul nostru este plin de răni, multe și dureroase. Pentru aceste răni nu există decât un singur doctor – Dumnezeu, un singur spital – Biserica, și un singur medicament – bucuria.
Bucuria care ne tămăduiește de toată rana sufletului și a duhului, a minții, a inimii și a trupului se află în Hristos Cel mort și înviat. El ni Se împărtășește în Trupul și Sângele Său, la Dumnezeiasca Liturghie. Bucuria întâlnirii cu Domnul îi dăruiește omului putere în asumarea durerii proprii și a celor din jur. Aceeași bucurie în Domnul îi oferă omului putere să „accepte bucuros lupta împotriva răului și a păcatului și să-l facă părtaș la biruința cea din urmă”[16], biruința asupra morții. Aceasta pentru că, așa cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, „Învierea lui Hristos înlătură în general moartea ca sfârșit al vieții noastre, deschizându-i orizontul eternității. Aceasta este și cauza bucuriei noastre în orice timp”[17].
Întâlnirea cu Domnul Hristos în Euharistie și puterea biruinței Lui asupra morții îi oferă omului izvor inepuizabil de bucurie atât în viața de familie, cât și în cea de mănăstire. Așezată sub semnul lui Hristos, familia – tatăl, mama și pruncii lor – devine, în pofida multor greutăți, bucurie continuă, bucurie jertfelnică, bucurie adevărată.
„Încrederea, ca principală directivă a vieții, aplicată tuturor”[18], cu toate riscurile care decurg dintr-o astfel de atitudine, creează, de asemenea, fundament pentru multe bucurii în viață. Lupta pentru o viață cât mai simplă, necomplicată și onestă aduce un plus de bucurie în viața omului. Iertarea și recunoștința, viața de rugăciune și smerenia, evitarea luptei pentru putere și iubirea față de toți constituie tot atâtea valuri de bucurie care-i fac omului viața plină, frumoasă, adevărată.
Iubiți frați şi surori întru Hristos Domnul,
Zilele de Paști vor trece repede și vom reintra în obișnuitul și greutatea vieții. Pentru a face față ispitelor dinăuntru și capcanelor dinafară, să ne îmbrăcăm cu haina bucuriei dăruită nouă de Învierea lui Hristos și să n-o dezbrăcăm de pe sufletul nostru niciodată. Să ne lăsăm pătrunși de puterea Învierii și, în acord cu imnele Bisericii, să „ne bucurăm dumnezeiește”,„să ne curățim simțirile”[19], şi „unul pe altul să ne îmbrățișăm și așa să zicem: «Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le»”[20].
Dumnezeu să vă răsplătească pentru toată strădania pe care ați arătat-o în legătură cu predarea Religiei în școlile unde învață copiii frățiilor voastre. Înscrierea copiilor acestui popor pentru a putea participa la ora de Religie a fost cu adevărat o mărturisire de credință, un act de responsabilitate față de propriii copii, un examen pe care l-am trecut cu bine.
Atitudinea dumneavoastră a fost o mustrare clară a celor care doresc o altă educație decât cea creștină pentru copiii Bisericii noastre. A fost și o încurajare pentru noi, arhierei și preoți, că, în momente de cumpănă, poporul lui Dumnezeu arată dragostea jertfitoare față de Domnul Hristos Cel Înviat.
Vă mulțumesc din tot sufletul și vă îmbrățișez în Domnul, pe fiecare în parte și pe toți laolaltă, dorindu-vă zile frumoase de Paști, și multă, sfântă, adâncă și înălțătoare bucurie. Din bucuria Învierii Domnului Hristos să vă hrăniți propriul suflet, dar și sufletele celor dragi, de aproape sau de departe.
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat Hristos!
Al vostru frate și părinte către Dumnezeu rugător,
† Teofan,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.
Note bibliografice
[1] Canonul Utreniei Învierii, cântarea întâi, stihira a doua, în Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 16.
[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Paştele, sărbătoarea luminii și a bucuriei în Ortodoxie, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XXVII, nr. 5-6 (mai-iunie), 1975, pp. 349-350.
[3] Canonul Utreniei Învierii, cântarea întâi, stihira a doua, în Penticostar, p. 16.
[4] Canonul Utreniei Învierii, cântarea a patra, stihira a treia, în Penticostar, p. 17.
[5] Canonul Utreniei Învierii, irmosul cântării a opta, în Penticostar, p. 21.
[6] Laudele Utreniei Învierii, stihira a patra, în Penticostar, p. 24.
[7] Canonul Utreniei Învierii, cântarea a patra, stihira a treia, în Penticostar, p. 17.
[8] Canonul Utreniei Învierii, cântarea a noua, troparul al doilea, în Penticostar, p. 22.
[9] Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 103.
[10] Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 248.
[11] Cuv. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 212.
[12] Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), traducere, studiu introductiv şi comentarii de Felicia Furdui, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 235-236.
[13] Ibidem, p. 224.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem, p. 239.
[16] Ibidem, p. 46.
[17] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Paştele, sărbătoarea luminii şi a bucuriei în Ortodoxie, p. 350.
[18] Biografia unui destin misionar…, p. 269.
[19] Canonul Utreniei Învierii, cântarea întâi, stihira a doua, în Penticostar, p. 16.
[20] „Slava” de la Laudele Utreniei Învierii, în Penticostar, p. 24.
Pastorala pascală a ÎPS Dr. Dr. Ioan Selejan [2015]
† Ioan,
Din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Timișoarei și
Mitropolit al Banatului
Iubitului nostru cler, cinului monahal
şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace
de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi,
părintească binecuvântare.
„Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii
Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe El” (Ps.67, 1).
Hristos a înviat!
Iubiţi fraţi și surori în Domnul,
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am săvârșit în pace calea postului, la capătul căreia am găsit mormântul gol al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Oare, aceasta să fie răsplata celui care postește?! A celui care se luptă cu patimile sale?! A celui care iubește și iartă, mângâie și hrănește pe cel sărman?! Aceasta va fi cununa luptei cu păcatul și cu patimile?! Un mormânt gol și un giulgiu zăcând?! Ce vom răspunde semenilor și fiilor noștri?
„Mamă, după atâta nevoință – îți va spune fiul tău – doar cu atât ai fost răsplătită? Cu un giulgiu zăcând?”. O, fiul meu! O, fiii mei duhovnicești! Darul pe care l-am primit este Învierea lui Hristos, învierea noastră, veșnicia noastră. Dacă în urma păcatului lui Adam s-a dezlegat la moarte, prin Învierea lui Hristos s-a dezlegat la viață.
Învierea este darul acestui mare Praznic.
Acesta este Praznicul unui nou răsărit, al zilei a opta, cea care are doar răsărit.
Hristos ne-a scos din mormânt și din moarte și ne-a dus cu El în acest răsărit veșnic. Pentru noi s-au stins soarele și luna și a răsărit unicul Soare-Hristos.
Hristos este Luminătorul acestei zile neînserate, ziua a opta.
O, soare! De acum tu poți să te odihnești, căci a răsărit un nou Soare Care va lumina veșnicia și așa vom trece de la heliocentrism la hristocentrism.
Iubiți credincioși,
Cum vom prețui acest scump dar – Învierea?!
Pentru unii, acest dar înseamnă revărsarea iubirii lui Dumnezeu peste noi, este întoarcerea la Tatăl, în tainicul Rai al iubirii lui Dumnezeu.
Alții, ar fi dorit ca mormântul să fi rămas pecetluit și lespedea de piatră să închidă pentru totdeauna Iubirea, Cea Care S-a jertfit pentru noi. Însă n-au știut că Iubirea lui Dumnezeu răsare și rodește chiar și din piatră.
Omul a semănat Iubirea – pe Hristos – în piatră, știind că tot ce se seamănă în piatră moare. S-a înșelat, căci Iubirea lui Dumnezeu copleșește orice stâncă, iar stânca, decât să lăcrimeze, mai bine crapă.
Din stânca de pe Golgota, unde a fost semănat Hristos Domnul, a răsărit Soarele dreptății.
O, tu, stâncă a Golgotei, cât de mult L-ai iubit tu pe Hristos! L-ai primit în tine pe Bobul de Grâu cel Dumnezeiesc, de unde a răsărit, dând pacea și lumina veșnică acestei lumi. În Rai, Adam a fost oprit să mănânce din pomul vieții. Noi suntem chemați azi să mâncăm din rodul Crucii, cea care L-a rodit pe Hristos Euharistic, căci Crucea a rodit Viața.
Iubiților,
Hristos este Lumina la care vedem creația lui Dumnezeu. Lumina soarelui este doar o palidă umbră a luminii Învierii lui Hristos. Învierea este darul lui Dumnezeu făcut omului, este darul iubirii desăvârșite a Preasfintei Treimi. Este darul vieții veșnice și al nemărginitei responsabilități. Învierea înseamnă iubire, dar și responsabilitate.
Cei care refuză iubirea și responsabilitatea ar fi dorit să găsească astăzi mormântul străjuit de ostași. Dar Iubirea nu poate fi pusă sub strajă. Ea nu poate fi înlănțuită sau întemnițată.
Iubite frate creștine,
dacă ai primit astăzi darul Învierii, păstrează-l ca pe cel mai scump odor, căci în el se află nimbul vieții veșnice. Responsabilitatea veșniciei este greu de dus și de împlinit. Pentru unii, iubirea este cea mai mare povară din viața lor. Dar, pentru cei ce se împărtășesc din iubirea lui Hristos, iubirea înseamnă viața și bucuria în Duhul Sfânt.
Frați creștini,
Moise a lovit cu toiagul în stâncă și a izvorât apă, salvând astfel poporul lui Israel în pustie: „Zis-a Domnul către Moise: «Treci înaintea poporului acestuia, dar ia cu tine câțiva din bătrânii lui Israel; ia în mână toiagul cu care ai lovit Nilul și du-te. Iată Eu voi sta înaintea ta acolo la stânca din Horeb, iar tu vei lovi în stâncă și va curge apă din ea și va bea poporul». Și a făcut Moise așa înaintea bătrânilor lui Israel” (Ieșire 17, 5-6).
Hristos a lovit și El în stâncă, din care a izvorât lumină și viață veșnică.
Doamne, lovește și în stânca inimii mele și fă să izvorască din ea iubirea față de Tine și față de frații mei! Învierea izvorăște din jertfă, jertfa izvorăște din ascultare, iar ascultarea din iubire.
Tatăl L-a trimis în lume pe Fiul Său, Unul Născut, ca s-o izbăvească și s-o scoată din întunericul păcatului: „S-a smerit pe sine, ascultător făcându-Se până la moarte și încă moarte pe cruce. Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 8-9).
După Înviere, contemporanii lui Iisus nu-I mai pronunțau în acest fel numele, ci-I spuneau: Înviatul din Nazaret. Pilat a poruncit să se scrie pe o tăbliță vina lui Iisus: „Iisus Nazarineanul, Regele iudeilor” (Ioan 19, 19).
Oare, după Învierea lui Iisus, n-a dat poruncă unui scrib să dăltuiască în piatra de deasupra mormântului: Aici a fost pentru trei zile mormântul Înviatului din Nazaret?! Așa I-a rămas în popor numele: Înviatul din Nazaret.
Înviatul din Nazaret ne-a lăsat și nouă darul Învierii, dar, pe care unii îl primesc cu bucurie, iar alții încă mai stau și azi în cumpănă. Însă aripa veșniciei i-a atins și pe ei. Rămâne doar mila lui Hristos care să răstoarne piatra de pe inima lor.
O, inimă de sub piatră, greu și cu amar vei plânge odată!
Iubite frate creștine, nu lăsa ca, la umbra vieții tale, să crească doar nostalgii.
Iubiți frați și surori,
Era primăvară la Ierusalim și pe Golgota înfloriseră trei cruci. Hristos, pe Cruce, Și-a întins mâinile celor doi tâlhari. Voia să Se împace și cu ei, să-i tragă și pe ei la Tatăl, dar numai unuia nu i-a fost rușine să-I întindă mâna Răstignitului. Pe acela, în acea zi, l-a trecut în Paradisul pierdut de Adam. Un tâlhar a căzut pe cruce, altul s-a mântuit pe cruce.
Ce mare taină! Iubirea deschide șirul sfinților cu un tâlhar. Iată ce poate face iubirea dintr-un tâlhar care se pocăiește: un sfânt! Doamne, în iubirea Ta și tâlharii pot ajunge sfinți!
Iubite frate creștine,
chiar dacă ai făcut păcate precum tâlharul de pe cruce, prin spovedanie cu lacrimi și adâncă pocăință, și tu poți fi azi cu tâlharul în Rai. Oare, de ce ne este greu să dăm mâna cu Răstignitul?! Pentru că este plină de sânge și străpunsă de piroane?! Numai rănile și sângele lui Hristos ne pot vindeca rănile noastre.
Ostașul a împuns cu sulița coasta Sa, ca din ea să ne recreeze Hristos, așa cum din coasta lui Adam a făcut-o pe Eva. Din coasta Sa ne-a hrănit Hristos cu apă și sânge, ca să nu mai fim pradă morții. Erau apa și sângele vieții veșnice.
Veniți, iubiților, și gustați din acest izvor ce curge din coasta lui Hristos! Hristos ne-a lăsat fiecăruia dintre noi o cruce ca să răstignim pe ea patimile și păcatele noastre. Crucea ne însoțește și la mormânt. Ea dă mărturie despre noi că am fost oameni ai Crucii, ai jertfei. Oare, ce va spune trecătorilor crucea ta, iubite frate creștine?!
Crucile, într-o zi, s-or face stele și vor avea îngerii grijă de ele.
Va fi o mare galaxie în univers, Galaxia Crucii.
Nu le luați copiilor, iubite mame, darul Crucii!
Iubită mamă creștină, nu uita că patria începe pe brațele tale. Brațele mamei sunt cea mai dulce patrie. Lăsați-i să trăiască o clipă în acest sfânt pridvor al veșniciei.
Iubiților,
Hristos, pe Cruce, a atins infinitul durerii omenești, pe care l-a frânt pe Golgota. Hristos ne arată că moartea nu este ultima speranță a omului. De acum, moartea a fost scoasă afară din infinit.
De azi, viața aparține veșniciei, iar timpul nu mai stinge veșnicia. Omul își trăiește viața pe pământ între două dangăte de clopot: între timpul istoric și veșnicie, între naștere și Înviere. Învierea este dangătul ce ne trece prin moarte la veșnicie. Moartea este locul pe unde noi scăpăm din această viață în veșnicie. Nu-i altă cale pentru a trece de aici „dincolo”. Aceasta este cărarea pe care a călătorit și Hristos. În calea Sa spre Tatăl, Hristos S-a întâlnit cu moartea care nu voia să-L lase să Se întoarcă la Tatăl. Dar a lovit-o cu sabia Jertfei, cu Crucea Sa, învingând-o, ca să putem trece și noi la Tatăl, peste moarte călcând. Astfel, moartea a căzut din infinit.
Iubiților, grăiți în aceste zile de sfântă prăznuire, în cuvinte duhovnicești, presărate cu vestea care a întors lumea din întuneric la lumină.
Iubite mame, creșteți-vă pruncii în lumina Învierii lui Hristos și nu-i lăsați pe seama celor care încă nu s-au trezit din noaptea minții, căci cei ce se luptă cu Dumnezeu au o gândire cu sumă zero. Ei vă îndeamnă să evadați din lumină.
Iubite surori, duceți copiilor, de aici, din fața sfintelor altare, vestea cea bună pe care au auzit-o și femeile mironosițe: „Hristos a înviat!” (cf. Marcu 16, 6).
Iubiții mei fii duhovnicești,
După Înviere s-a creat în lume un nou alfabet de gândire. Cuvântul „Înviere” creează noi catedrale ale duhului, în care Se prăznuiește Dumnezeu Cel în Treime lăudat. Binecuvântat să fie Dumnezeu că, și în graiul nostru românesc, a pătruns vestea Învierii lui Hristos! Dumnezeu a binecuvântat limba noastră română din care a făcut un sanctuar, unde nu putem intra decât cu smerenie și respect. Pe Golgota, Hristos a început rezidirea lumii întemeind, pe Cruce, Biserica Sa ca spațiu binecuvântat al veșniciei.
Rămâneți, iubiți fii și surori în Domnul, în Biserica zidită de Hristos pe Golgota, căci pe aceasta „nici porțile iadului nu o vor birui” (cf. Mt.16, 18).
Femeile mironosițe sunt în fața unei minuni – ele găsesc mormântul gol și le cuprinde teama. Ungerea cu mir era un gest de iubire. Astfel, vedem că iubirea nu moare niciodată.
Iubiților, să nu vă fie teamă de marile minuni pe care ni le pregătește Dumnezeu. Femeile mironosițe L-au căutat pe Hristos la mormânt și nu L-au găsit. Totuși L-au găsit printre lacrimi.
Nu vă căutați, iubiților, părinții în cimitire, că n-o să-i găsiți, ci căutați-i în Împărăția lui Dumnezeu. Sărută crucea maicii tale la mormânt, dar n-o mai căuta acolo. Ea este în Împărăția bucuriei lui Dumnezeu.
Iubiți frați și surori,
Spuneți celor care s-au jertfit pentru libertate aici, în fața acestei catedrale, că, deși Timișoara a fost fără țară în decembrie ’89, dar n-a fost nicio clipă fără Dumnezeu. Hristos a biruit și moartea lor.
Iubiților, să împărtășim azi semenilor noștri lumină din lumina Învierii lui Hristos, iubire din iubirea lui Hristos, milă din mila lui Hristos. Să ne aducem aminte și de cei răstigniți cu Hristos, să le aducem și lor vestea Învierii lui Hristos și nădejdea că și pentru ei S-a jertfit Hristos. Mângâiere și celor de pe patul suferinței. Hristos să vindece ale lor răni cu scump Sângele Său. Pruncilor, bună creștere și înțelepciune, iar celor în vârstă, nădejdea plină de bucurie a întâlnirii cu Hristos Cel Înviat.
Tuturor vă doresc să aveți parte în aceste zile, de bucuria pe care a avut-o Maica Domnului când L-a văzut pe Fiul Său Înviat.
Hristos a înviat!
Al vostru, al tuturor,
de tot binele voitor,
† Ioan
al Banatului
In. 19, 38-42, conform BYZ
38. După acestea, Iosif din Arimatea [Ἰωσὴφ ὁ ἀπὸ Ἀριμαθαίας], care era Ucenic al lui Iisus, dar ascuns [κεκρυμμένος], de frica iudeilor, a cerut lui Pilatos ca să ridice trupul lui Iisus! Iar Pilatos i-a îngăduit. Prin urmare, [Iosif] a venit și a ridicat trupul lui Iisus [ἦρεν τὸ σῶμα τοῦ Ἰησοῦ].
39. Și a venit și Nicodimos [Νικόδημος], cel care venise la Iisus, mai întâi, noaptea, aducând un amestec de smirnă și aloe ca [la] o sută de litre [ὡς λίτρας ἑκατόν] [1].
40. Așadar, [Iosif și Nicodimos] au luat trupul lui Iisus și l-au legat pe el în giulgiuri cu aromate [καὶ ἔδησαν αὐτὸ ἐν ὀθονίοις μετὰ τῶν ἀρωμάτων], precum este obiceiul evreilor a îngropa [καθὼς ἔθος ἐστὶν τοῖς Ἰουδαίοις ἐνταφιάζειν].
41. Iar în locul unde [Iisus] a fost răstignit era o grădină [κῆπος], și în grădină un mormânt nou [μνημεῖον καινόν], în care nimeni niciodată [nu] mai fusese pus.
42. Atunci, acolo, din cauza vinerii iudeilor, căci era lângă mormânt, L-au pus pe Iisus.
[1] Iar cum litra era 327, 45 grame, o sută de litre a însemnat 32.745 de grame de amestec, adică 32, 745 kg. Și cu această cantitate de miresme au uns trupul Domnului.