Zi: 11 aprilie 2015

† Nicodim,

Din mila lui Dumnezeu, Episcop al Severinului şi Strehaiei,

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credinciosului popor din Episcopia Severinului şi Strehaiei, har, pace, sănătate şi alese bucurii duhovniceşti de la Dumnezeu, iar de la noi părintească îmbrăţişare şi arhierească binecuvântare!

Dreptslăvitori creștini,

La deniile care s-au oficiat în Sfânta și Marea Joi L-am văzut cu ochii minții noastre pe Domnul Iisus Hristos batjocorit, scuipat, pălmuit, răstignit și apoi, după ce Și-a dat Duhul, pus în mormânt, iar acum trăim și noi bucuria Învierii Sale din morți.

Sfântul Ignatie Teoforul L-a cunoscut pe Domnul Iisus Hristos asemenea multor ucenici. El a fost copilul pe care Domnul Hristos l-a luat în brațe și a spus: „Adevărat zic vouă, de nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt. 18,3).

Acest Sfânt Părinte, care în timpul serbărilor ținute de împăratul Traian, în anul 107, după cucerirea Daciei, a fost sfâșiat de lei în arenele romane, spunea despre Domnul nostru Iisus Hristos că „a pătimit toate ca noi să ne mântuim. A pătimit cu adevărat și a înviat cu adevărat. Eu Îl știu în trup și după înviere”[1].

Învierea Domnului Hristos din morți „s-a făcut pentru cei muritori începătură a vieții nemuritoare”[2]. În felul acesta El, Hristos, „devine pacea noastră, Cel care a desființat peretele despărțiturii și a luat din mijloc ceea ce ne despărțea și ne-a legat într-o unitate prin Duh”[3], după cum ne învață Sfântul Chiril al Alexandriei.

Acest mare părinte mai precizează că Domnul Iisus Hristos, „deși S-a coborât între morți, deși a suportat furia nebună a iudeilor, pălmuirile și ocările, nu face mare caz de aceasta și pătimind pentru noi și mântuind cele de sub cer, este mai degrabă plin de bucurie atotiubitoare și obișnuită Lui”[4].

Această „bucurie atotiubitoare” pe care a arătat-o Domnul Hristos Cel Înviat din morți a fost trăită cu emoții ce nu pot fi descrise de Sfinții Apostoli și toți cei care L-au văzut înviat din morți. Pe apostoli – convinși de realitatea învierii și foarte bucuroși – moartea nu-i mai întrista.

Marele învățat Origen preciza că „atitudinea de mai târziu a ucenicilor Lui are o putere de dovedire cu totul sigură: cu primejdia pierderii vieții, ei s-au dăruit cu totul unei propovăduiri pe care n-ar fi susținut-o cu atâta tărie, dacă ar fi pus în circulație numai de la ei zvonul că Iisus a înviat din morți. Ba, mai mult, conformându-se acestei învățături, apostolii nu numai că au pregătit pe alții să disprețuiască moartea, ci ei înșiși au fost cei dintâi care au făcut-o”[5].

Iubiți fii duhovnicești,

Timp de două mii de ani sărbătoarea Învierii din morți a Domnului nostru Iisus Hristos a fost pentru fiecare slujitor al altarului cât şi pentru creștini un prilej de mare bucurie duhovnicească.

Bucuria a fost adusă de realitatea învierii Domnului Hristos, care devine garanție a învierii noastre și ni se oferă posibilitatea de a moșteni viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu. Această bucurie transmisă tuturor de Duhul Sărbătorii Sărbătorilor și Praznic al Praznicelor este adânc întipărită în inimile credincioșilor.

Despre această bucurie, tot Sfântul Chiril al Alexandriei scria: „Bucuria de El este deci stabilă, și pe drept cuvânt, căci dacă ne-am întristat de moartea Lui, cine ne va lua bucuria, odată ce știm că e viu și rămâne veșnic, ca Dătătorul și Susținătorul bunătăților noastre duhovnicești?”[6].

Despre marea bucurie adusă de Hristos Cel Înviat, Părintele Dumitru Stăniloae scrie că: „Te bucuri de persoana dragă cât trăiește, dar, știind că nu va trăi în veac, bucuria aceasta e întreruptă de umbre de întristare. Însă, când știm că Hristos care ne iubește ca nimeni altul va fi viu în veci și ne va da și nouă viața de veci, cum nu ne-am bucura de Învierea Lui cu o bucurie mai mare ca oricare alta?”[7].

Bucuria se datorează lui Hristos, Arhiereul cel veșnic, despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că „murind, înviind și înălțându-Se la ceruri și șezând în trup la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl …, (a făcut) ca și noi, murind, să nădăjduim sigur că vom învia și vom viețui o viață desăvârșit despărțită de toată moartea și de toată coruperea și ne vom înălța la ceruri și vom primi cinstea și slava cea întru Dumnezeu și Tatăl prin mijlocirea Fiului Însuși și petrecerea fericită și veșnică împreună cu El”[8].

Bucuria noastră deplină se datorează Domnului Iisus Hristos, Care ne-a înnoit – scrie tot Sfântul Chiril al Alexandriei – „cale proaspătă și vie, cum zice Pavel, neintrând în sfinte făcute de mâini, ci în cerul însuși, spre a Se arăta feței lui Dumnezeu pentru noi. Căci nu ca să Se arate pe Sine feței lui Dumnezeu-Tatăl S-a suit Hristos.

Căci era și este și va fi totdeauna în Tatăl și în ochii Celui ce L-a născut, fiindcă El este Cel de Care Se bucură Tatăl totdeauna. Dar Cuvântul, neînvelit odinioară în umanitate, S-a suit acum pentru a Se arăta în mod neobișnuit și minunat ca om. […]

Deci S-a arătat ca om pentru noi Tatălui, ca pe noi, cei ce am căzut de la fața Lui pentru vechea neascultare, să ne așeze iarăși în fața Tatălui. A voit, ca Fiu, ca și noi să ne numim fii și copii ai lui Dumnezeu pentru El”[9]. Reținem din cele spuse de părintele alexandrin că de Fiul se bucură Tatăl totdeauna.

Părintele Stăniloae precizează că „Fiul este bucuria Tatălui. Oricine se bucură de cel care-l iubește. Cum nu S-ar bucura Tatăl de Fiul care-L iubește în mod suprem? Bucuria supremă este legată de existența supremă, iar existența adevărată și bucuria de ea nu există fără comuniune”[10].

Se cuvine să reținem faptul că Fiul se arată Tatălui, după Înviere și Înălțarea la ceruri, „cu o față omenească. Se vede calitatea Lui de Fiu și prin fața omenească. Urcă și cu umanul la înălțimea dragostei Lui filiale față de Tatăl. Câtă valoare se dă prin aceasta umanului! Tatăl se bucură de fața omului ca de fața Fiului Său”[11].

De asemenea, trăim bucuria şi cunoaştem că Dumnezeu a rânduit să fie transmisă „slava filiației” întregului neam omenesc. În felul acesta, „toată fața omenească este iubită acum de Tatăl ca față a Fiului Său. Omul devine fiu prin dragostea ce-o câștigă Fiul pentru umanitatea al cărui ipostas S-a făcut”[12].

Așadar, din cele arătate, deducem că „numai prin umanitatea Fiului lui Dumnezeu cea înviată se poate intra în cer. Cei ce vor învia se vor face și ei subțiați și transparenți, copleșiți de lumina bunătății duhovnicești, ca să intre în cerul creației transfigurate”[13]. În felul acesta, Hristos Cel Înviat, Cel care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 5-6), devine „cale” sau „ușă” prin care omul poate intra „în planul creației îndumnezeite”, cum zice Părintele Stăniloae.

Prorocul Ieremia vorbește și el despre „cale“ când afirmă: „Așa zice Domnul: Opriți-vă de la căile voastre, priviți și întrebați de căile cele de demult, de calea cea bună, și mergeți pe dânsa și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Ieremia 6,16).

De asemenea, și Isaia Prorocul prevestește pe Hristos, zicând: „Acolo va fi cale curată și cale sfântă se va chema și nu va trece pe acolo nimeni necurat și nici nu va fi acolo cale întinată” (Isaia 35, 8).

Referitor la această „Cale”, care este Hristos, marele nostru teolog, Părintele Stăniloae, vine cu următoarele precizări: „Hristos e calea spre care duc cărările proorocilor, sau scrierile lor. Hristos e cale ca Persoană, nu prin cuvinte, ca prorocii. Numai uniți cu El ca Dumnezeu înaintăm tot mai mult spre desăvârșire.

El este mereu cale și mereu țintă. […] În creștinism nu învățătura e calea, ci Hristos ca Persoană e calea. De aceea ne numim creștini, pentru că ne unim cu Hristos. […] Hristos e și model și forță care ne conduce spre ținta adevărată și veșnică a vieții desăvârșite.

El coboară la treapta în care putem să-L folosim ca model, urcând mereu mai sus pe măsură ce creștem în înțelegere și putere. El e călăuza spre ținta noastră interioară. Fără El nu știm unde mergem, sau mergem spre moarte”[14].

Pentru a nu merge spre moarte veșnică este nevoie să ne apropiem de „încăperile dumnezeiești” prin trei lucruri, și anume prin lucrarea virtuților, prin dreapta credință și prin nădejde. Pe acest drum sau cale ne învață și ne ajută Domnul Hristos.

Tot Părintele Stăniloae ne spune că „Hristos ne este cale pentru faptele bune, sau pentru virtuți, ne este adevăr pentru credință, și viață, prin nădejde, căci ne susține prin nădejde viața de pe pământ și ne asigură, prin ea, viața veșnică. […] Existența noastră nu se poate susține în veci fără El ca Adevărul absolut, fără Cel ce e Cale sigură și Viața veșnică”[15].

Iubiți credincioși,

Botezat în numele Sfintei Treimi, fiecare creștin este îndatorat să urmeze învățătura și, mai ales, „Calea” care este Hristos.

A fi creștin cu adevărat înseamnă, după Sfântul Grigorie de Nyssa, a imita pe Dumnezeu. Creștinismul este, deci, o imitare a firii dumnezeiești[16].

Învățătura propovăduită de Domnul Hristos, numită de Sfântul Pavel „luminare” (II Cor. 4,4,6), este limpede, clară și concisă, fiindcă El nu a fost un sofist, ci cuvântul Lui a fost „puterea lui Dumnezeu”[17], cum zice Sfântul Iustin Martirul și Filosoful.

Hristos Cel Înviat din morți rămâne pentru noi un model vrednic de urmat în viața de zi cu zi. El ni S-a dat exemplu de viețuire creştinească când ne-a poruncit: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).

Străduindu-se să împlinească învățătura propovăduită de Hristos Cel Înviat din morți, bunii creștini, care trăiesc în lume şi îşi duc crucea vieţii, pot şi ei să ajungă la iluminare și îndumnezeire, asemenea nevoitorilor din mănăstiri și sihăstrii.

Sfântul Pahomie cel Mare, originar dintr-o localitate din Egiptul de Sus (Thebaida), fiind soldat în armata romană, a cunoscut, la vârsta de 20 de ani, pe creștinii dintr-un oraș numit Oxirintus. I-a văzut luminați, binevoitori și plini de dragoste dezinteresată. Păgân fiind, dar curat sufletește, a rămas profund impresionat de felul ales de viețuire al acestor creștini, de bunacuviință și purtarea deosebită de cea a păgânilor.

Admirându-i, a hotărât că, dacă se va întoarce nevătămat din bătălie, „se va face creștin și va trăi viața în duh creștinesc”[18]. Făgăduința a adus-o la îndeplinire. S-a botezat după ce a fost catehizat, a stat în mijlocul comunității timp de trei ani, ajutând pe cei nevoiași, apoi a mers ucenic la un anahoret cu numele Palemon, lângă care a trăit în ascultare, post și aspră nevoință, timp de șapte ani. Prin rânduiala lui Dumnezeu, a construit o mănăstire în care a pus bazele vieții de obște.

Se cuvine ca noi să ne punem întrebarea: Oare cum trăiau acei creștini care l-au impresionat și zidit sufletește pe tânărul soldat Pahomie, născut în jurul anului 287, din părinți păgâni?

Cu siguranță, aveau și ei familii, greutăți, și mai ales necazuri pricinuite de păgâni. Reușeau, însă, cu harul lui Hristos Cel Înviat, să fie pilde de viețuire creștină. Răspunsul ni-l dă un alt mare avvă, un alt mare părinte egiptean, și anume Sfântul Macarie cel Mare.

El descrie într-una din omiliile sale viața creștinilor, ne redă un portret al creștinului autentic: „Acesta este semnul distinctiv al creștinismului, faptul că omul, oricât s-ar trudi și oricâte fapte bune ar face, se comportă ca și când n-a făcut nimic. Astfel, când postește, zice: N-am postit. Când se roagă: Nu m-am rugat. Când stăruie în rugăciune: N-am stăruit. Abia sunt la începutul exercițiului și al trudei, și pe bună dreptate: chiar dacă este om drept înaintea lui Dumnezeu, este dator să zică: Nu sunt drept, nici n-am trudit, ci în fiecare zi sunt un începător.

Dator este, de asemenea, ca în fiecare zi să fie animat de nădejdea, bucuria și așteptarea împărăției viitoare și a izbăvirii, zicând: Dacă n-am fost izbăvit astăzi, voi fi izbăvit mâine. După cum, cel ce sădește vie – înainte de a începe truda – este plin de speranță și bucurie; își imaginează deja butucii, își închipuie recolta – (deci) înainte de a fi obținut vinul – și așa se apucă de lucru, pentru că nădejdea și așteptarea îl dispun la trudă și la multe cheltuieli din casa sa; și după cum, cel ce zidește o casă și cel ce lucrează un ogor, la început cheltuiește mult, în speranța câștigului viitor, tot așa și dacă cineva nu este însuflețit de bucurie și nădejde, dacă (nu zice): Voi obține izbăvirea și viața, nu poate să suporte necazurile, nici povara, nici să meargă pe calea cea strâmtă. Pentru că nădejdea și bucuria, prezente în el, îl fac pe acesta (capabil) să trudească, să suporte necazuri și să meargă pe calea cea îngustă”[19].

Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe creștini să fie pilde de viețuire. El scrie: „Să facem din pământ cer, să arătăm păgânilor, aici pe pământ, de câte bunătăți sunt lipsiți ei. Când vor vedea că noi ducem o viață virtuoasă, vor avea în față chipul Împărăției Cerurilor. Când vor vedea că suntem blânzi, fără mânie, fără pofte urâte, neinvidioși, nelacomi, când vor vedea că săvârșim numai fapte bune, vor spune: Dacă aici pe pământ creștinii au ajuns îngeri, ce vor fi după ce vor pleca din lumea aceasta?

Dacă aici pe pământ, unde locuiesc ca niște străini, sunt atât de strălucitori, cum vor fi când vor ajunge în patria lor? Așa și păgânii se vor face mai buni, iar cuvântul credinței se va întinde nu mai puțin decât pe timpul apostolilor.

Dacă apostolii au fost numai doisprezece și au întors la credință orașe și țări întregi, gândește-te la ce înălțime va ajunge credința noastră, dacă toți am fi dascăli prin viața noastră virtuoasă.

Nu îl atrage pe un păgân la credință atât de mult un mort înviat, cât un om care filosofează, un om virtuos. De un mort înviat se minunează, dar de la un om ca acesta câștigă. Minunea a fost și a trecut; viața virtuoasă rămâne și lucrează continuu în sufletul lui. Să avem, dar, grijă de noi înșine, ca să câștigăm și pe păgâni”[20].

Cu aceste cuvinte de învățătură pe care le aşez cu drag în inimile dumneavoastră, vă doresc tuturor sănătate, linişte, odihnă sufletească şi nenumărate bucurii duhovniceşti. Ori de câte ori furtuna deznădăjduirii viscolește sufletele noastre, să-L rugăm pe Hristos Cel Înviat a treia zi din morți să ne ajute, şi, ca un bun „Cârmuitor”, să ne conducă la limanul cel lin al nepătimirii.

Vă propun, în încheierea acestui cuvânt pastoral, să ne rugăm împreună, zicând: „Îndurate și Milostive, Doamne Iisus Hristoase, Cel ce a treia zi ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre; ascultă rugăciunea noastră și ia aminte la glasul cererilor noastre: Fă cu noi semn spre bine, povățuiește-ne pe calea Ta, ca să umblăm întru adevărul Tău. Veselește inimile noastre, ca să se teamă de numele Tău cel sfânt; că mare ești și faci minuni. Tu singur ești Dumnezeu și nu este asemenea Ție între dumnezei, Doamne, puternic întru milă și bun întru tărie, spre a ajuta și a mângâia și a mântui pe toți cei ce nădăjduiesc întru numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”.

Hristos a înviat!

Al dumneavoastră părinte duhovnicesc, care vă dorește să mergeți cu bucuria Învierii pe „Calea” cea adevărată, care este Hristos Cel Înviat.