Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 11 aprilie 2015 (Page 1 of 4)

Pastorala pascală a ÎPS Hrisostomos al II-lea al Ciprului [2015]

ΧΡΥΣΟΣΤΟΜΟΣ
ἐλέῳ Θεοῦ, Ἀρχιεπίσκοπος
Νέας Ἰουστινιανῆς καί πάσης Κύπρου,
Παντί τῷ Χριστεπωνύμῳ Πληρώματι
τῆς Ἁγιωτάτης Ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας τῆς Κύπρου,
Χάριν, εἰρήνην καί εὐλογίαν παρά τοῦ ἐνδόξως ἐκ νεκρῶν
Ἀναστάντος Σωτῆρος ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ.

Τέκνα ἐν Κυρίῳ ἀγαπητά,

Χριστὸς Ἀνέστη!

Ὅ,τι δὲν μπόρεσε νὰ ἀποκτήσει ὁ πρῶτος Ἀδὰμ στὸν κῆπο τῆς Ἐδέμ, τὴ γεύση τοῦ ξύλου τῆς ζωῆς καὶ τὴν ἀθανασία, τοῦ τὸ χαρίζει σήμερα ὁ νέος Ἀδὰμ στὸν κῆπο τοῦ Γολγοθᾶ. Ἀπὸ τὸν τάφο αὐτοῦ τοῦ κήπου λαμβάνει ὁ ἄνθρωπος τὴ ζωή.

Τόπος πένθους στενόχωρος, χαρακτηριστικός τῆς ἀνθρώπινης ἀπόγνωσης ἦταν ὁ τάφος.  Ἐκεῖνος ὁ τάφος ὅμως ἀνεδείχθη περιφανὲς μνημεῖο τῆς ὁριστικῆς νίκης κατὰ τοῦ θανάτου, σημεῖο ἀναφορᾶς καὶ κέντρο ζωῆς τοῦ σύμπαντος κόσμου.  

Τὸ φαιδρὸ τῆς Ἀναστάσεως κήρυγμα, μὲ τὴ φυγόκεντρο δύναμη ποὺ τὸ χαρακτηρίζει, ἀπὸ  τὸν «ἀποκεκυλισμένον λίθον τοῦ μνήματος» διεχύθη ἔκτοτε παντοῦ, στὴ γῆ, στὸν οὐρανό, στὰ καταχθόνια.

Κι ἐμεῖς, ἐνωτιζόμενοι τὸ θεῖο αὐτὸ μήνυμα καὶ «τὴν τῶν συμβόλων ἔκβασιν ὁρῶντες» προσερχόμεθα, κατὰ τὴ μοναδικὴ καὶ φωτοφόρο αὐτὴ νύκτα, «λαμπαδηφόροι τῷ προϊόντι Χριστῷ ἐκ τοῦ μνήματος» καὶ συνεορτάζομε «ταῖς φιλεόρτοις τάξεσι Πάσχα Θεοῦ τὸ σωτήριον».

Ἡ ἁμαρτία τῶν πρωτοπλάστων εἶχε ὡς συνέπεια τὴν ἀπομάκρυνση τοῦ ἀνθρώπου ἀπὸ τὸν Θεό, τὸν ἐκπεσμὸ ἀπὸ τὸ ὕψος τῆς μοναδικῆς ἀξίας του, τὴν ἀμαύρωση τοῦ θεοδωρήτου κάλλους του καὶ τὴν κυριαρχία τῆς θλίψης στὸν κόσμο.

Ὁ Σταυρὸς καὶ ἡ Ἀνάσταση τοῦ Χριστοῦ κατέστησαν δυνατὴ τὴν προσέγγιση Θεοῦ καὶ ἀνθρώπου καὶ ἔδωσαν πάλιν τὴ δυνατότητα στὸν ἄνθρωπο νὰ γίνει υἱὸς Θεοῦ. Ὁ Ἀπόστολος Παῦλος διασαφηνίζει ὅτι «…κατηλλάγημεν τῷ Θεῷ διὰ τοῦ θανάτου τοῦ Υἱοῦ αὐτοῦ» (Ρωμ. Ε΄10).

Ἡ Ἀνάσταση τοῦ Χριστοῦ ἔρχεται σήμερα νὰ ἀποδείξει περίτρανα ὅτι ὁ ἄνθρωπος δὲν εἶναι ἕνα ὂν τὸ ὁποῖο χάνεται γιὰ πάντα μὲ τὸν θάνατο, μία ἁπλὴ μηχανὴ ποὺ φθείρεται διαρκῶς μέχρις ὅτου καταλήξει στὴν ὁριστικὴ διάλυση. Ἡ Ἀνάσταση διδάσκει ὅτι πέραν τοῦ τάφου, πέραν ἀπὸ τὸν κόσμο αὐτό, ὑπάρχει ἕνας ἄλλος, ὡραιότερος κόσμος, ποὺ δίνει βαθύτερο νόημα στὴ ζωὴ τοῦ ἀνθρώπου. Αὐτὸς ὁ ἄφθαρτος κόσμος ἐγκαινιάζεται σήμερα μὲ τὴν Ἀνάσταση.

Ἡ Ἀνάσταση τοῦ Χριστοῦ εἶναι ἡ πειστικότερη ἀπόδειξη ὅτι εἰς τὸ τέλος ἡ ἀλήθεια κατισχύει τοῦ ψεύδους, ἡ δικαιοσύνη νικᾷ τὴν ἀδικία, ἡ ἀγάπη θριαμβεύει ἐπὶ τοῦ μίσους∙ ἡ τιμιότητα, τὸ καθῆκον, ἡ ἀρετή, καί ἡ θυσία δικαιώνονται.

Ἡ Ἀνάσταση ἐνισχύει τὸν ἄνθρωπο γιὰ ἀντιμετώπιση ὅλων τῶν ἀντιξοοτήτων τῆς ζωῆς, θέτει σ’αὐτὸν ἀνώτερους στόχους καὶ τὸν παρακινεῖ πρὸς ἐπίτευξή τους. Χωρὶς τὴν Ἀνάσταση καὶ τὴν ἀνακαινιστική της δύναμη δὲν θὰ ἦταν καταληπτὴ ἡ μεταβολὴ τῶν δειλῶν καὶ ἄσημων μαθητῶν τοῦ Σταυρωθέντος σὲ θαρραλέους καὶ τολμηροὺς κήρυκες τοῦ νέου τρόπου ζωῆς.

Οἱ Ἀπόστολοι δὲν παύουν νὰ ἀναφέρονται στὴν Ἀνάσταση τοῦ Χριστοῦ, ὡς τὴν κινητήρια δύναμη ὅλων τῶν προσπαθειῶν τους. Ὁ Ἀπόστολος Πέτρος ὁμολογεῖ ὅτι οἱ δυνάμεις καὶ τὰ θαύματα ἐνεργοῦνται δι’ αὐτῶν ἐν ὀνόματι τοῦ Ἰησοῦ Χριστοῦ «ὃν ὁ Θεὸς ἤγειρεν ἐκ νεκρῶν»( Πράξ. Γ΄15).

Τέκνα ἐν Κυρίῳ ἀγαπητά,

Στὴν Ἀνάσταση τοῦ Χριστοῦ καὶ στὸ ἐμψυχωτικὸ μήνυμά της ὀφείλεται καὶ ἡ ἐπιβίωση τοῦ Γένους μας στοὺς πολλοὺς καὶ ἀσέληνους χρόνους τῆς δουλείας. Οἱ εὐσεβεῖς πρόγονοί μας ἀντιπαρέβαλλαν τὶς ἐθνικὲς κακουχίες καὶ τὶς προσωπικὲς ταλαιπωρίες τους πρὸς τὰ παθήματα τοῦ Χριστοῦ καὶ προσδοκοῦσαν καὶ τῆς πατρίδας τὴν Ἀνάσταση. Τὸ φῶς τῆς Ἀναστάσεως, ὡς ἀμετάθετη καὶ ἀνίκητη ἐλπίδα, τοὺς ὁδήγησε μέσα ἀπὸ τὸ σκότος τῆς δουλείας αἰώνων στὴν ἐλευθερία.

Αὐτῆς τῆς ἐλπίδος ἔχουμε ἀνάγκη κι ἐμεῖς οἱ Ἕλληνες τῆς Κύπρου σήμερα, ποὺ γιὰ σαρανταένα χρόνια βαδίζουμε τὸν δρόμο τοῦ ἐθνικοῦ μαρτυρίου. Κι ἔχουμε ἀνάγκη αὐτῆς τῆς ἐμψύχωσης, γιατί τριανταπέντε Ἑλληνικοὶ Κυπριακοὶ αἰῶνες καὶ πέραν τῶν ἑκατόν ἀδιάλειπτων Ἑλληνικῶν Κυπριακῶν γενεῶν ἔχουν ἐναποθέσει στοὺς ὤμους μας μία βαρύτατη εὐθύνη: τὴν εὐθύνη τῆς ἀπελευθέρωσης τῆς πατρίδας μας, τῆς ματαίωσης, πάσῃ θυσίᾳ, τῶν στόχων τῆς Τουρκίας, ποὺ εἶναι ἡ πλήρης κατάληψη τῆς Κύπρου καὶ ἡ ἐκδίωξη τοῦ λαοῦ μας ἀπὸ τὴ γῆ τῶν πατέρων του.

Πολλοί, ἀμέτοχοι τῆς «ἐν ἡμῖν ἐλπίδος» καὶ τῆς ζῳογόνου πνοῆς τῆς Ἀναστάσεως τοῦ Χριστοῦ, μᾶς προτρέπουν γιὰ ὁποιαδήποτε συνθηκολόγηση, ἐπισείοντας τὸν κίνδυνο τοῦ χρόνου ποὺ παγιώνει, κατὰ τὴ γνώμη τους, τὰ τετελεσμένα. Στὰ μάτια μερικῶν τὰ σαρανταένα χρόνια μπορεῖ νὰ φαίνονται πολλά.

Μὰ δὲν πρέπει νὰ ξεχνοῦμε ὅτι τὸ ἑλληνικὸ ἔθνος ἔζησε τετρακόσια χρόνια κάτω ἀπὸ τὸν τουρκικὸ ζυγό. Κι ἐμεῖς στὴν Κύπρο γιὰ ὀκτὼ συνεχεῖς αἰῶνες ἤμασταν ὑπόδουλοι σὲ διάφορους κατακτητές. Δὲν καμφθήκαμε ὅμως, οὔτε ἀπὸ τὰ φόβητρα οὔτε ἀπὸ τὰ θέλγητρα τοῦ κόσμου καὶ δὲν λιποψυχήσαμε.

Δὲν μᾶς ξελόγιασαν σειρῆνες εὐδαιμονίας οὔτε καὶ μᾶς ἔκαμψαν διώξεις καὶ ἐξανδραποδισμοί. Γι’ αὐτὸ καὶ σήμερα πρέπει νὰ ξέρουμε ὅτι  ἐκεῖνο ποὺ παγιώνει τὰ τετελεσμένα κι ὁδηγεῖ στὴν Τουρκοποίηση τῆς Κύπρου δὲν εἶναι τόσο ἡ πάροδος τοῦ χρόνου, ὅσο οἱ συνεχεῖς ὑποχωρήσεις μας καὶ ἡ ἄρνησή μας γιὰ ἀγώνα. Στὴ διαλεκτικὴ τῆς Ἱστορίας τὰ σαρανταένα  χρόνια λογίζονται ὡς μία στιγμὴ∙ καὶ ἂν ἡ ἔκβαση τοῦ ἀγώνα μας εἶναι θετική, καὶ πρέπει δίχως ἄλλο νὰ εἶναι θετική, θὰ παραμείνουν γιὰ τοὺς ἀπογόνους μας ὡς ἕνα ἁπλὸ ἐφιαλτικὸ ὄνειρο.

Θὰ πρέπει, ὡς ἐκ τούτου, πρῶτα νὰ διαφυλάξουμε ὅ,τι ἔχουμε καί, ξεκινώντας ἀπὸ αὐτό, νὰ ἀνακτήσουμε ὅ,τι πρόσκαιρα χάσαμε: νὰ προστατεύσουμε, κυβέρνηση καὶ λαός, ὡς κόρην ὀφθαλμοῦ τὴν Κυπριακὴ Δημοκρατία, τὸ μοναδικὸ ἔρεισμά μας γιὰ ἐθνικὴ ἐπιβίωση. Ἂν ἐξακολουθοῦμε νὰ ὑπάρχουμε ὡς Κυπριακὸς Ἑλληνισμὸς καὶ νὰ ἔχουμε τὴ δυνατότητα ἀγώνα εἶναι γιατί ὑπάρχει ἡ Κυπριακὴ Δημοκρατία, ποὺ τὴν κατοχυρώνουν τὰ ψηφίσματα καὶ οἱ ἀποφάσεις τῶν Ἡνωμένων Ἐθνῶν, τῆς Εὐρωπαϊκῆς Ἕνωσης καὶ ἄλλων διεθνῶν ὀργανισμῶν.

Νὰ ὑπερασπιστοῦμε, ὕστερα, καὶ τὴν ΑΟΖ τῶν ἐλευθέρων μας περιοχῶν, μὲ τὴν προσφυγὴ σὲ κάθε διεθνὲς βῆμα καὶ τὴ χρήση κάθε μέσου ποὺ διαθέτουμε. Ἔχουμε τὴ γνώμη πὼς ἡ ἀναστολὴ τῆς συμμετοχῆς μας στὶς συνομιλίες, ποὺ ὀρθῶς ἀπεφασίσθη, θὰ πρέπει νὰ χρησιμοποιηθεῖ γιὰ ἀπεμπλοκὴ μας ἀπὸ μίαν ἄγονη καὶ ἀτελέσφορη διαδικασία, ποὺ ἐξυπηρετεῖ μόνον τὰ συμφέροντα τῆς Τουρκίας καὶ νὰ ἐπιδιωχθεῖ μὲ κάθε τρόπο  ἡ μονολιθικὴ γραμμὴ, μέσα στὰ πλαίσια τῆς ὁμόφωνης ἀπόφασης τοῦ Ἐθνικοῦ Συμβουλίου τοῦ 2009 καὶ στὶς συμφωνίες κορυφῆς Μακαρίου – Ντεκτάς καὶ Κυπριανοῦ – Ντεκτὰς, καὶ ν’ ἀπορρίψουμε σαφῶς τὶς θέσεις τῆς Ἄγκυρας, ἡ ὁποία συχνὰ πυκνὰ ὁμιλεῖ γιὰ τὴ δημιουργία δύο κρατῶν στὴν Κύπρο.

Νομίζουμε, ἀκόμα, πώς, παρὰ τὶς οἰκονομικὲς δυσκολίες θὰ πρέπει νὰ ἐπιδιωχθεῖ, ἔστω καὶ στοιχειώδης, ἐνίσχυση τῆς ἀμυντικῆς ἱκανότητάς μας. Θὰ ἐνισχυόταν, ἔτσι, καὶ τὸ αἴσθημα ἀσφάλειας τοῦ λαοῦ, ἀλλὰ καὶ θὰ δροῦσε τοῦτο ὡς ἀποτρεπτικὸς παράγοντας σὲ κάθε νέα ἐπιβουλὴ τῆς Τουρκίας. Ἂς μὴν ξεχνοῦμε ὅτι ἡ οἰκονομικὴ στενότητα, ἀκόμα καὶ ἡ οἰκονομικὴ καταστροφή, δὲν μποροῦν νὰ συγκριθοῦν μὲ μίαν ἐθνικὴ καταστροφή, ἡ ὁποία δὲν θὰ εἶναι ἀναστρέψιμη.

Τέκνα ἐν Κυρίῳ ἀγαπητά,

Ἡ ποικίλη διαφθορὰ ποὺ ἐνέσκηψε στὴν πατρίδα μας, καὶ γιὰ τὴν ὁποία λυπούμαστε ἰδιαίτερα, καθιστοῦν γιὰ πολλούς, ἄρχοντες καὶ ἀρχομένους, δυσδιάκριτους αὐτοὺς τοὺς στόχους καὶ μειώνουν τὴν εὐαισθησία γύρω ἀπὸ τὰ ἐθνικὰ θέματα.

Ὅταν, μάλιστα, θεσμικοὶ φορεῖς ποὺ τάχθηκαν νὰ περιφρουροῦν τὴν ἠθικὴ τάξη καὶ νὰ προάγουν τὶς ἀξίες καὶ τὴν εὐνομία κατρακυλοῦν, μὲ τὴ συμπεριφορὰ τους, στὴν κατώτερη ὑποστάθμη τῆς κοινωνικῆς ἀπαξίωσης, τὰ πράγματα καθίστανται πολὺ δυσκολότερα. Αὐτὴ τὴ στιγμή, ὅμως, διακυβεύεται ἡ ἴδια ἡ ὕπαρξή μας στὴ γῆ τῶν πατέρων μας. Κινδυνεύουμε, ὡς Ἑλληνισμός, νὰ γίνουμε παρελθοντικὴ ἀναφορὰ γιὰ τὴν Κύπρο. Χρειάζεται, ἀμέσως, ἀφύπνιση ἀπὸ τὸν λήθαργο στὸν ὁποῖο μᾶς ἔριξε ἡ διαφθορὰ. Καὶ ταυτόχρονα πίστη στὸν Ἀναστάντα Κύριο καὶ διαρκής ἐνατένιση τοῦ λυτρωτικοῦ μηνύματος τῆς Ἀναστάσεώς Του.

Μὲ αὐτὲς τὶς σκέψεις καὶ μὲ τὴ διαβεβαίωση ὅτι ἡ Ἐκκλησία θὰ παραμείνει στὴν ἐμπροσθοφυλακὴ τοῦ ἀγώνα μέχρι τὴν τελικὴ δικαίωση τῆς πατρίδας μας, ἀπονέμουμε τὴν πατρικὴ εὐλογία μας σ’ὅλο τὸν λαὸ μας καὶ ἰδιαίτερα στοὺς ἐμπερίστατους, στοὺς πρόσφυγες, στοὺς ἐγκλωβισμένους, στοὺς ἀγνοούμενους καὶ στοὺς συγγενεῖς τους.

Ὅση κι ἂν εἶναι ἡ θλίψη ἀπὸ τὸ κατάντημα τῆς κοινωνίας, ἀπὸ τὰ ἀδιέξοδα στὸ ἐθνικὸ μας θέμα καὶ τὶς προσωπικές μας δυσκολίες, ἂς προσβλέπουμε μὲ πίστη στὸν καθαιρέτη τοῦ Ἅδου κι ἂς ἀκούσουμε τὴ διαβεβαίωσή του: «Θαρσεῖτε∙ ἐγὼ νενίκηκα τὸν κόσμον» (Ἰω. ΙΣΤ΄, 35).

Αὐτοῦ τὸ ἄπειρον ἔλεος καὶ ἡ εὐλογία εἴησαν μετὰ πάντων ὑμῶν.

Ἱερὰ Ἀρχιεπισκοπὴ Κύπρου,
Ἅγιο Πάσχα 2015.

Διάπυρος ἐν Χριστῷ Ἀναστάντι εὐχέτης
† Ο ΚΥΠΡΟΥ ΧΡΥΣΟΣΤΟΜΟΣ

Pastorala pascală a PFP Theodoros al II-lea al Alexandriei [2015]

Theodoros II,

by the grace of God Pope and Patriarch of Alexandria and all Africa, to the plenitude of our apostolic an patriarchal Throne, grace and mercy and peace from our risen Lord and God and Saviour Jesus Christ!

„But God shows His love for us in that while we were yet sinners,
Christ died for us” (Romans 5:8).

 

My beloved brothers and sisters,

God intervened in history in the person of His Son, who assumed human nature with the aim of renewing and deifying it.  He took on race, ethnicity, language and tradition, not to cancel them out, but to give them new meaning and new value.  He overcame barriers of race and religion, He spoke with the Samaritans, and He gave a hand to the pagans. He called on his disciples to step out of the boundaries of Judea and to teach all Nations.

In the person of Jesus Christ man saw the providence, the justice and the love of God.  Through Christ, man was able to rediscover the truth of his existence.  Through Christ, who gave, shared, loved, communed with the pain of others, reacted to injustice, criticized hypocrisy. Through Christ, who extended a hand of help and salvation to the downtrodden, the outcasts, to all those variously cursed on earth.

Certainly it is one thing for man to know the truth and another to put it into practice. Even though man has the opportunity, through the example of Christ, to transform the world from a sum of grains of sand into an organic sum of cells, he is not taking the opportunity to do so. Even though man is created to become a person from just an individual, he has difficulty in seeing the image of his God in others. Even though man saw himself in Jesus Christ as perfect and eternal, he still continues to selfishly pose himself as the standard and not the God man.

People of our times selfishly wish to bring God to their standards. They enlist God to serve ideologies. They recruit God so that the so-called only truth can dominate at the expense of every other. They call on God to impose the absurd doctrine of “opposing force with force”.

They transform the benevolent God of compassion and peace into a man-hating God of retribution and vengeance. They show God as consecrating the dialect of arms against the dialect of words. They struggle to alter the DNA of human civilization which is none other than the truth that God lives in the world and for the salvation of His world.

This perversion divides the world. On the one hand, the West often faces faith in God as a private matter and deifies freedom of expression, even if this leads to contempt of another’s faith.

It forgets that faith in God does not simply solve metaphysical questions but, as the way and the life, it embraces all aspects of human society. On the other hand the East at times slips into the repulsive mantle of fundamentalism. It converts faith in God into malevolent religion, hampering the peaceful and fraternal coexistence between people.

Amongst these clashing approaches, Orthodoxy needs to show its own way of life, which is founded on the example of Christ Himself. Christ who opened His embrace not to the self-righteous Pharisee, but to the repentant tax collector. Christ who conversed with such clemency with His own betrayer at the Last Supper. Christ who on the Cross accepted the thief first into paradise. Christ who suffered and rose again so that man would not be only creation, but also God by grace.

My dear brothers and sisters,

Nature may have taught us the law of the prevalence of the most powerful species. However the Lord taught us to see in ourselves and in others the image of God. This image is the establishment of heaven on earth. This image reflects in the face of others the agony of Christ who continues to suffer. This image reflects the undying hope that love can become again the makings of history.

Christ is risen!

Theodoros II,
Pope and Patriarch of Alexandria and All Africa.

In the Great City
of Alexandria,
Holy Pascha, 2015.

Pastorala pascală a PFP Chirill al Rusiei [2015]

Святейший Патриарх Московский и всея Руси Кирилл обратился к архипастырям, пастырям, диаконам, монашествующим и всем верным чадам Русской Православной Церкви с традиционным Пасхальным посланием.

Возлюбленные о Господе собратья архипастыри, всечестные отцы, благочестивые иноки и инокини, дорогие братья и сестры!

С радостью приветствую вас древним и во все времена новым и жизнеутверждающим победным восклицанием:

ХРИСТОС ВОСКРЕСЕ!

В этом дивном созвучье поистине животворных слов — основание нашей веры, дар надежды, источник любви.

Еще вчера мы вместе с учениками Господа скорбели о смерти своего любимого Учителя, а сегодня со всем миром — видимым и невидимым — торжествуем: «Христос бо воста, веселие вечное» (Канон Святой Пасхи). Еще вчера, казалось, была потеряна последняя надежда на спасение, а сегодня мы обрели твердое упование на жизнь вечную в невечернем дне Царства Божия. Еще вчера призрак тления довлел над творением, ставя под сомнение сам смысл земного бытия, а сегодня мы возвещаем всем и каждому о великой победе Жизни над смертью.

Богодухновенный апостол Павел, говоря о значении чуда, произошедшего в ту далекую, но всегда близкую каждому христианину ночь, прямо указывает, что это событие — важнейшее для нашей веры. Ибо «если Христос не воскрес, то и проповедь наша тщетна, тщетна и вера ваша» (1 Кор. 15:14). Пасха Господня — сердцевина и непреоборимая сила христианства: она, по слову святителя Филарета Московского, творит надежду, воспламеняет любовь, окрыляет молитву, низводит благодать, просвещает мудрость, уничтожает всякое бедствие и даже саму смерть, придает жизни жизненность, делает блаженство не мечтой, а существенностью, славу — не призраком, но вечной молнией вечного света, все озаряющей и никого не поражающей (Слово в день Святой Пасхи, 1826 год).

С верой в Воскресение Христово неразрывно сопряжена и вера Церкви в то, что воплотившийся Сын Божий, совершив Искупление рода человеческого, разорвав оковы греха и смерти, даровал нам подлинную духовную свободу и радость воссоединения со своим Создателем. Сему бесценному дару Спасителя в полной мере причастны все мы, собравшиеся в эту светозарную ночь в православных храмах, дабы насладиться, по слову святителя Иоанна Златоуста, пиром веры.

Пасха — кульминация тернистого пути Спасителя, увенчанного страданиями и Голгофской Жертвой. Неслучайно и в святоотеческих, и в литургических текстах Христос многократно именуется «Подвигоположником нашего спасения». «Образ бо дах вам» (Ин. 13:15), — говорит Господь ученикам и призывает всех нас следовать примеру Его жизни.

Но как же мы можем подражать Спасителю? Каким может быть наш подвиг применительно к реалиям современной жизни? Сегодня, когда мы произносим это слово, в сознании людей нередко возникает образ некого легендарного воина, исторического деятеля или знаменитого героя из прошлого.

Но смысл подвига заключается вовсе не в стяжании громкой славы или обретении всеобщего признания. Через подвиг, неизменно связанный с внутренним усилием и ограничением себя, мы имеем возможность опытно познать, чтó есть настоящая и совершенная любовь, ибо жертвенность, лежащая в основании любого подвига, есть высшее проявление этого чувства.

Господь призвал нас к подвигу деятельной любви, запечатленной в самоотверженном служении ближним, а наипаче тем, кто особенно нуждается в нашей поддержке: страждущим, больным, одиноким, унывающим. Если этот закон жизни, который так ясно был представлен и выражен в земной жизни Самого Спасителя, станет достоянием большинства, то люди будут по-настоящему счастливы. Ведь служа другим, человек обретает несравнимо больше, чем отдает: Сам Господь входит тогда в его сердце, и через приобщение Божественной благодати меняется вся человеческая жизнь. Как без труда нет святости, как без Голгофы нет Воскресения, так и без подвига невозможно подлинное духовно-нравственное преображение личности.

Когда же подвиг становится содержанием жизни не только отдельного человека, но и всего народа, когда в устремлении к гóрнему соединяются сердца миллионов людей, готовых защищать свою Родину, отстаивать высокие идеалы и ценности, тогда происходят поистине удивительные, чудесные и порою даже необъяснимые с точки зрения формальной логики вещи. Такой народ обретает огромную духовную силу, побороть которую оказываются неспособными никакие бедствия и враги. Ярким свидетельством правоты этих слов является Победа в Великой Отечественной войне, достигнутая самоотверженным подвигом нашего народа. 70-летие сей славной даты мы торжественно отмечаем в нынешнем году.

В скорбях и искушениях мы призваны сохранять спокойствие и бесстрашие, ибо нам даны великие и славные обетования о победе над злом. Нам ли унывать и отчаиваться! Мы составляем Церковь Христову, которую, по неложному слову Господа, не смогут одолеть даже врата ада (Мф. 16:18), и о нас свидетельствует Божественное Откровение, предрекая, что «отрет Бог всякую слезу с очей их, и смерти не будет уже; ни плача, ни вопля, ни болезни уже не будет, ибо прежнее прошло» (Откр. 21:3-4).

Молитвенно желаю всем вам, Преосвященные собратья архипастыри, всечестные отцы, дорогие братья и сестры, силы духа и твердости в вере, мира и неоскудевающей радости о Поправшем смерть Господе. Проникаясь светом Воскресения Христова и приобщаясь тайне пасхального чуда, поделимся же нашей торжествующей радостью с ближними и дальними, всем свидетельствуя о Восставшем из гроба Спасителе.

Пусть во все дни жизни нас неизменно согревают и утешают, даруют подлинную радость бытия и вдохновляют на добрые дела пламенные слова пасхального благовестия:

ХРИСТОС ВОСКРЕСЕ!

ВОИСТИНУ ВОСКРЕСЕ ХРИСТОС!

† КИРИЛЛ, ПАТРИАРХ МОСКОВСКИЙ И ВСЕЯ РУСИ

Москва, Пасха Христова, 2015 год

Pastorala pascală a PS Dr. Sebastian Pașcanu [2015]

De la jertfirea mielului la diversiunea iepurașului

 † Sebastian,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

 Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfintele Paşti constituie, fără îndoială, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, fapt pentru care şi este precedată, în fiecare an, de o perioadă de pregătire specială, ce constă în post, rugăciuni şi slujbe bisericeşti deosebite – toate rânduite amănunţit în Triod – în vederea întâmpinării, aşa cum se cuvine, a măritului praznic al Învierii Domnului.

Astfel, fiind sărbătoarea de referinţă a credinţei noastre, pe seama ei s-a scris multă teologie, s-au dezvoltat rânduieli liturgice speciale, a apărut o simbolistică sacră, s-a ţesut folclor şi, cum răul nu se lasă nici el prea mult aşteptat, au apărut şi diversiunile, în încercarea de a arunca în derizoriu însemnătatea unei sărbători ca aceasta.

Între simbolurile Paştilor, lumea creştină a reţinut, mai ales, Crucea – ca mod de pregătire şi de „trecere” de la moarte la viaţă; Mielul – ca animal de sacrificiu prin excelenţă; şi Oul – ca simbol al regenerării şi perpetuării vieţii.

Aceasta, întrucât crucea apare în icoana eliberării protopărinţilor Adam şi Eva din iad (adevărata icoană a Învierii în Ortodoxie) ca „suport” şi altar al mântuirii şi învierii, iar oul – ca cel ce nu o dată a fost asemănat planetei noastre, cu trimitere specială la renaşterea sau mişcarea lui ciclică – semn al renaşterii omului prin moartea şi Învierea lui Hristos.

Cel mai întâlnit simbol al Paştilor, însă, de-a lungul veacurilor, a fost mielul. Acesta, cu inocenţa, candoarea şi supunerea sa, a constituit totdeauna „simbolul primăverii şi al victoriei ciclice a vieţii asupra morţii”[1] şi a reprezentat principalul animal de sacrificiu nu doar în Creştinism, ci şi în Iudaism şi, chiar şi în Islam.

Astfel, mielul apare ca jertfă oferită de Abel încă de la începutul lumii (Fc. 4, 4). Apare, apoi, ca animal salvator, căci sângele său, cu care şi-au uns evreii pragurile şi uşorii caselor în Egipt, i-a scăpat pe aceia de moarte (Ieş. 12, 21-27). Cu un miel este asemănat Mântuitorul Hristos de către profetul Isaia în cartea sa (cap. 53, versetul 7) şi miei sunt numiţi, în general, şi israeliţii chemaţi să-I urmeze Domnului (Is. 40, 11).

În Noul Testament, Domnul Hristos este atât „mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (In 1, 29), cât şi „Păstorul cel bun, Care Îşi pune viaţa pentru oile Sale” (In 10, 11). Oi sunt numiţi credincioşii în parabola oii celei pierdute (Lc. 15, 3-7) şi turmă cuvântătoare şi mieluşei cu prilejul iertării Apostolului Petru, după ce acesta s-a lepădat de Hristos (In 21, 15-17).

Apoi, alegând să moară chiar de Paştele iudaic, Domnul a „personalizat” mielul de pe altarele de jertfă ale Vechiului Testament, identificându-Se personal cu acesta şi devenind El Însuşi Jertfă pe altarul mântuirii universale a oamenilor[2]. Este motivul pentru care Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Îl numeşte pe Hristos Miel, în Apocalipsă, de 28 de ori, prezentându-L fie ca Domn peste muntele Sionului (Ap. 14, 1), fie ca biruitor al morţii şi judecător al lumii (Ap. capitolele 5, 14 şi 19).

În felul acesta mielul prefigurat, desăvârşit prin jertfa Domnului Hristos, a rămas simbolul suprem al Paştilor şi al Învierii noastre, preluat apoi atât în simbolistica incipientă a catacombelor romane, cât şi în iconografia creştină bizantină şi în cea apuseană, într-o identificare aproape perfectă cu Domnul Hristos, Cel jertfit de bunăvoie pentru noi.

Dragii mei,

După secole întregi, în care Hristos, „Paştele nostru”[3], a fost Mielul cel nevinovat şi „jertfa cea vie şi nejertfită”[4], omul secularizat a găsit cu cale să măsluiască şi acest simbol. Plictisit de prea îndelungata istorie a acestuia, pe care se vede că a resimţit-o mai degrabă ca pe o rutină plictisitoare, în loc să îi reconsidere continuu valoarea, omul astfel emancipat a urzit „schimbarea” – atât de comodă celor care nu pot iubi îndeajuns tradiţia, pentru a nu o înlocui, aşa, de dragul schimbării − dacă nu cumva a făcut-o ca pe o intenţionată diversiune.

Este vorba despre cunoscutul, de acum, iepuraș de Paști. Simbol inventat de către reformatorii protestanţi în anul 1867, ca o alternativă la tradiţia creştină[5], iepurele este stigmatizat în Vechiul Testament drept animal impur, iar în credinţele populare ca fiind demonic. Legat mai curând de magie, iepurele trece, în conştiinţa oamenilor, mai degrabă drept un animal malefic, caracterizat ca fricos şi simbol mai curând al fertilităţii excesive şi al lascivităţii, în oponenţă cu inocenţa mielului.

Astfel, în pofida conotaţiilor negative ale trăsăturilor sale, şi, ca orice lucru „nou” şi „de import”, iepurele a înlocuit treptat mielul – socotit a fi un simbol prea învechit, prea anost şi, oricum, lipsit de reprezentativitate pentru spiritul nou al creştinismului acestuia de marketing, de astăzi.

Aceasta arată, pe de o parte, oboseala noastră creştină, iar pe de alta constituie o diversiune perfidă, menită să zdruncine tradiţia sfântă, în lupta ei cu imaginaţia păcătoasă a omului modern. Este o diversiune din binecunoscuta serie a lui Moş Gerilă versus Moş Crăciun, a „colindului” comunist „Foaie verde portocală, noi suntem copii de şcoală….” în dispreţul tradiţionalelor colinde româneşti, precum şi din gama celorlalte găselniţe ieftine şi lipsite de parfumul revigorant al istoriei creştine.

Așadar, la un praznic ca acesta, vă invit pe toţi – cler şi popor − să devenim mai conştienţi de ceea ce este cu adevărat valoros şi reprezentativ pentru credinţa noastră, respingând instinctiv tot ceea ce constituie făcătură ori diversiune, anume construite în „laboratoarele” celor care nu văd cu ochi buni spiritul jertfelnic al creştinismului – fundamentat pe jertfa Mielului –, ci caută să îl compromită prin substituiri ca cea a iepurelui – în ciuda caracteristicilor sale binecunoscute.

Folclorul are farmecul şi frumuseţea lui, demne de Istoria creaţiilor populare, ale Mitologiei şi ale Folcloristicii, dar aici se deturnează o simbolistică puternic ancorată în istoria, mentalitatea şi credinţa noastră, cu temeinice fundamente biblice, morale şi chiar dogmatice.

Să ne iubim credinţa – aceasta care tinde să fie socotită astăzi, de către omul secular, tot mai periculoasă şi mai dăunătoare copiilor până la vârsta majoratului – şi s-o împărtăşim, cu certitudinea că ne poate fi raţiune de a fi a existenţei noastre, izvor de speranţă în mijlocul obstacolelor de tot felul, far călăuzitor în viaţă, liman şi cetate mântuitoare.

Să preţuim învăţătura Bisericii noastre, istoria şi tradiţiile ei, conştienţi fiind că toate acestea au rodit şi s-au dezvoltat prin lucrarea înaintaşilor noştri sfinţi şi sub adumbrirea Duhului Sfânt, dar să învăţăm şi să ne apărăm de tot ceea ce ne-ar putea vătăma crezul nostru, morala, valorile noastre autentic creştine şi dragostea pentru tot ceea ce constituie tezaurul sacru al credinţei noastre.

 Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor,

† Sebastian,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor.


[1] Vasile Pistolea, Triptic pascal: Crucea, mielul, oul, Ed. Episcopiei Caransebeşului, 2013, p 142.

[2] Idem, Sărbători religioase şi datini la români, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, pp. 236-237.

[3] Vezi Canonul Învierii, Cântarea a IV-a, stihira a II-a.

[4] Idem, Cântarea a VI-a, stihira a III-a.

[5] Vasile Pistolea, Triptic pascal… cit., p. 222, apud Julia Maria Cristea, Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri…, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2007.

Pastorala pascală a PS Conf. Dr. Nicodim Nicolăescu [2015]

† Nicodim,

Din mila lui Dumnezeu, Episcop al Severinului şi Strehaiei,

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credinciosului popor din Episcopia Severinului şi Strehaiei, har, pace, sănătate şi alese bucurii duhovniceşti de la Dumnezeu, iar de la noi părintească îmbrăţişare şi arhierească binecuvântare!

Dreptslăvitori creștini,

La deniile care s-au oficiat în Sfânta și Marea Joi L-am văzut cu ochii minții noastre pe Domnul Iisus Hristos batjocorit, scuipat, pălmuit, răstignit și apoi, după ce Și-a dat Duhul, pus în mormânt, iar acum trăim și noi bucuria Învierii Sale din morți.

Sfântul Ignatie Teoforul L-a cunoscut pe Domnul Iisus Hristos asemenea multor ucenici. El a fost copilul pe care Domnul Hristos l-a luat în brațe și a spus: „Adevărat zic vouă, de nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt. 18,3).

Acest Sfânt Părinte, care în timpul serbărilor ținute de împăratul Traian, în anul 107, după cucerirea Daciei, a fost sfâșiat de lei în arenele romane, spunea despre Domnul nostru Iisus Hristos că „a pătimit toate ca noi să ne mântuim. A pătimit cu adevărat și a înviat cu adevărat. Eu Îl știu în trup și după înviere”[1].

Învierea Domnului Hristos din morți „s-a făcut pentru cei muritori începătură a vieții nemuritoare”[2]. În felul acesta El, Hristos, „devine pacea noastră, Cel care a desființat peretele despărțiturii și a luat din mijloc ceea ce ne despărțea și ne-a legat într-o unitate prin Duh”[3], după cum ne învață Sfântul Chiril al Alexandriei.

Acest mare părinte mai precizează că Domnul Iisus Hristos, „deși S-a coborât între morți, deși a suportat furia nebună a iudeilor, pălmuirile și ocările, nu face mare caz de aceasta și pătimind pentru noi și mântuind cele de sub cer, este mai degrabă plin de bucurie atotiubitoare și obișnuită Lui”[4].

Această „bucurie atotiubitoare” pe care a arătat-o Domnul Hristos Cel Înviat din morți a fost trăită cu emoții ce nu pot fi descrise de Sfinții Apostoli și toți cei care L-au văzut înviat din morți. Pe apostoli – convinși de realitatea învierii și foarte bucuroși – moartea nu-i mai întrista.

Marele învățat Origen preciza că „atitudinea de mai târziu a ucenicilor Lui are o putere de dovedire cu totul sigură: cu primejdia pierderii vieții, ei s-au dăruit cu totul unei propovăduiri pe care n-ar fi susținut-o cu atâta tărie, dacă ar fi pus în circulație numai de la ei zvonul că Iisus a înviat din morți. Ba, mai mult, conformându-se acestei învățături, apostolii nu numai că au pregătit pe alții să disprețuiască moartea, ci ei înșiși au fost cei dintâi care au făcut-o”[5].

Iubiți fii duhovnicești,

Timp de două mii de ani sărbătoarea Învierii din morți a Domnului nostru Iisus Hristos a fost pentru fiecare slujitor al altarului cât şi pentru creștini un prilej de mare bucurie duhovnicească.

Bucuria a fost adusă de realitatea învierii Domnului Hristos, care devine garanție a învierii noastre și ni se oferă posibilitatea de a moșteni viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu. Această bucurie transmisă tuturor de Duhul Sărbătorii Sărbătorilor și Praznic al Praznicelor este adânc întipărită în inimile credincioșilor.

Despre această bucurie, tot Sfântul Chiril al Alexandriei scria: „Bucuria de El este deci stabilă, și pe drept cuvânt, căci dacă ne-am întristat de moartea Lui, cine ne va lua bucuria, odată ce știm că e viu și rămâne veșnic, ca Dătătorul și Susținătorul bunătăților noastre duhovnicești?”[6].

Despre marea bucurie adusă de Hristos Cel Înviat, Părintele Dumitru Stăniloae scrie că: „Te bucuri de persoana dragă cât trăiește, dar, știind că nu va trăi în veac, bucuria aceasta e întreruptă de umbre de întristare. Însă, când știm că Hristos care ne iubește ca nimeni altul va fi viu în veci și ne va da și nouă viața de veci, cum nu ne-am bucura de Învierea Lui cu o bucurie mai mare ca oricare alta?”[7].

Bucuria se datorează lui Hristos, Arhiereul cel veșnic, despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că „murind, înviind și înălțându-Se la ceruri și șezând în trup la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl …, (a făcut) ca și noi, murind, să nădăjduim sigur că vom învia și vom viețui o viață desăvârșit despărțită de toată moartea și de toată coruperea și ne vom înălța la ceruri și vom primi cinstea și slava cea întru Dumnezeu și Tatăl prin mijlocirea Fiului Însuși și petrecerea fericită și veșnică împreună cu El”[8].

Bucuria noastră deplină se datorează Domnului Iisus Hristos, Care ne-a înnoit – scrie tot Sfântul Chiril al Alexandriei – „cale proaspătă și vie, cum zice Pavel, neintrând în sfinte făcute de mâini, ci în cerul însuși, spre a Se arăta feței lui Dumnezeu pentru noi. Căci nu ca să Se arate pe Sine feței lui Dumnezeu-Tatăl S-a suit Hristos.

Căci era și este și va fi totdeauna în Tatăl și în ochii Celui ce L-a născut, fiindcă El este Cel de Care Se bucură Tatăl totdeauna. Dar Cuvântul, neînvelit odinioară în umanitate, S-a suit acum pentru a Se arăta în mod neobișnuit și minunat ca om. […]

Deci S-a arătat ca om pentru noi Tatălui, ca pe noi, cei ce am căzut de la fața Lui pentru vechea neascultare, să ne așeze iarăși în fața Tatălui. A voit, ca Fiu, ca și noi să ne numim fii și copii ai lui Dumnezeu pentru El”[9]. Reținem din cele spuse de părintele alexandrin că de Fiul se bucură Tatăl totdeauna.

Părintele Stăniloae precizează că „Fiul este bucuria Tatălui. Oricine se bucură de cel care-l iubește. Cum nu S-ar bucura Tatăl de Fiul care-L iubește în mod suprem? Bucuria supremă este legată de existența supremă, iar existența adevărată și bucuria de ea nu există fără comuniune”[10].

Se cuvine să reținem faptul că Fiul se arată Tatălui, după Înviere și Înălțarea la ceruri, „cu o față omenească. Se vede calitatea Lui de Fiu și prin fața omenească. Urcă și cu umanul la înălțimea dragostei Lui filiale față de Tatăl. Câtă valoare se dă prin aceasta umanului! Tatăl se bucură de fața omului ca de fața Fiului Său”[11].

De asemenea, trăim bucuria şi cunoaştem că Dumnezeu a rânduit să fie transmisă „slava filiației” întregului neam omenesc. În felul acesta, „toată fața omenească este iubită acum de Tatăl ca față a Fiului Său. Omul devine fiu prin dragostea ce-o câștigă Fiul pentru umanitatea al cărui ipostas S-a făcut”[12].

Așadar, din cele arătate, deducem că „numai prin umanitatea Fiului lui Dumnezeu cea înviată se poate intra în cer. Cei ce vor învia se vor face și ei subțiați și transparenți, copleșiți de lumina bunătății duhovnicești, ca să intre în cerul creației transfigurate”[13]. În felul acesta, Hristos Cel Înviat, Cel care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 5-6), devine „cale” sau „ușă” prin care omul poate intra „în planul creației îndumnezeite”, cum zice Părintele Stăniloae.

Prorocul Ieremia vorbește și el despre „cale“ când afirmă: „Așa zice Domnul: Opriți-vă de la căile voastre, priviți și întrebați de căile cele de demult, de calea cea bună, și mergeți pe dânsa și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Ieremia 6,16).

De asemenea, și Isaia Prorocul prevestește pe Hristos, zicând: „Acolo va fi cale curată și cale sfântă se va chema și nu va trece pe acolo nimeni necurat și nici nu va fi acolo cale întinată” (Isaia 35, 8).

Referitor la această „Cale”, care este Hristos, marele nostru teolog, Părintele Stăniloae, vine cu următoarele precizări: „Hristos e calea spre care duc cărările proorocilor, sau scrierile lor. Hristos e cale ca Persoană, nu prin cuvinte, ca prorocii. Numai uniți cu El ca Dumnezeu înaintăm tot mai mult spre desăvârșire.

El este mereu cale și mereu țintă. […] În creștinism nu învățătura e calea, ci Hristos ca Persoană e calea. De aceea ne numim creștini, pentru că ne unim cu Hristos. […] Hristos e și model și forță care ne conduce spre ținta adevărată și veșnică a vieții desăvârșite.

El coboară la treapta în care putem să-L folosim ca model, urcând mereu mai sus pe măsură ce creștem în înțelegere și putere. El e călăuza spre ținta noastră interioară. Fără El nu știm unde mergem, sau mergem spre moarte”[14].

Pentru a nu merge spre moarte veșnică este nevoie să ne apropiem de „încăperile dumnezeiești” prin trei lucruri, și anume prin lucrarea virtuților, prin dreapta credință și prin nădejde. Pe acest drum sau cale ne învață și ne ajută Domnul Hristos.

Tot Părintele Stăniloae ne spune că „Hristos ne este cale pentru faptele bune, sau pentru virtuți, ne este adevăr pentru credință, și viață, prin nădejde, căci ne susține prin nădejde viața de pe pământ și ne asigură, prin ea, viața veșnică. […] Existența noastră nu se poate susține în veci fără El ca Adevărul absolut, fără Cel ce e Cale sigură și Viața veșnică”[15].

Iubiți credincioși,

Botezat în numele Sfintei Treimi, fiecare creștin este îndatorat să urmeze învățătura și, mai ales, „Calea” care este Hristos.

A fi creștin cu adevărat înseamnă, după Sfântul Grigorie de Nyssa, a imita pe Dumnezeu. Creștinismul este, deci, o imitare a firii dumnezeiești[16].

Învățătura propovăduită de Domnul Hristos, numită de Sfântul Pavel „luminare” (II Cor. 4,4,6), este limpede, clară și concisă, fiindcă El nu a fost un sofist, ci cuvântul Lui a fost „puterea lui Dumnezeu”[17], cum zice Sfântul Iustin Martirul și Filosoful.

Hristos Cel Înviat din morți rămâne pentru noi un model vrednic de urmat în viața de zi cu zi. El ni S-a dat exemplu de viețuire creştinească când ne-a poruncit: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).

Străduindu-se să împlinească învățătura propovăduită de Hristos Cel Înviat din morți, bunii creștini, care trăiesc în lume şi îşi duc crucea vieţii, pot şi ei să ajungă la iluminare și îndumnezeire, asemenea nevoitorilor din mănăstiri și sihăstrii.

Sfântul Pahomie cel Mare, originar dintr-o localitate din Egiptul de Sus (Thebaida), fiind soldat în armata romană, a cunoscut, la vârsta de 20 de ani, pe creștinii dintr-un oraș numit Oxirintus. I-a văzut luminați, binevoitori și plini de dragoste dezinteresată. Păgân fiind, dar curat sufletește, a rămas profund impresionat de felul ales de viețuire al acestor creștini, de bunacuviință și purtarea deosebită de cea a păgânilor.

Admirându-i, a hotărât că, dacă se va întoarce nevătămat din bătălie, „se va face creștin și va trăi viața în duh creștinesc”[18]. Făgăduința a adus-o la îndeplinire. S-a botezat după ce a fost catehizat, a stat în mijlocul comunității timp de trei ani, ajutând pe cei nevoiași, apoi a mers ucenic la un anahoret cu numele Palemon, lângă care a trăit în ascultare, post și aspră nevoință, timp de șapte ani. Prin rânduiala lui Dumnezeu, a construit o mănăstire în care a pus bazele vieții de obște.

Se cuvine ca noi să ne punem întrebarea: Oare cum trăiau acei creștini care l-au impresionat și zidit sufletește pe tânărul soldat Pahomie, născut în jurul anului 287, din părinți păgâni?

Cu siguranță, aveau și ei familii, greutăți, și mai ales necazuri pricinuite de păgâni. Reușeau, însă, cu harul lui Hristos Cel Înviat, să fie pilde de viețuire creștină. Răspunsul ni-l dă un alt mare avvă, un alt mare părinte egiptean, și anume Sfântul Macarie cel Mare.

El descrie într-una din omiliile sale viața creștinilor, ne redă un portret al creștinului autentic: „Acesta este semnul distinctiv al creștinismului, faptul că omul, oricât s-ar trudi și oricâte fapte bune ar face, se comportă ca și când n-a făcut nimic. Astfel, când postește, zice: N-am postit. Când se roagă: Nu m-am rugat. Când stăruie în rugăciune: N-am stăruit. Abia sunt la începutul exercițiului și al trudei, și pe bună dreptate: chiar dacă este om drept înaintea lui Dumnezeu, este dator să zică: Nu sunt drept, nici n-am trudit, ci în fiecare zi sunt un începător.

Dator este, de asemenea, ca în fiecare zi să fie animat de nădejdea, bucuria și așteptarea împărăției viitoare și a izbăvirii, zicând: Dacă n-am fost izbăvit astăzi, voi fi izbăvit mâine. După cum, cel ce sădește vie – înainte de a începe truda – este plin de speranță și bucurie; își imaginează deja butucii, își închipuie recolta – (deci) înainte de a fi obținut vinul – și așa se apucă de lucru, pentru că nădejdea și așteptarea îl dispun la trudă și la multe cheltuieli din casa sa; și după cum, cel ce zidește o casă și cel ce lucrează un ogor, la început cheltuiește mult, în speranța câștigului viitor, tot așa și dacă cineva nu este însuflețit de bucurie și nădejde, dacă (nu zice): Voi obține izbăvirea și viața, nu poate să suporte necazurile, nici povara, nici să meargă pe calea cea strâmtă. Pentru că nădejdea și bucuria, prezente în el, îl fac pe acesta (capabil) să trudească, să suporte necazuri și să meargă pe calea cea îngustă”[19].

Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe creștini să fie pilde de viețuire. El scrie: „Să facem din pământ cer, să arătăm păgânilor, aici pe pământ, de câte bunătăți sunt lipsiți ei. Când vor vedea că noi ducem o viață virtuoasă, vor avea în față chipul Împărăției Cerurilor. Când vor vedea că suntem blânzi, fără mânie, fără pofte urâte, neinvidioși, nelacomi, când vor vedea că săvârșim numai fapte bune, vor spune: Dacă aici pe pământ creștinii au ajuns îngeri, ce vor fi după ce vor pleca din lumea aceasta?

Dacă aici pe pământ, unde locuiesc ca niște străini, sunt atât de strălucitori, cum vor fi când vor ajunge în patria lor? Așa și păgânii se vor face mai buni, iar cuvântul credinței se va întinde nu mai puțin decât pe timpul apostolilor.

Dacă apostolii au fost numai doisprezece și au întors la credință orașe și țări întregi, gândește-te la ce înălțime va ajunge credința noastră, dacă toți am fi dascăli prin viața noastră virtuoasă.

Nu îl atrage pe un păgân la credință atât de mult un mort înviat, cât un om care filosofează, un om virtuos. De un mort înviat se minunează, dar de la un om ca acesta câștigă. Minunea a fost și a trecut; viața virtuoasă rămâne și lucrează continuu în sufletul lui. Să avem, dar, grijă de noi înșine, ca să câștigăm și pe păgâni”[20].

Cu aceste cuvinte de învățătură pe care le aşez cu drag în inimile dumneavoastră, vă doresc tuturor sănătate, linişte, odihnă sufletească şi nenumărate bucurii duhovniceşti. Ori de câte ori furtuna deznădăjduirii viscolește sufletele noastre, să-L rugăm pe Hristos Cel Înviat a treia zi din morți să ne ajute, şi, ca un bun „Cârmuitor”, să ne conducă la limanul cel lin al nepătimirii.

Vă propun, în încheierea acestui cuvânt pastoral, să ne rugăm împreună, zicând: „Îndurate și Milostive, Doamne Iisus Hristoase, Cel ce a treia zi ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre; ascultă rugăciunea noastră și ia aminte la glasul cererilor noastre: Fă cu noi semn spre bine, povățuiește-ne pe calea Ta, ca să umblăm întru adevărul Tău. Veselește inimile noastre, ca să se teamă de numele Tău cel sfânt; că mare ești și faci minuni. Tu singur ești Dumnezeu și nu este asemenea Ție între dumnezei, Doamne, puternic întru milă și bun întru tărie, spre a ajuta și a mângâia și a mântui pe toți cei ce nădăjduiesc întru numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”.

Hristos a înviat!

Al dumneavoastră părinte duhovnicesc, care vă dorește să mergeți cu bucuria Învierii pe „Calea” cea adevărată, care este Hristos Cel Înviat.


[1] Sf. Ignatie, Către smirneni, în col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (în continuare PSB), vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare EIBMBOR), București, 1979, pp. 182-183.
[2] Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, în col. PSB, vol. 30, EIBMBOR, București, 1998, p. 322.
[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a IV-a, V, în col. PSB, vol. 39, EIBMBOR, București, 1984, p. 133.
[4] Ibidem, pp. 235-236.
[5] Origen, Contra lui Celsus, Cartea a II-a, în col. PSB, vol. 84, EIBMBOR, București, p. 147.
[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în col. PSB, vol. 41, EIBMBOR, București, 2000, p. 997.
[7] Ibidem,  nota de subsol (în continuare n.s.) 1874, p. 997.
[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în col. PSB, vol. 80, EIBMBOR, București, 1983, p. 285.
[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan…, p. 835.
[10] Ibidem, n.s. 1584, p. 835.
[11] Ibidem, n.s. 1585, p. 835.
[12] Ibidem, n.s. 1586.
[13] Ibidem, n.s. 1589, p. 837.
[14] Ibidem, n.s. 1590,  p. 837.
[15] Ibidem, n.s. 1591,  p. 839.
[16] Sf. Grigorie de Nyssa, Epistola despre Sfânta Treime către mai marele doctorilor, Eustathie, în col. PSB, vol. 30, EIBMBOR, București, 1998, p. 439.
[17] Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Apologia I, În favoarea creștinilor, în col. PSB, vol. 2, EIBMBOR, București, 1980, p. 45.
[18] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Rânduielile vieții monahale, Editura Sofia, București, 2002, p. 9.
[19] Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, în col. PSB, vol. 34, EIBMBOR, București, 1992, p. 208.
[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în col. PSB, vol. 23, EIBMBOR, București, 1994, p. 517.

Pastorala pascală a PS Dr. Petroniu Florea [2015]

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului,

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi credincioși,
Hristos a înviat!

Ne bucurăm și anul acesta de marele praznic al Sfintelor Paști, când moartea, vrăjmașul de temut al neamului omenesc, a fost biruită o dată pentru totdeauna, prin învierea Domnului Hristos din morți.

Dacă în pastorala de anul trecut de la Sfintele Paști am prezentat procesul Mântuitorului, în cuvântul de astăzi vom vorbi despre guvernatorul Iudeii, cel care L-a judecat și condamnat la moarte pe Domnul Hristos.

Fără îndoială, Ponțiu Pilat este unul dintre cele mai cunoscute personaje din istoria umanității, pe care îl întâlnim în paginile Sfintei Scripturi și al cărui nume este pomenit în toate bisericile la Sfânta Liturghie, precum și la alte sfinte slujbe la care se citește Simbolul Credinței, dar și în rugăciunile particulare ale oricărui creștin care rostește Crezul.

De asemenea, expresia „s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont” este extrem de răspândită și utilizată în întreaga lume. În pofida acestui fapt, se cunosc foarte puține amănunte despre viața enigmaticului personaj. Întrucât multe date din biografia lui Pilat sunt incerte, iar altele de-a dreptul contradictorii, informațiile care circulă dau loc la tot felul de speculații, uneori fanteziste, care îl fac și mai controversat.

Pornind de la anumite mărturii contemporane cu Ponțiu Pilat despre viața acestuia, dar și de la alte surse de informare ulterioare, am alcătuit o scurtă biografie a renumitului prefect al Iudeii, care sperăm să fie cât mai aproape de adevăr, care de multe ori este extrem de greu de aflat, iar alteori dificil ori chiar imposibil de pătruns cu mintea, într-o lume pervertită de păcat.

Un exemplu tipic în acest sens îl întâlnim tocmai în discuția purtată de Domnul Hristos cu Ponțiu Pilat, în care Mântuitorul a afirmat: „«Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr», iar Pilat L-a întrebat: «Ce este adevărul?»” (Ioan 18, 37-38).

Conform unei vechi tradiții, Ponțiu Pilat s-a născut în localitatea Bisenti, din regiunea Samnit, astăzi Abruzzo, din Italia Centrală, unde se află ruinele unui edificiu roman cunoscut drept „Casa lui Pilat”. S-a mai afirmat de asemenea că acesta ar fi venit pe lume în satul Fortingall, din zona Perthshire, Scoția, ca fiu nelegitim al unui ambasador roman, dar și că ar fi văzut pentru prima dată lumina zilei într-o localitate din Spania, ori din Germania.

Unii cercetători consideră că guvernatorul Iudeii aparținea neamului Ponti, vechi nume de familie întâlnit în regiunea Samnit.

Pentru prenumele „Pilat” există mai multe variante de traducere din limba latină. Pe de o parte, acesta poate deriva din „pileatus”, care înseamnă „cel ce poartă pe cap o bonetă roșie”, denumire utilizată pentru sclavii eliberați, ceea ce ar denota că printre înaintașii procuratorului Iudeii ar fi existat un sclav eliberat.

Pe de altă parte, acest nume poate proveni din „pilum”, care înseamnă „lance”, și ne indică faptul că judecătorul Domnului Hristos ar fi fost fiul unui ofițer roman decorat cu lancea de onoare.

„Pilum” se mai poate traduce și prin „om destoinic în a mânui lancea”, arma prin excelență a legionarului roman, care poate să însemne că Pilat ar fi fost militar, iar la sfârșitul carierei a fost numit guvernator al Iudeii, regiune specială în cadrul Imperiului Roman, unde calitățile de administrator ale reprezentantului Romei trebuiau dublate de cele de militar chemat să asigure ordinea amenințată în permanență.

Ponțiu Pilat a fost cel de-al cincilea prefect al Iudeii, fiind numit în această funcție în anul 26 d. Hr. de către împăratul Tiberiu (14-37 d. Hr.), foarte probabil la propunerea lui Lucius Aelius Sejanus, comandantul cohortelor pretoriene, garda personală a împăratului, care era considerat mâna dreaptă a lui Tiberiu.

Pilat a fost însoțit în Iudeea de către soția sa, Claudia Procula, cu care se presupune că ar fi avut un fiu, care a murit de mic.

Reședința oficială a guvernatorului Iudeii se găsea în Cezareea, pe malul Mării Mediterane. Orașul fusese ridicat între anii 22 și 10 î. d. Hr. de către regele Irod cel Mare pe ruinele unui vechi port fenician, la o distanță de 120 km de Ierusalim, capitala religioasă a provinciei, unde se afla templul și își aveau reședința arhiereul sau marele preot și sinedriul. Prefectul locuia, probabil, în palatul pe care Irod îl construise inițial pentru familia sa.

La marile sărbători religioase iudaice guvernatorul se deplasa la Ierusalim pentru a supraveghea păstrarea ordinii de către miile de pelerini, dar și pentru a înmâna arhiereului veșmintele sacre, păstrate de romani în fortăreața Antonia, ca semn al dependenței imperiale.

Pe lângă faptul că L-a judecat și condamnat la moarte prin răstignire pe Mântuitorul lumii, Ponțiu Pilat a rămas faimos în analele istoriei prin gafele pe care le-a făcut în calitate de prefect al Iudeii.

În anul 26, la adăpostul nopții, Pilat a introdus în Ierusalim stindardele care purtau chipul împăratului, lucru evitat de prefecții dinaintea lui. Actul său a fost interpretat ca o frondă la adresa credinței localnicilor, care interzicea cu strictețe amplasarea în Ierusalim, orașul lor sfânt, a oricărui portret.

Iudeii au protestat printr-o delegație numeroasă trimisă la Cezareea, unde se afla guvernatorul. Pilat le-a respins cererea, pentru a nu aduce jignire Cezarului. Evreii din delegație au înconjurat palatul guvernatorului și s-au aruncat cu fața la pământ, iar vreme de cinci zile și cinci nopți au rămas în această poziție, în semn de protest.

În cea de-a șasea zi prefectul s-a așezat pe jilțul de judecător din marele hipodrom, unde i-a chemat pe iudei, care au fost imediat împresurați de soldații săi. Pilat i-a amenințat că dacă nu acceptă portretele împăratului le va tăia pe loc capetele, poruncind soldaților să-și scoată săbiile din teacă. Atunci, într-un gest spontan, de parcă ar fi fost înțeleși, iudeii s-au aruncat cu fața la pământ și și-au dezvelit cefele, strigând cât îi ținea gura că preferă să moară decât să-și încalce legile. Impresionat de acest gest, Pilat a cedat și a dat ordin să fie retrase numaidecât toate portretele Cezarului din Ierusalim.

Întrucât alimentarea cu apă a Ierusalimului lăsa mult de dorit, Pilat a hotărât să construiască un nou apeduct în partea de sud a orașului, prin care să aducă apă de izvor până la templu. Pentru realizarea proiectului era nevoie de o sumă mare de bani, iar prefectul a decis să folosească în acest scop și bani din tezaurul templului. Văzând că vistieria templului se golea, preoții au ațâțat poporul, iar când prefectul a venit la Ierusalim, cu prilejul unei sărbători, mii de oameni s-au răzvrătit, proferând insulte la adresa înaltului funcționar roman. Guvernatorul a ordonat intervenția armatei, iar revolta a fost înăbușită în sânge.

Ponțiu Pilat a expus în palatul regelui Irod din Ierusalim, pe care îl folosea ca reședință personală în acest oraș, câteva scuturi aurite cu inscripții religioase la adresa împăratului Tiberiu, pe care religia oficială romană îl socotea de natură divină. Evreii s-au indignat, pentru că aceste inscripții erau dedicate altei divinități decât Dumnezeului lui Israel, în cetatea lor sfântă.

Locuitorii orașului și-au manifestat nemulțumirea, trimițând o delegație la prefect, cu scopul de a-l convinge să retragă scuturile aurite din palat, însă fără nici un rezultat. Protestul a devenit general, iar iudeii s-au plâns direct Romei, încât împăratul Tiberiu i-a poruncit lui Pilat să mute scuturile respective în templul lui Augustus din Cezareea.

În vara anului 36, un presupus profet din Samaria a îndemnat locuitorii zonei să urce pe Muntele Garizim, care se bucura în rândul samarinenilor de faima unui munte sfânt, pentru a le arăta vasele sfinte îngropate acolo de Moise, care le-ar fi permis să celebreze cultul cel adevărat. Localnicii i-au dat crezare, iar în ziua în care s-a hotărât dezgroparea odoarelor, o mulțime de oameni s-a adunat în târgul Tirathaba, la poalele muntelui.

Auzind de această adunare, care se presupunea că era îndreptată contra stăpânirii romane, în momentul în care a început urcușul, Pilat le-a ieșit în întâmpinare cu trupe bine înarmate, care au împrăștiat cu lăncile mulțimea, capturând și executând căpeteniile. Încleștarea a fost un adevărat masacru.

Samarinenii au trimis o solie la guvernatorul Siriei, Lucius Vitellius, pentru a se plânge de măcelul săvârșit de Pilat. Acesta l-a însărcinat pe prietenul său, Marcellus, să se ocupe de guvernarea Iudeii și i-a poruncit lui Pilat să se înfățișeze înaintea Cezarului, pentru a da socoteală de acuzațiile pe care i le aduceau samarinenii. Pilat a pornit spre Roma, însă înainte de a ajunge în Orașul Etern, la mijlocul lunii martie a anului 37 împăratul Tiberiu a murit, în locul lui fiind ales Caligula.

În privința sfârșitului lui Ponțiu Pilat există numeroase versiuni, dintre care vom prezenta câteva, fără a ști însă cu certitudine care este cea adevărată, ori dacă vreuna se apropie de adevăr.

După unele relatări, fostul prefect al Iudeii a fost condamnat la moarte de împăratul Caligula pentru faptele sale, după altele a fost asasinat de evreii din Roma. Unii afirmă că succesorul lui Tiberiu l-a exilat în Galia, unde s-ar fi sinucis. Alții pretind că şi-ar fi pus singur capăt zilelor înainte de a fi judecat de către noul împărat, iar trupul său neînsufleţit ar fi fost aruncat în apele Tibrului, la Roma.

Conform unor legende medievale, după ce s-a sinucis, trupul i-a ajuns în Elveția de astăzi, într-un loc care îi poartă de atunci numele, existând trei variante în acest sens: Pilatusberg, pe înălțimile Lucernei; Masivul lui Pilat, la sud de Muntele Saint-Ettiene; precum și Muntele lui Pilat, în apropiere de Lucerna.

După alte izvoare, Pilat ar fi fost exilat în Galia, unde ar fi trăit până la moarte.

Unii cercetători afirmă că întrucât împăratul Tiberiu a murit înainte ca Pilat să i se înfățișeze, acesta nu a mai trebuit să dea socoteală pentru faptele sale ca prefect, din moment ce acela pe care îl reprezentase și în fața căruia răspundea încetase din viață.

De asemenea, o plângere adresată noului împărat împotriva lui ar fi fost zadarnică, întrucât Caligula și-a început domnia prin decretarea unei amnistii generale. În această situație, fostul prefect ar fi abandonat cariera politică, retrăgându-se în Sicilia, unde avea o moșie, și câte zile a mai avut, s-a întreținut din vânzarea grâului pe care îl cultiva aici.

Tradiția creștină apocrifă vorbește despre convertirea lui Ponțiu Pilat, care după ce ar fi îmbrățișat credința creștină, ar fi suferit moarte martirică în timpul persecuției anticreștine declanșate de împăratul Nero, fiind primit în cer de Domnul Hristos.

Pornind de la această tradiție și considerând că judecătorul Mântuitorului lumii este un instrument prin care s-a realizat mântuirea, Biserica Etiopiană, care nu se află în comuniune cu Bisericile Ortodoxe, l-a trecut pe Pilat în rândul sfinților, sărbătorindu-l în 25 iunie, împreună cu soția sa, Claudia Procula.

Întrucât soția lui Pilat i-a trimis acestuia, în timpul procesului Mântuitorului, mesajul: „Nimic să nu-I faci Dreptului Aceluia, că astăzi mult am pătimit în vis din pricina Lui” (Matei 27,19), încercând prin aceasta să Îl salveze pe Domnul Hristos de la moarte și pornind de la informația că aceasta s-a botezat, a devenit uceniță a Sfinților Apostoli și a îndurat nenumărate suferințe pentru credința în Iisus Hristos, Biserica Greacă o numără pe Claudia Procula printre sfinți, cu dată de prăznuire în 27 octombrie.

Iubiţi fii sufleteşti,

Dacă din cuvântul de astăzi am constatat cât de greu este uneori să cunoaștem anumite realități ale acestei lumi, precum și să distingem adevărul de plăsmuire, înțelegem atunci cât de important este că Domnul Hristos, „Adevărul” cel veșnic, S-a revelat pe Sine, precum Însuși a afirmat: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6).

În consecință, să nu căutăm mai mult decât este necesar să aflăm diverse taine ale acestei lumi, care nu mântuiesc pe nimeni, ci satisfac doar simpla curiozitate, ci să ne străduim din răsputeri să Îl cunoaștem pe Dumnezeu și să Îi împlinim poruncile, pentru că numai așa vom dobândi viața de veci în împărăția cerurilor, după cum i-a spus Domnul Hristos lui Dumnezeu Tatăl când se ruga în Grădina Ghetsimani: „Viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător,

†Petroniu,
Episcopul Sălajului.

Pastorala pascală a PS Gurie Georgiu [2015]

† Gurie,

prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Devei şi al Hunedoarei, Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Dreptmăritorilor creştini: binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei cu prilejul Praznicului măreț al Învierii!

  „Cum îmi voi petrece eternitatea?”

Adevărurile ultime proclamate de Ortodoxie,
piedici în calea dictaturii relativismului

 „Căci moarte nu există şi ce numeşti tu «moarte»
e-o viaţă altfel scrisă, în sfânta firii carte!”

Mihail Eminescu

 Iubiți credincioși,

Învierea din morți a Mântuitorului Iisus Hristos, pe care o prăznuim, confirmă niște adevăruri non-negociabile, niște învățături pe care, în timpul activității Sale pământești, Dumnezeu le-a proclamat tuturor: că viața nu are sfârșit, iar după moarte urmează o altă viață, în lumea de dincolo de materie, în alt plan existențial, că există o Judecată a noastră, a fiecăruia în parte. Ne spune și Sf. Apostol Pavel: „Este rânduit oamenilor ca odată să moară, iar după aceea să fie judecata!” (Evrei 9, 27).

Iar criteriile de judecare, de evaluare a noastră, sunt dinainte hotărâte: faptele săvârșite pe acest pământ.

În climatul marcat de relativism, de ambiguitate și de derută din lumea de astăzi, în care nimic nu pare sigur, ci totul se reduce la simple păreri, la simple opinii, la „puncte de vedere” acceptabile de ceilalți sau nu, acest mesaj al Mântuitorului este foarte intransigent.

Domnul nostru Iisus Hristos Însuși, în textul de la Matei 25, 31-46, vorbește despre răsplătirea sau osândirea noastră de după moarte, în funcție de identitatea pe care am dobândit-o de-a lungul vieții pământești: de ființe bune, izvorâtoare de iubire, emanând în jur harul, energia lui Dumnezeu, sau, dimpotrivă, de ființe rele, măcinate lăuntric, malformate, tiranizate de lucrarea și de energia „celui Rău”.

Spune sugestiv Evanghelia că Mântuitorul va despărți atunci oile de capre: pe unele le va așeza de-a dreapta, semn al alegerii, al aprecierii, iar pe altele de-a stânga, semn al respingerii și al damnării. Nu spune însă că El va decide atunci care dintre noi, oamenii, vom fi „capre” și care „oi”, ci doar va constata o realitate, un fapt pre-existent! Prin urmare, noi, de-a lungul vieții pământești, ne hotărâm identitatea.

Iubiţi fraţi şi surori,

Eshatologia este unul dintre cele mai frumoase domenii ale Teologiei, care ne vorbește despre sfârșitul lumii, despre ceea ce va urma; ea ne descoperă – cu alte cuvinte – viitorul și, de aceea, ea este în strânsă legătură cu profetologia (ba chiar un rezultat al ei).

Mântuitorul, în virtutea Dumnezeirii Sale, este cel mai mare Profet al tuturor timpurilor, El descoperindu-ne viitorul lumii, al civilizației pământești. Astfel, Mântuitorul a vorbit despre a doua Sa venire, care va coincide cu sfârșitul lumii, dar anterior a prevestit catastrofa națională iudaică din anii 66-70, când Ierusalimul a fost distrus, iar viața religioasă, centrată pe Templul din Ierusalim, s-a încheiat[1].

Adevărul fundamental care ne privește pe fiecare dintre noi, în parte, este acela că după moarte va urma judecata și, în funcție de aceasta, ne vom petrece eternitatea, viețuirea noastră dincolo de materie: în confort psihic, bucurie și fericire sau, dimpotrivă, în chin interior, durere și sfâșiere lăuntrică!

În funcție de ce anume se va hotârî destinul nostru etern? În funcție de faptele noastre de pe pământ! Ele au șlefuit un suflet bun, capabil de iubire, plin de afecțiune, adică pătruns de harul lui Dumnezeu sau au „născut” un om cu perpetuă dispoziție spre ură, spre respingerea celorlalți, spre supra-evaluare de sine, spre ignorarea și disprețuirea lui Dumnezeu, fapt care l-a pietrificat în răutate, în indiferență, în izolare.

„Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu este viața veșnică!” (Romani 6, 23) – ne spune Sf. Apostol Pavel. Cei care au dobândit harul pe acest pământ își vor continua viața în veac: „Eu sunt Învierea și Viața; Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac!” ne spune Mântuitorul (Ioan 11, 25-26). Cine sunt cei despre care spune El că nu vor mai muri în veac? Sunt cei care știu că moartea este doar un transfer al sufletului nostru în lumea de dincolo și își conformează viața în funcție de acest adevăr.

 Dreptmăritori creştini,

În lumea de dincolo vor conta doar valorile imateriale. Doar acestea sunt neperisabile. Și pe locul întâi va sta propriul suflet.

Cât de șocantă va fi pentru un om ateu sau indiferent din punct de vedere religios constatarea că este viu și după moarte! Căci pentru el, definiția morții era trecerea în neființă. Va constata însă că nu există așa ceva, că viața continuă, că el se regăsește perfect integru, conștient de sine, cu memorie, cu responsabilitate, cu identitate, în lumea de dincolo de materie[2].

Dar cel mai alarmant și dezamăgitor lucru va fi faptul că nu cunoaște datele problemei, exigențele noului context de viață, legile din lumea de dincolo, și va descoperi că nu are abilitățile pentru a viețui corespunzător acolo. Se descoperă neiubitor, rece, vulnerabil în fața unor forțe necunoscute. Aceasta pentru că a ignorat pe pământ cuvintele lui Iov (19, 25): „Eu știu că Răscumpărătorul meu este viu și că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica din pulbere această piele a mea ce se destramă”. Adică Dumnezeu, la finalul veacurilor, va recompune și trupurile, dar într-o formă spiritualizată.

Iubiţi fii întru Hristos,

Dar oare, ce ne cere Mântuitorul: iubire, ca stare interioară, sau fapte concrete, care să demonstreze iubirea? Judecata se va face după fapte: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit, gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav și M-ați cercetat, în temniță și ați venit la Mine!” (Matei 25, 35-40). Dar toate aceste fapte trebuie să consolideze în noi dispoziția spre iubire, să ne umple de energia dragostei, să ne facă să ne simțim în această lume oamenii lui Hristos, exponenții voinței lui Dumnezeu în lume!

Deci faptele trebuie să ne schimbe lăuntric, să ne înnoiască, să ne vindece de răutate, să ne transforme în ființe care iradiază în jur dragoste, armonie, afecțiune. Nimic pe acest pământ, nici o suferință nu trebuie să ne umple de răutate, de ură, de intoleranță. Inima omului este făcută pentru a iubi, nu pentru a se consuma în ură. Dacă înțelegem acest lucru suntem deja pe cărările Împărăției lui Dumnezeu.

Mulți dintre oamenii contemporani își pun problema: Cum actualizez eu cererile înșirate de Mântuitorul în acest discurs? Este clar că Mântuitorul pretinde nominal șase lucruri (repetate de-a lungul Evangheliei după Matei de trei ori): hrănirea celui înfometat (1), adăparea celui însetat (2), acceptarea/ primirea celui străin (3), îmbrăcarea celui sărac, neavut (4), îngrijirea celui bolnav (5) și cercetarea celui pedepsit cu temnița (6).

Acestea nu ni se propun, ci ni se cer imperativ! Dacă nu le facem, în lumea de dincolo ne vom reproșa indiferența de acum. Și ne spune Iisus Sirah: „În tot ceea ce faci, adu-ți aminte de sfârșitul tău și nu vei mai păcătui niciodată!” (Înțelepciunea lui Iisus Sirah 7, 38).

Dumnezeu cere de la noi o anumită ospitalitate trupească, o dispoziție spre a-l ajuta pe semenul aflat în nevoi, în suferință. Dar toate elementele înșirate se înscriu într-o anumită tipologie, aceea a ospitalității față de semenul inferior mie (din punct de vedere material sau din punct de vedere psihic mai fragil).

 Iubiţi fii sufleteşti,

O formulă a Mântuitorului trebuie să ne pună pe gânduri: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați prea mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut!” (Matei 25, 41). Mântuitorul Se identifică de-a pururi cu cel năpăstuit, ignorat, nebăgat în seamă, nesemnificativ. Ceea ce mai-marii lumii consideră neimportant, Dumnezeu nu consideră la fel.

Există o valoare inestimabilă în fiecare om, în fiecare făptură umană creată de El, pe care nu avem voie să o neglijăm. Care este briliantul din adâncul semenului meu, invizibil la prima vedere? Care este nestemata camuflată?

De ce nu avem puterea să o vedem acum, ci doar la Judecată? Doar parcurgând traseul maturizării duhovnicești vom ajunge să vedem dincolo de aparențe, să vedem valoarea inestimabilă ascunsă, precum vede sculptorul iscusit, prin imaginație, o statuetă de mare preț într-un bloc inert de marmură.

Sfinții Părinți ne avertizează că Dumnezeu nu este niciodată de partea călăilor, ci întotdeauna de partea victimelor. El este de partea învinșilor, a celor prigoniți, a celor defavorizați de soartă.

A-l primi pe cel sărac în numele Lui înseamnă, de fapt, a-l primi ca pe El Însuși, întrucât există o tainică identificare între cel suferind și Dumnezeul făcut om.

Suferința ne propulsează de partea lui Dumnezeu, ne introduce în ceata aleșilor Lui. Întotdeauna, în inima prigonitului este o fărâmă din Dumnezeu. De aceea, constată, cu tristețe, Eclesiastul: „Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună” (Eclesiast 1, 8). Să participăm, așadar, la durerea din lume și vom participa și la bucuria din lumea de apoi!

Iubiții mei,

Evanghelia este foarte fermă: împlinirea poruncilor este un sine qua non al mântuirii! Creștinismul teoretic, fără împlinirea atentă și consecventă a poruncilor dumnezeiești, este o înșelare de sine periculoasă.

Credința trebuie asumată, trebuie concretizată într-o practică sacramentală (prin Spovedanie, Împărtășanie, participare la slujbe), trebuie proclamată public prin comportamentul de zi cu zi, trebuie răspândită în jur printr-un mod creștin seducător de a-ți trăi viața: „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu din ceruri (Matei 7, 21).

În lumea de dincolo vor avea putere de convingere faptele, iar nu vorbele sau atitudinile circumstanțiale, intențiile sau planurile mărinimoase, neduse la bun sfârșit.

Tocmai de aceea, multe pilde preluate din Pateric sau din tradiția Vămilor văzduhului vorbesc despre o punere în balanță de către demoni și îngerii luminii a faptelor noastre, când doar faptele vor putea să ne convingă de adevărata sau falsa noastră identitate de creștini. Textul Sfântului Iacov: „credința fără fapte este moartă” (2, 14-26) este explicit. La fel, Sfântul Marcu Ascetul spune că „neîmplinirea poruncilor vine din necredință” (Filocalia I, Răspuns celor care se îndoiesc de dumnezeiescul Botez).

Prin credință însă nu înțelegem niciodată – ca oameni duhovnicești – presupunerea că Dumnezeu există, ci convingerea fermă că Dumnezeu există, convingere care îl va conduce inevitabil pe un om la starea de simțire a lui Dumnezeu, simțire realizată cu întreaga ființă a omului, psiho-somatică, psiho-afectivă și intelectual-rațională. Cu cât omul este mai puțin avansat pe traseul duhovnicesc al vieții, cu atât va fi mai mult victimă a nesimțirii, prizonier al unei lumi a presupunerilor, a părerilor, a îndoielii, a suspiciunii, a nesiguranței.

În schimb, omul duhovnicesc este un om al certitudinilor dobândite în timp, constant, echilibrat, care și-a educat simțirile – precum cer cântările din Postul Mare –, care a ajuns să Îl simtă permanent pe Dumnezeu! Deci, păzirea poruncilor este o tehnică a creșterii duhovnicești, un instrument de realizare a performanței interioare. Creștem duhovnicește în măsura în care investim eforturi în această direcție, în măsura în care Îl punem pe primul plan pe Dumnezeu. Dacă vom ajunge la acest stagiu, atunci îl vom înțelege perfect pe Sfântul Apostol Pavel când spune: „Pentru mine viața este Hristos, iar moartea, un câștig!” (Filipeni 1, 21).

Iubiții mei fii sufletești,

Epoca noastră este una de dictatură a relativismului, când tot mai mult se instaurează în spațiul public convingerea că nimic nu este sigur, că adevăr nu ar exista, ci doar adevăruri multiple, nenumărate, adică păreri, opinii, incapabile să confere certitudini care să ne piloteze viața.

În această lume, în care deruta devine universală, Învierea Domnului vine cu un avertisment: indiferent de ideile pe care le colportăm, indiferent de cultura mutantă pe care o respirăm, indiferent de ideologiile cărora le-am devenit victime, ne așteaptă pe toți o ultimă și zguduitoare evaluare, numită, în Biserică, Dreapta Judecată!

Într-o lume a incertitudinilor, avem cu toții o nezdruncinată certitudine: aceea că vom muri cândva! „Omul este ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului. Că vânt a trecut și el nu va mai fi și nici nu se va mai cunoaște locul săune spune psalmistul (Psalm 102, 15-16).

Și pentru a nu fi în momentele de la începutul eternității vulnerabili și striviți de o paralizantă necunoaștere, ni se proclamă clar de către Biserică ce va urma: criteriile de evaluare vor fi faptele bune realizate în beneficiul semenilor! Ele vor conta în momentul în care am pășit în lumea de dincolo de materie.

 Iubiţii mei fi întru Hristos Domnul,

În încheiere, în calitate de arhipăstor, cu drag vă invit să vă fundamentați viața pe această certitudine, a propriei învieri, să vă cultivaţi viaţa duhovnicească prin prezența la sfintele slujbe şi să creşteţi în dragostea de Dumnezeu şi de semeni, precum ne cere Mântuitorul cel Înviat din morţi.

Acum, când „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începutul altei vieți, veșnice, să săltăm, lăudând pe Pricinuitorul, Cel unul binecuvântat, pe Dumnezeul părinților noștri și preaslăvit (fragment din Slujba Învierii), să ne consolidăm convingerea că după moarte urmează adevărata viaţă, în care vom gusta fericirea sau nefericirea, în funcţie de ceea ce merităm. Așadar, să ne bucurăm împreună în aceste zile de mare praznic de Învierea Mântuitorului, garanţia propriei noastre învieri.

Hristos a înviat!

Vă spune al vostru arhipăstor şi de tot-binele doritor,

† Gurie,

Episcopul Devei şi al Hunedoarei


[1] De atunci a supraviețuit în lumea evreiască doar cultul sinagogal rabinic, structurat în comunități locale, fără jertfele de animale și fără sacrificiile rituale pe care le prevedea cartea Leviticului (și alte cărți vetero-testamentare).

[2] El, care credea că materia secretă gândirea, starea de conștiență, iar odată cu stricarea „agregatului” acesta, care este trupul uman, totul se încheie, descoperă, cu stupoare, că totul pare a reîncepe, descoperă prospețimea unei existențe în afara timpului și a materiei, se descoperă pe sine mai lucid și mai conștient fără trup decât a fost vreodată în trup!

Page 1 of 4

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno