Învierea – sensul existenței umane

†  Ciprian,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei,

Cinstitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini din Eparhia noastră, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, părintească binecuvântare!

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi,

Preacuvioase maici şi iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Învăluiţi de sfânta lumină izvorâtă din mormântul cel de viaţă dătător de la Ierusalim, ne reîntâlnim duhovniceşte, şi în acest an al mântuirii, 2015, în noaptea tainică a Sfintelor Paşti, cântând cu bucurie imnul pascal: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le, imn prin care ne reafirmăm, public, credinţa strămoşească întemeiată pe adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu coborât în istorie, prin naşterea Sa după trup din Sfânta Fecioară Maria, cu scopul de a-l înîlţa pe om la ceruri.

Cronologic, Învierea lui Hristos s-a petrecut în urmă cu aproape două milenii, în tăcerea profundă a Grădinii Ghetsimani, însă, din punct de vedere teologic şi duhovnicesc, aceasta a devenit, pentru toţi cei ce au crezut în ea, temeiul credinţei personale şi raţiunea de a fi a creştinului.

După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pe baza Sfintei Scripturi, Dumnezeu, „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată” (I Tim. 6, 16), l-a creat pe om după chipul Său (cf. Fac. 1, 27) şi cu menirea de a ajunge la asemănarea cu El, adică la îndumnezeire.

Făptură dihotomică, alcătuită din trup material şi suflet spiritual, omul primordial avea nemurirea prin har şi, totodată, era ferit de corupere; el „avea în sine, şi puterea vieţii – «posse non mori» (putinţa de a nu muri n.n.) –,  şi puterea purităţii – «posse non peccare» (putinţa de a nu păcătui n.n.) – însă, nu ca un dar extraordinar, ci ca fire autentică a naturii sale”[1].

Prin efort personal continuu şi în ascultare desăvârşită faţă de Părintele ceresc, omul ar fi putut progresa în relaţia de comuniune cu Dumnezeu, până la asemănarea cu El, ceea ce însemna dobândirea însuşirii de a fi nemuritor, în integralitatea fiinţei sale.

Din nefericire, primii părinţi ai neamului omenesc nu s-au învrednicit să împlinească porunca lui Dumnezeu, de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (cf. Fac. 2, 16), deşi Adam fusese avertizat că „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Fac. 2, 17). Lăsându-se înşelaţi de vrăjmaşul diavol întruchipat în şarpe, cei doi au optat, în virtutea libertăţii cu care au fost înzestraţi prin actul creaţiei, pentru nesocotirea poruncii dumnezeieşti.

Astfel, păcatul neascultării a produs întreruperea comuniunii omului cu Dumnezeu, adică moartea spirituală, izgonirea protopărinţilor din raiul pământesc şi apariţia morţii fizice, înţeleasă ca despărţire a sufletului de trup, drept plată pentru păcatul săvârşit (cf. Rom. 6, 23).

Însă moartea, deşi a devenit o certitudine pentru om, nu trebuie socotită nicidecum firească, deoarece ea nu a fost creată de Dumnezeu, ci a intervenit în viaţa omului ca un accident, din pricina slăbiciunii acestuia în faţa ispitirii diavoleşti, a mândriei şi laşităţii, precum şi a folosirii incorecte a darului libertăţii.

Aşa a început odiseea neamului omenesc în căutarea lui Dumnezeu şi a raiului pierdut, o călătorie plină de peripeţii şi neîmpliniri spirituale, dar, mai ales, marcată de sfârşitul implacabil al morţii, percepută ca distrugere totală şi dispariţie definitivă a omului din istorie.

Dumnezeu, însă, Care l-a creat pe om din iubire, n-a acceptat ca făptura Sa să fie înghiţită de pieire, întrucât aceasta fusese adusă de la nefiinţă la fiinţă, cu scopul de a trăi veşnic şi a se împărtăşi de bunurile dumnezeieşti, în Împărăţia cea pregătită pentru ea de la întemeierea lumii (cf. Mat. 25, 34).

Şi tot din iubire nesfârşită faţă de zidirea mâinilor Sale, înainte de a-i blestema cu grele cuvinte, Dumnezeu le-a făgăduit protopărinţilor Adam şi Eva trimiterea unui Răscumpărător (cf. Fac. 3, 15), cu misiunea de a zdrobi capul şarpelui de demult (Apoc. 12, 9) şi de a-i salva, pe ei şi urmaşii lor, din robia păcatului şi a morţii.

Din această perspectivă, istoria neamului omenesc a însemnat, până la venirea lui Hristos, o permanentă şi frământată căutare a lui Dumnezeu, izvorul şi finalitatea vieţii umane autentice.

Pregustată în grădina Edenului, aceasta ni se prezintă acum, ca o nostalgie a paradisului pierdut. Cuvântul de origine greacă nostalgie, care înseamnă întoarcerea acasă, cu durere, defineşte cel mai bine setea omului după Absolut, ce nu poate fi potolită cu nimic din lumea aceasta.

În acest sens, Nichifor Crainic identifica nostalgia paradisului cu „dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Ideea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veşnice, e universal omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul lumii, fie ca formă postistorică privind sfârşitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor credinţelor religioase şi tuturor neamurilor pământului. Universalitatea ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile şi peste toate locurile globului terestru, ne vorbeşte, ca însăşi universalitatea credinţei în Dumnezeu, de un destin originar şi de un destin final al omenirii“[2].

Aşadar, vocaţia spre nemurire, sădită în fiinţa omenească şi dorită permanent, chiar şi după căderea în păcat, constituie dovada perenă a legăturii umanului cu divinitatea, esenţa definitorie a conceptului de religie. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa atribuia perspectiva nemuririi dumnezeieşti, nu numai sufletului, ci şi trupului, plecând de la „ţinuta omului, care este dreaptă, orientată spre cer, cu privirea îndreptată în sus, ceea ce constituie un semn de nobleţe şi denotă o vrednicie împărătească”[3].

Dreptmăritori creştini,

Învierea lui Hristos, petrecută în urmă cu aproape două mii de ani, este evenimentul extraordinar, unic şi irepetabil, „care dă sens şi lumină lumii şi istoriei şi, prin aceasta, vieţii noastre. Fără ea – spune marele teolog român, părintele Dumitru Stăniloae – istoria ar fi închisă într-o monotonie şi într-o lipsă totală de sens, ca şi toate componentele lumii şi persoanelor umane. […] Hristos a înviat dând sens vieţii omeneşti şi lumii, aducând lumină şi transparenţă în ea, fapt pe care îl cerea raţiunea adevărată. El a mers spre Înviere, arătându-ne că […] istoria este un drum spre veşnicie”[4].

Dacă Adam cel vechi a obturat neamului omenesc calea spre nemurire, Hristos – Adam cel nou – i-a redeschis porţile raiului, prin asumarea firii umane de către Ipostasul Său dumnezeiesc, pe care a restaurat-o şi sfinţit-o în interiorul Persoanei Sale divino-umane; prin Jertfa de pe crucea Golgotei, pe care a pironit zapisul păcatelor ce atârna deasupra noastră, şi prin Sfântă Învierea Sa din morţi, prin care i-a redat omului nimbul nemuririi. Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4) „a făcut, după ce S-a întrupat, drumul pe care ar fi trebuit să-l facă Adam, dacă n-ar fi căzut. Şi-a ridicat omenitatea Sa de la posse non mori la imortalitatea de fapt, [adică] a făcut-o mediu perfect al manifestării dumnezeirii”[5].

Firea omenească a lui Hristos, transfigurată prin moarte şi înviere, a pus în adevărata valoare chipul divin imprimat în fiinţa umană la creaţie şi a împlinit întru totul asemănarea cu Ziditorul ei. De aceea, prin împărtăşirea de roadele jertfei răscumpărătoare a lui Hristos, umanitatea, dezrobită acum de povara păcatului adamic, a putut să-şi reactiveze însuşirile potenţiale din grădina Edenului, tinzând şi ea spre nemurire, prin înviere. „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om (a venit n.n.) şi învierea morţilor” (I Cor. 15, 21), spune Sfântul Apostol Pavel.

Astăzi, lumea contemporană, marcată de fenomenul crescând al secularizării, are nevoie de lumina Învierii lui Hristos mai mult ca oricând, întrucât omul modern tinde să se îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu, originea şi finalitatea sa.

Copleşit de performanţele fără precedent ale ştiinţei şi tehnicii, care i-au ameliorat substanţial condiţiile de viaţă, omul a decăzut dramatic, din punct de vedere spiritual, ajungând să idolatrizeze materia şi înţelepciunea pur omenească, care, însă, nu reuşesc să-i satisfacă dorinţa de ceva mai mult; constată el însuşi, cu amărăciune, că fericirea la care aspiră şi pentru care lucrează toată lumea n-a fost dobândită nici pe departe.

Din cauza individualismului exacerbat, omul secolului XXI trăieşte drama unei vieţi fără perspective reale. Aflat într-o criză de identitate spirituală şi de sens existenţial, acesta reiterează neîncetat păcatul adamic în propria sa persoană, întunecându-şi vocaţia originară.

Preocupat de grijile vieţii materiale şi înăbuşit de înşelăciunea avuţiei (cf. Mat. 13, 22), omul adamic contemporan ratează în mod repetat şansa pe care i-o oferă Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa (cf. Ioan 14, 6), pentru redescoperirea sensului adevărat al vieţii sale.

Ori, numai printr-o relaţie firească de comuniune şi comunicare cu Dumnezeu, prin rugăciune smerită şi lucrare jertfelnică, îşi mai poate reveni întru sine, renunţând la viaţa autonomă şi autosuficientă petrecută în ţara îndepărtată a păcatului, cum a făcut fiul risipitor din parabola cu acelaşi nume (cf. Luca 15, 11-32).

Tragedia umanului în istoria recentă a umanităţii s-a datorat, din nefericire, unei antropologii greşite, care a făcut abstracţie de realitatea Învierii lui Hristos. De aceea, se poate spune că „umanismul antropocentric nu sfârşeşte, cum s-ar crede, printr-o afirmare a omului, ci printr-o negare a lui, pentru că, aşa cum afirmă Berdiaev, «omul fără Dumnezeu încetează de a mai fi om […]. Numai în creştinism se arată şi se păstrează adevărata umanitate”[6].

Dimpotrivă, omul hristic se bucură de certitudinea finalităţii sale în eternitatea lui Dumnezeu. Temerile existenţiale de orice fel pălesc în faţa credinţei în înviere şi nemurire. Aceasta nu înseamnă că celelalte valori, culturale, artistice, ştiinţifice, economice etc. îşi pierd rostul lor, dar ele sunt reevaluate din perspectiva vieţii veşnice. Numai astfel, omul – făptură duală –  format din materia vremelnică şi spiritul nemuritor, îşi împlineşte total sensul şi chemarea sa.

De aceea, Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă, în chip sugestiv: „Cercetează-te pe tine cine eşti, cunoaşte-ţi firea ta! Cunoaşte că trupul tău e muritor, iar sufletul nemuritor! Cunoaşte că viaţa noastră este dublă: una, proprie trupului, iute trecătoare; alta, înrudită cu sufletul, fără de sfârşit. Ia aminte, deci, de tine însuţi! Nu te alipi de cele muritoare, ca şi cum ar fi veşnice, nici nu dispreţui pe cele veşnice, ca şi cum ar fi trecătoare! Nu te uita la trup, că este trecător, ci poartă grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor”[7].

Iubiţi fii sufleteşti,

Învierea lui Hristos este chezăşia învierii tuturor celor ce au adormit cu credinţa în El (cf. I Cor. 15, 20 ), căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14), spune Apostolul neamurilor Pavel. Suntem încredinţaţi că „Iisus n-a înviat cu trupul, pe care l-a asumat ca Dumnezeu, numai pentru Sine, ci pentru ca să ne dea şi nouă, prin trupul Său înviat, puterea să înviem. […] Învierea lui Hristos ne dă siguranţa despre învierea şi fericirea noastră veşnică, pentru că a fost un fapt sigur în istorie”[8].

Ea constituie supremul răspuns la marile întrebări despre lume şi despre noi înşine, încredinţându-ne că viaţa omului nu se sfârşeşte prin moartea biologică; chiar dacă trupurile se întorc în pământul din care au fost alcătuite, sufletele trăiesc mai departe, pentru că au fost create de Dumnezeu să fie nemuritoare.

Prin Învierea Sa, Hristos ne-a risipit teama de moarte, dându-ne certitudinea că aceasta nu este decât o trecere, adică un Paşti, spre viaţa veşnică; mai mult, învierea Sa constituie un argument evident pentru propria nemurire, dându-ne răspunsul la marea noastră sete de viaţă, de existenţă veşnică. „Fără învierea lui Hristos, ar părea că totul este stăpânit de tragedia fără sens a morţii definitive. Prin învierea lui Hristos, se arată că nu ne aşteaptă întunericul nefiinţei, ci mai multă lumină[9].

Pe de altă parte, bucuria triumfului Vieţii asupra morţii s-a revărsat nu numai asupra oamenilor, ci şi asupra naturii, pe care păcatul lui Adam a supus-o deşertăciunii (cf. Rom. 8, 20) şi care aştepta, întru răbdare, redescoperirea sensului ei esenţial. Astfel, Hristos Cel răstignit şi înviat îmbrăţişează întregul cosmos şi Se împărtăşeşte tuturor.

„Pentru aceasta – zice Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântul său de învăţătură la praznicul Învierii – intraţi toţi în bucuria Domnului nostru. Şi cei dintâi şi cei de-al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi-vă. Cei care v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua! Cei care aţi postit şi cei care n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi! Masa este plină, ospătaţi-vă toţi!“.

Aşadar, Învierea Domnului reprezintă singura realitate care dă sens vieţii umane. Hristos Domnul ne-a încredinţat pe toţi, pentru totdeauna că, de vreme ce murim, vom şi învia, aşa cum i-a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, pe prietenul Său Lazăr din Betania şi cum a înviat El Însuşi.

Vocaţia omului este să trăiască în veşnicie, pentru că sufletul pe care i l-a dat Dumnezeu este nemuritor. Dar, întrucât ştim că suntem nemuritori, se cuvine să avem grijă cum ne trăim viaţa pământească, asumându-ne responsabilitatea faptelor noastre. Biserica ne îndeamnă să o trăim frumos, făcând binele, în raport cu aproapele, prin fapte de milostenie, pentru că numai astfel putem confirma credinţa mărturisită, care ne arată, în cele din urmă, a fi următori lui Hristos.

Meditând cu maximă seriozitate la evenimentele petrecute, recent, în ţara noastră, cu privire la înscrierea elevilor din învăţământul public la ora de Religie, ne exprimăm convingerea că numai o educaţie religios-morală în spirit creştin poate reactiva forţele lăuntrice ale copilului, care îl vor ajuta să crească sănătos, din punct de vedere fizic, psihic şi spiritual, conştient de rostul vieţuirii sale pământeşti şi responsabil de faptele săvârşite.

De aceea, Biserica noastră strămoşească, atentă la provocările veacului în care trăim, arată o permanentă şi neobosită preocupare pentru formarea fiilor ei duhovniceşti încă din fragedă copilărie şi face apel la ceilalţi factori educaţionali, Familia şi Şcoala, să fie alături de ea în această lucrare educaţională, extrem de importantă şi vitală pentru viitorul societăţii româneşti şi al naţiunii înseşi.

A sosit ceasul ca toţi cei ce simt că sunt încă mlădiţe vii ale Trupului lui Hristos (cf. Ioan 15, 5), să renunţe la starea de nepăsare manifestată până acum şi să arate un interes real faţă de creşterea şi educarea copiilor lor, în spiritul credinţei mărturisite la Botez, având certitudinea că, prin însuşirea de către copii a valorilor morale izvorâte din Evanghelia lui Hristos, Dumnezeu-omul, aceştia vor fi, cu adevărat, oameni împliniţi, convinşi de faptul că sensul existenţei lor pământeşti se află în Hristos, Biruitorul morţii şi Dătătorul vieţii veşnice.

Totodată, îndemnăm pe toţi slujitorii sfintelor altare de la parohii şi mănăstiri, să intensifice şi mai mult activitatea pastoral-misionară şi catehetică, în acest an omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii, azi, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi an comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhiile Bisericii noastre; să reflecteze cu luare aminte la felul cum şi-au încheiat viaţa înaintaşii lor şi să le urmeze credinţa (cf. Evrei 13, 7), apărându-şi credincioşii încredinţaţi spre păstorire de atacurile virulente ale unor grupări religioase sectare sau ateiste, care au ajuns să-şi exprime ura faţă de Biserica strămoşească şi slujitorii ei, uneori, chiar prin intermediul posturilor naţionale de radio şi televiziune.

Pentru aceasta, se impune ca păstorii de suflete să fie într-o permanentă stare de trezvie duhovnicească, priveghind şi luând seama la vicleniile potrivnicului nostru  „diavolul, care umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (II Petru 5, 8).

Cu aceste gânduri despre semnificaţia duhovnicească şi eshatologică a praznicului Învierii, vă dorim tuturor un Paşti fericit, alături de cei dragi şi ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat să reverse în sufletele frăţiilor voastre pace, lumină şi bucurie sfântă.

Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor şi către Hristos-Domnul rugător,

† Ciprian,

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei.


[1] Pr. S. Bulgakov, Rugul aprins, ediţia rusă, p. 24 apud Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi naţionalism, Editura Sofia, Bucureşti, 2011, p. 19.

[2] Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 244.

[3] Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri (partea a doua), „Despre facerea omului“, traducere şi note de pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“, nr. 30, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998,  p. 27.

[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Opere complete VI, Iisus Hristos, Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2014, pp. 127, 130-131.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Opere Complete IV, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, p. 424-425.

[6] Constantin C. Pavel, Tragedia omului în cultura modernă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 49-50.

[7] Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri (partea întâi), „Omilia a III-a la cuvintele «Ia aminte de tine însuţi!»“, III, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, nr. 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986,  p. 368.

[8] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Opere complete VI, Iisus Hristos, Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului, p.128.

[9] Ibidem, p. 132.

Did you like this? Share it: