De la jertfirea mielului la diversiunea iepurașului

 † Sebastian,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

 Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfintele Paşti constituie, fără îndoială, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, fapt pentru care şi este precedată, în fiecare an, de o perioadă de pregătire specială, ce constă în post, rugăciuni şi slujbe bisericeşti deosebite – toate rânduite amănunţit în Triod – în vederea întâmpinării, aşa cum se cuvine, a măritului praznic al Învierii Domnului.

Astfel, fiind sărbătoarea de referinţă a credinţei noastre, pe seama ei s-a scris multă teologie, s-au dezvoltat rânduieli liturgice speciale, a apărut o simbolistică sacră, s-a ţesut folclor şi, cum răul nu se lasă nici el prea mult aşteptat, au apărut şi diversiunile, în încercarea de a arunca în derizoriu însemnătatea unei sărbători ca aceasta.

Între simbolurile Paştilor, lumea creştină a reţinut, mai ales, Crucea – ca mod de pregătire şi de „trecere” de la moarte la viaţă; Mielul – ca animal de sacrificiu prin excelenţă; şi Oul – ca simbol al regenerării şi perpetuării vieţii.

Aceasta, întrucât crucea apare în icoana eliberării protopărinţilor Adam şi Eva din iad (adevărata icoană a Învierii în Ortodoxie) ca „suport” şi altar al mântuirii şi învierii, iar oul – ca cel ce nu o dată a fost asemănat planetei noastre, cu trimitere specială la renaşterea sau mişcarea lui ciclică – semn al renaşterii omului prin moartea şi Învierea lui Hristos.

Cel mai întâlnit simbol al Paştilor, însă, de-a lungul veacurilor, a fost mielul. Acesta, cu inocenţa, candoarea şi supunerea sa, a constituit totdeauna „simbolul primăverii şi al victoriei ciclice a vieţii asupra morţii”[1] şi a reprezentat principalul animal de sacrificiu nu doar în Creştinism, ci şi în Iudaism şi, chiar şi în Islam.

Astfel, mielul apare ca jertfă oferită de Abel încă de la începutul lumii (Fc. 4, 4). Apare, apoi, ca animal salvator, căci sângele său, cu care şi-au uns evreii pragurile şi uşorii caselor în Egipt, i-a scăpat pe aceia de moarte (Ieş. 12, 21-27). Cu un miel este asemănat Mântuitorul Hristos de către profetul Isaia în cartea sa (cap. 53, versetul 7) şi miei sunt numiţi, în general, şi israeliţii chemaţi să-I urmeze Domnului (Is. 40, 11).

În Noul Testament, Domnul Hristos este atât „mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (In 1, 29), cât şi „Păstorul cel bun, Care Îşi pune viaţa pentru oile Sale” (In 10, 11). Oi sunt numiţi credincioşii în parabola oii celei pierdute (Lc. 15, 3-7) şi turmă cuvântătoare şi mieluşei cu prilejul iertării Apostolului Petru, după ce acesta s-a lepădat de Hristos (In 21, 15-17).

Apoi, alegând să moară chiar de Paştele iudaic, Domnul a „personalizat” mielul de pe altarele de jertfă ale Vechiului Testament, identificându-Se personal cu acesta şi devenind El Însuşi Jertfă pe altarul mântuirii universale a oamenilor[2]. Este motivul pentru care Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Îl numeşte pe Hristos Miel, în Apocalipsă, de 28 de ori, prezentându-L fie ca Domn peste muntele Sionului (Ap. 14, 1), fie ca biruitor al morţii şi judecător al lumii (Ap. capitolele 5, 14 şi 19).

În felul acesta mielul prefigurat, desăvârşit prin jertfa Domnului Hristos, a rămas simbolul suprem al Paştilor şi al Învierii noastre, preluat apoi atât în simbolistica incipientă a catacombelor romane, cât şi în iconografia creştină bizantină şi în cea apuseană, într-o identificare aproape perfectă cu Domnul Hristos, Cel jertfit de bunăvoie pentru noi.

Dragii mei,

După secole întregi, în care Hristos, „Paştele nostru”[3], a fost Mielul cel nevinovat şi „jertfa cea vie şi nejertfită”[4], omul secularizat a găsit cu cale să măsluiască şi acest simbol. Plictisit de prea îndelungata istorie a acestuia, pe care se vede că a resimţit-o mai degrabă ca pe o rutină plictisitoare, în loc să îi reconsidere continuu valoarea, omul astfel emancipat a urzit „schimbarea” – atât de comodă celor care nu pot iubi îndeajuns tradiţia, pentru a nu o înlocui, aşa, de dragul schimbării − dacă nu cumva a făcut-o ca pe o intenţionată diversiune.

Este vorba despre cunoscutul, de acum, iepuraș de Paști. Simbol inventat de către reformatorii protestanţi în anul 1867, ca o alternativă la tradiţia creştină[5], iepurele este stigmatizat în Vechiul Testament drept animal impur, iar în credinţele populare ca fiind demonic. Legat mai curând de magie, iepurele trece, în conştiinţa oamenilor, mai degrabă drept un animal malefic, caracterizat ca fricos şi simbol mai curând al fertilităţii excesive şi al lascivităţii, în oponenţă cu inocenţa mielului.

Astfel, în pofida conotaţiilor negative ale trăsăturilor sale, şi, ca orice lucru „nou” şi „de import”, iepurele a înlocuit treptat mielul – socotit a fi un simbol prea învechit, prea anost şi, oricum, lipsit de reprezentativitate pentru spiritul nou al creştinismului acestuia de marketing, de astăzi.

Aceasta arată, pe de o parte, oboseala noastră creştină, iar pe de alta constituie o diversiune perfidă, menită să zdruncine tradiţia sfântă, în lupta ei cu imaginaţia păcătoasă a omului modern. Este o diversiune din binecunoscuta serie a lui Moş Gerilă versus Moş Crăciun, a „colindului” comunist „Foaie verde portocală, noi suntem copii de şcoală….” în dispreţul tradiţionalelor colinde româneşti, precum şi din gama celorlalte găselniţe ieftine şi lipsite de parfumul revigorant al istoriei creştine.

Așadar, la un praznic ca acesta, vă invit pe toţi – cler şi popor − să devenim mai conştienţi de ceea ce este cu adevărat valoros şi reprezentativ pentru credinţa noastră, respingând instinctiv tot ceea ce constituie făcătură ori diversiune, anume construite în „laboratoarele” celor care nu văd cu ochi buni spiritul jertfelnic al creştinismului – fundamentat pe jertfa Mielului –, ci caută să îl compromită prin substituiri ca cea a iepurelui – în ciuda caracteristicilor sale binecunoscute.

Folclorul are farmecul şi frumuseţea lui, demne de Istoria creaţiilor populare, ale Mitologiei şi ale Folcloristicii, dar aici se deturnează o simbolistică puternic ancorată în istoria, mentalitatea şi credinţa noastră, cu temeinice fundamente biblice, morale şi chiar dogmatice.

Să ne iubim credinţa – aceasta care tinde să fie socotită astăzi, de către omul secular, tot mai periculoasă şi mai dăunătoare copiilor până la vârsta majoratului – şi s-o împărtăşim, cu certitudinea că ne poate fi raţiune de a fi a existenţei noastre, izvor de speranţă în mijlocul obstacolelor de tot felul, far călăuzitor în viaţă, liman şi cetate mântuitoare.

Să preţuim învăţătura Bisericii noastre, istoria şi tradiţiile ei, conştienţi fiind că toate acestea au rodit şi s-au dezvoltat prin lucrarea înaintaşilor noştri sfinţi şi sub adumbrirea Duhului Sfânt, dar să învăţăm şi să ne apărăm de tot ceea ce ne-ar putea vătăma crezul nostru, morala, valorile noastre autentic creştine şi dragostea pentru tot ceea ce constituie tezaurul sacru al credinţei noastre.

 Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor,

† Sebastian,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor.


[1] Vasile Pistolea, Triptic pascal: Crucea, mielul, oul, Ed. Episcopiei Caransebeşului, 2013, p 142.

[2] Idem, Sărbători religioase şi datini la români, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, pp. 236-237.

[3] Vezi Canonul Învierii, Cântarea a IV-a, stihira a II-a.

[4] Idem, Cântarea a VI-a, stihira a III-a.

[5] Vasile Pistolea, Triptic pascal… cit., p. 222, apud Julia Maria Cristea, Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri…, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2007.

Did you like this? Share it: