Pastorală la Învierea Domnului: Învierea, împlinirea urcușului duhovnicesc, Stockholm 2015.

† Macarie,

Din harul lui Dumnezeu Episcop al românilor ortodocşi din Europa de Nord, Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Preaiubiţilor credincioşi şi credincioase, sfântă îmbrăţişare pascală şi salutul binecuvântat „Hristos a înviat!”.

Iubiţi fraţi și surori în Hristos, Cel Răstignit şi Înviat,

Viața fiecăruia dintre  noi este încadrată într-un ciclu de  evenimente care ajung adesea să provoace rutina unei  vieți depersonalizate. Într-un astfel de context oamenii trăiesc o viață dominată de clișee și stereotipuri, lipsită de accente personale. Dincolo de aceste realități în plan individual, există un risc foarte mare ca ele să vicieze chiar și relația noastră cu Dumnezeu și viața în Biserică.

Vremea Sfântului și Marelui Post al Învierii Domnului se repetă și ea în fiecare an. Privită doar din perspectivă socială, este o perioadă a anului calendaristic, precum altele. Dacă ne angajăm însă în lucrarea duhovnicească, postul este un urcuș prin care, în fiecare an, ne depășim neputințele,   înfățișându-ne   înaintea  Domnului,   care ne  primește  în  brațele iubirii Sale nemărginite.

Dacă înțelegem  fiecare zi  a  vieții noastre  în  unicitatea  ei, străduințele au ca rod transformarea în oameni mai buni, mai iubitori, mai aproape de asemănarea cu Dumnezeu (Facerea 1, 26), curățiți  de păcatele care ne-au dominat.

În  cuvântul pastoral pe care vi l-am împărtășit la praznicul Învierii de anul trecut, aminteam de faptul că lucrarea de curățire a sufletului în perioada Postului se aseamănă cu urcușul pe scara virtuților, descrisă atât de practic și duhovnicesc de Sfântul Cuvios Ioan Scărarul. Lucrarea  acestuia, Scara, amintită  și în  Duminica  a IV-a din Postul Mare, oferă tuturor creștinilor, monahi sau mireni, modalitățile de cunoaștere și desăvârșire a viețuirii în Hristos. Anul acesta vom continua această abordare pentru a sublinia scopul urcușului duhovnicesc, acela de împărtășire din înălțimile întâlnirii cu iubirea lui Dumnezeu.

În  lumea în care zbuciumul cotidian ne îndepărtează de scopul zidirii noastre, când odihna  omului se regăsește doar într-o relaxare fizică, stimulată de senzorialitatea excesivă, urcarea pe o scară a virtuților se dovedește a fi foarte dificilă, dacă nu de-a dreptul imposibilă.

Tocmai de aceea, la acest mare praznic al Învierii, când primim în mâini lumină și dorim să o păstrăm cât mai mult pentru bucuria noastră și a celor din jur, este necesar să devenim noi lumină din lumina Hristos. În  acest context, Sfântul Ioan Gură  de Aur ne îndeamnă, prin cuvântul său catehetic de la Slujba Învierii, să ne bucurăm: „De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata”. Răsplata finală vine după judecata finală, semn că până atunci toți gustăm din Domnul, dar nu definitiv și deplin.

Iubiți credincioși și credincioase,

Omul are nevoie de reprezentări iconice pentru a putea să înțeleagă și să păstreze în memorie cele folositoare. Tocmai de aceea, învățătura urcușului duhovnicesc către Hristos Domnul, pe scara virtuților, a fost reprezentată din perioada medievală pe pereții bisericilor, în minunate registre picturale.

Trebuie  menționat  că ideea urcușului duhovnicesc spre unirea cu Dumnezeu a fost lansată încă din Vechiul Testament, când o astfel de scară a fost văzută de patriarhul Iacov, care „a visat că era o scară sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu suiau și coborau pe ea. După aceea s-a arătat Domnul în capătul scării și i-a zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău și Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme». (…) Iar când s-a deșteptat din somnul său, Iacob a zis: Domnul este cu adevărat în locul acesta” (Facerea 28, 12-13; 16).

Însuși Mântuitorul Iisus Hristos reia această imagine în Predica de pe munte. Pornind  de la descoperirea vechitestamentară și mai ales de la revelația desăvârșită a Noului Testament, creșterea duhovnicească a fost reprezentată în literatura patristică prin simbolul Scării. Întruparea acestei imagini a fost socotită Maica Domnului, plinitoare a toată virtutea, ea fiind numită și Scara pe care Fiul lui Dumnezeu a coborât la noi și prin care noi urcăm la cer.

În acest cuvânt pastoral mă voi opri asupra ultimelor trepte descrise de Marele Cuvios Ioan Sinaitul, nu doar ca reper, ci mai ales ca finalitate a ostenelilor celui care nu pregetă niciun efort pentru  a-L  întâlni pe Hristos, Lumina lumii. Urcușul pe aceste trepte nu este ușor, iar icoana Scării subliniază dificultatea prin reprezentarea ispitelor care vin de la diavoli sau din noi înșine și prin chipurile ascetice care se prăbușesc de pe scară în abisul iadului, în dezordinea și urâciunea pustiirii.

Antepenultima treaptă a Scării este a rugăciunii. Este  una dintre  cele mai consistente părți ale cărții Scara, cuprinzând 63 de sfaturi. Sfântul Ioan Scărarul învață atât de practic pe creștin să se roage, încât numai o simplă enumerare a efectelor rugăciunii ar reprezenta hrană spre desăvârșire: „Rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului și a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susținătoarea lumii”. Paradoxul ‒ „rugăciunea este maica  lacrimilor  și fiica  lor…”  ‒ completează imaginea iconică a celor care neavând rugăciunea curată, cad din starea virtuoșilor, pentru că n-au făcut din ea „lucrare fără de margine” și „hrana tuturor  ființelor netrupești”.

Figurile hidoase ale demonilor trag până spre ultimele trepte pe cei care, deși au fost tari în virtute, nu au fost tari  în  rugăciune. Sfântul Ioan  Scărarul spune: „Nu fi îndrăzneț,  chiar  dacă  ai dobândit curăția.  Mai degrabă apropie-te în multă smerită cugetare și mai multă îndrăzneală vei avea”1.

Cea de-a 29-a treaptă a Scării a fost intitulată de Sfântul Ioan a nepătimirii „sau despre desăvârșirea  și învierea sufletului înainte de învierea cea de obște”. În nepătimire „se cunoaște propriu-zis cel ce și-a făcut trupul nestricăcios, și-a înălțat mintea deasupra zidirii și toate simțurile le-a supus minții, iar sufletul și l-a pus în fața Domnului”2.

Opusul nepătimirii este suferința, pătimirea de contingențele și durerile neîmplinirilor noastre. Acestea nu au hotar, pentru că și patima are o sete de infinit în direcția nimicului. Ce folos are omul care dobândește cunoștințele și deprinderile unora dintre virtuți, dacă pe altele le neglijează: „nu se desăvârșește nepătimirea de vom nesocoti fie și numai o singură virtute”.

În pictura exterioară de pe zidul nordic al Mănăstirii bucovinene Sucevița, distanța dintre penultima și ultima treaptă  a  Scării  se  mărește  semnificativ, dobândind accente înfricoșătoare.

Este semnificativ pentru că ultima  treaptă,  a  celor trei  virtuți,  este  reprezentată iconic  cu  textul  dragostei,  dar  este  și  înfricoșător prin  prezentarea  căderii ultimului  dintre  asceții care ajunseseră la  capătul  urcușului, aproape  de  Hristos.

Chiar de pe ultima treaptă poate cădea omul. Imaginea ascetului care rămâne agățat de scară doar cu picioarele, fiind tras de mâini de către diavoli, stârnește uimirea când sesizăm un aspect cu totul neașteptat. Arhanghelul Gavriil îi străpunge inima cu o suliță ce are vârful în formă de trident. Arhistrategul binevestitor al nașterii Înaintemergătorului Ioan și a Mântuitorului lumii, Iisus Hristos, este, de această dată, cel care străpunge inima neroditoare de iubirea Preasfintei Treimi.

Oricâte virtuți dobândim, sub oricâte nevoințe ne așezăm, dacă nu rodim din dragoste, ne facem înșelători de cele sfinte înaintea lui Dumnezeu. De altminteri acesta este criteriul ultim al judecății (Matei 25, 35-36).

Sfântul Ioan al Scării spune: „dragostea, după calitate, e asemănarea cu Dumnezeu pe cât e cu putință muritorilor; iar după lucrare, e o beție a sufletului; iar după însușire, e izvorul credinței”3.

Lipsa  dragostei desăvârșite duce la căderea oricui. În această imagine descurajantă vedem însă un ascet care, de pe treapta nepătimirii, întinde cu îndrăzneală mâinile către Hristos, care ține în mâna stângă un sul pe care stă înscris: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați” (Matei 11, 28).

Minunată lucrare dumnezeiască!

Domnul Luminii, înconjurat de îngerii slavei, prinde de încheietura mâinii pe ascetul nevoitor, care stă cu un  picior pe treapta  rugăciunii și cu unul  pe treapta nepătimirii. Îngerii coboară pe creștetul său cununa cea neveștejită a măririi, pentru că a fost prins de încheietura mâinii de Făcătorul Său, de noul Adam.

Ce lucrare adâncă! Ce taină a iubirii!

În icoana Învierii, așezată spre închinare la această prăznuire, îl vedem pe Hristos cel Răstignit și Înviat cum ridică din iad, tot de încheieturile mâinilor, pe Adam, cel dintâi zidit, și pe Eva strămoașa. Sfântul Ioan Scărarul amintește că „iubirea pricinuiește minunile…, iar pe cei ce Te iubesc îi faci nebiruiți”. Întru aceasta nevoință a Scării, la capătul ei, brațele lui Hristos ne așteaptă să ne tragă în Împărăția Sa.

Preaiubiții mei,

Fiecare dintre noi, indiferent că suntem puternici sau slabi, sănătoși sau bolnavi, oriunde ne-am afla, în țară sau răsfirați în străinătate, suntem în călătoria vieții către Împărăție. Postul Mare a reprezentat urcușul sufletului, susținut și de osteneala trupului. Am învățat să ne rugăm ca vameșul, am căutat să găsim pocăința fiului risipitor, ne-am întremat  sufletește precum bolnavul din Capernaum și ne-am luminat cu privirea la Crucea Domnului. Nu mai contează acum efortul, cât mai ales lucrarea noas- tră sinceră de apropiere de Dumnezeu.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca 2015 să fie Anul omagial al misiunii parohiei și mănăstirii azi și Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur.

Tocmai din acest motiv m-am oprit, în acest cuvânt de suflet pe care vi l-am așezat la inimă, la îndemnul unui monah  pentru  monahi,  dar folositor și creștinilor mireni, pentru că, la capătul ostenelilor noastre ne așteaptă aceeași răsplată, ne  așteaptă același Hristos.

Pe  lângă nevoințele personale, vă îndemn să fiți membri destoinici ai comunităților din care faceți parte, să cercetați cât mai mult parohiile și mănăstirile noastre ortodoxe, ca din ele să dobândiți harul mântuitor,  sfatul binecuvântat și liniștea odihnitoare  în frământările lumii. Învierea lui Hristos, pentru noi, nu înseamnă doar o resuscitare, revenire la viața de dinainte, ci, în primul rând, o așezare în statornicia Binelui, a Adevărului și a Luminii, o liniștire în brațele Vieții celei veșnice.

Dacă vom conștientiza că în Biserica strămoșească, cea luptătoare  și biruitoare deopotrivă, găsim reperele și remediile încercărilor, nu ne vom lăsa ispitiți nici de bunăstare,  nici  de  secularizare, nici  de spaima  celor petrecute înaintea noastră, ci ne vom strădui în fiecare zi să dobândim un strop din bucuria Învierii.

Bucuria aceasta să o dobândim prin curățirea de patimi și înmulțirea  dragostei dintre  noi, ca brațele noastre, ce au fost împrumutate  Preaiubitorului Iisus și au miluit pe alții în vremea Postului, să fie prinse de mâinile Sale dumnezeiești pentru a fi trași pe Poarta cea strâmtă a locașurilor bucuriei veșnice.

Hristos a înviat!

Cu binecuvântare și dragoste părintească, al vostru fierbinte rugător către Domnul și de tot binele voitor,

† Părintele Episcop Macarie

Dată în Reședința  noastră  episcopală din Stockholm, Suedia, la Praznicul Învierii Domnului, 12 aprilie 2015.


1 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș în: Filocalia, vol. 9, traducere din grecește, introducere și note de Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013, pp. 461-464.

Ibidem, p. 478.

3 Ibidem, p. 485.

Did you like this? Share it: