• Prima e aceasta: „„Săvîrşitu-s-a!” Nu e vorba, fireşte, despre consemnarea unui obştesc sfîrşit, ci despre sentimentul Celui care moare că misiunea care I-a fost încredinţată a fost îndeplinită”.

În In. 19, 30, prin „Săvârșitu-s-a [Τετέλεσται]!”, cf. BYZ, se vorbește despre trei lucruri conexe: 1. despre moartea Domnului, 2. despre împlinirea profețiilor despre Sine cât și despre 3. împlinirea iconomiei mântuirii Domnului pentru noi.

Sfântul Ioannis Evanghelistul consemnează aici, în primul rând, moartea fizică a Domnului după umanitatea Sa, adică despărțirea sufletului Său de trup, pentru că moartea Lui pentru noi e o moarte pe care trebuie să ne-o însușim la modul personal. E o moarte în ascultare de Dumnezeu.

În al doilea rând, așa cum vedem în Evanghelii de la o parte a alta a lor, Domnul Își împlinește profețiile în viața Sa. Peste tot, în mod paradoxal și neașteptat, profețiile Sale se împlinesc în viața Sa într-un mod profund uman și nedetectate de oameni la cald. Doar mai apoi, Sfinții Apostoli, luminați de harul Prea Sfintei Treimi, au înțeles ce profeție s-a împlinit la un moment dat în viața Domnului.

În al treilea rând, nașterea, viața, minunile, învățăturile, chinurile, moartea, învierea și înălțarea Lui fac parte din iconomia/ lucrarea Domnului pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Așa că nu putem să înțelegem doar una dintre cele trei semnificații ale cuvântului Domnului, așa cum dorește Andrei Pleșu.

  • A doua afirmație e la fel de reducționistă: „Abia dinaintea acestui episod, Iisus putea spune: misiunea Mea s-a încheiat! ”Săvîrşitu-s-a!”. Pasul următor e al Tatălui şi al Duhului: Învierea, Înălţarea şi Apostolatul. Relele omeneşti pot, astfel, în sfîrşit, să primească promisiunea şi temeiul răscumpărării”.

De această dată, autorul consideră că învierea și înălțarea Domnului sunt acțiuni ale Tatălui și ale Duhului asupra lui Hristos. Cu alte cuvinte, că Tatăl și Duhul L-au înviat pe Fiul și nu Fiul S-a înviat pe Sine Însuși.

Însă troparul praznicului, arhicântat  la slujbe în Penticostar și arhicunoscut, subliniază tocmai acest lucru: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le [Χριστός ἀνέστη ἐκ νεκρῶν, θανάτῳ θάνατον πατήσας, καί τοῖς ἐν τοῖς μνήμασι ζωήν χαρισάμενος]!”.

Hristos S-a înviat pe Sine Însuși, ca Dumnezeu atotputernic, însă în comuniune cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că El nu a făcut, nu face și nu va face nimic de unul singur, ci întotdeauna lucrează  dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Obiectualizarea lui Hristos propusă de Pleșu se înscrie în logica protestantă, care vede drumul lui Hristos împlinindu-se în Cruce, ca „un instrument” al Tatălui, fără să aibă apetență pentru învierea Domnului și pentru transfigurarea umanității Sale, care formează mesajul central al Ortodoxiei.

Pentru că, până la Înălțarea Domnului, toate cântările Penticostarului vorbesc despre Hristos înviat ca despre bucuria și împlinirea reală a omului, atâta timp cât toate chinurile, suferințele și moartea noastră au rolul de a ne transfigura, de a ne umple de slava cea veșnică și necreată a lui Dumnezeu.

  • Autorul își încheie articolul, spunând: „N-am nimic împotrivă: să ne bucurăm! Dar să nu lăsăm să se şteargă prea repede şi prea uşor cearcănul de suferinţă al bucuriei noastre…”.

Primul mesaj al Domnului înviat a fost lapidar dar copleșitor: „Bucurați-vă [Χαίρετε]!” [Mt. 28, 9, BYZ]. Și asta a spus-o El, Cel care a suportat la cote absolute „cearcănul suferinței” noastre. Și a spus asta, pentru că suferința Lui a produs rezultate reale la nivel ontologic.

Mulți dintre noi pot suferi chinuri și boli grele, nemiloase. Pot suferi morți dramatice, în accidente și atentate teroriste.

Însă suferința și moartea care ne transfigurează sunt cele pe care le trăim ca mădulare mistice ale lui Hristos, ca creștini ortodocși, care ne umplem zilnic de slava lui Dumnezeu.

De aceea, cine suferă în mod real, în credință, nu își uită durerile, pentru că ele sunt mereu în el și în memoria lui. Însă, în același timp, cine suferă cu Hristos, în mod paradoxal, totodată se bucură și se veselește cu Hristos și în slava Lui, pentru că suferința în credință umple pe om de slava lui Dumnezeu.

Învierea Domnului e o suferință transfigurată care produce bucurie veșnică.

Domnul, Cel dorit inimii noastre, e dorit cu înfocare de către noi tocmai pentru că El este o Iubire transfigurată pentru noi, o Iubire care a iubit până la capăt, o Iubire care a învins moartea pentru noi și ne dă și nouă puterea Lui de a învinge moartea în noi înșine…pe măsură ce moartea fizică e o realitate constrângătoare.

Așa că nu putem uita niciodată suferința, pentru că ea e zilnică, dar adevărata suferință e suferința ce te sfințește continuu. Când suferința nu te sfințește, e semn că ea este o pedeapsă de la Dumnezeu, pentru păcatele tale, pe care nu știi să o transformi în binecuvântare.

Did you like this? Share it: