Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 15 aprilie, 2015

De ce tipicarii se simt atotștiutori?

Pentru că au puține de învățat…dar sunt mulți cei care îi întreabă problemele pe care ei le știu.

Spre exemplu, „marea problemă” religioasă a femeilor care au stat lângă doamna preoteasă de Paști era: se înconjoară Biserica, la Prohod, cu lumânări sau fără lumânări? Și dacă tipicarul mergea acolo, cu toată „autoritatea” lui funcțională și le răspundea…el părea „cel mai mare teolog al Bisericii”. Pentru că ar fi rezolvat o problemă „marcantă” a comunității liturgice.

Alte întrebări la fel de „stringente” teologic și care, inevitabil, în nouă ani de online, au ajuns să mi le pună și mie: Cât se ține doliul? La câte zile se rade bărbatul care ține doliul? Cine tămâiază mormântul? Din ce parte și de câte ori? Cum scriem un pomelnic? Cum ne facem cruce? De câte ori să ne facem cruce? Ce fel de culoare trebuie să aibă hăinuțele copilului la botez? Unde se pune icoana în casă? Cine spală mortul? Se dă găină pe sub tron? Cine sparge cana cu care s-a tămâiat la mort? Cine îi cară apele mortului? Câți colaci sunt la un căpețel? Cine ia colacii cei mari? etc.

Nu îi interesează deloc despre credință, despre faptele creștinului ortodox, despre viața interioară, despre istoria și sfințenia Bisericii ci despre tot felul de lucruri care au o însemnătate minoră. Și pe care le-ar fi învățat la Biserică, fără doar și poate, în mod firesc, dacă ar fi frecventat-o, dacă ar fi fost atenți la slujbă și la ce se predică în Biserică.

Pentru că, în capul multora, Biserica are doar funcționalitate liturgică și nu așteaptă de la ea decât Înmormântări, Botezuri, Cununii, Parastase.

Așa că, pentru astfel de oameni sau în fața unor astfel de oameni, preotul sau cântărețul sau credinciosul tipicar sunt „cei mai mari teologi”, oamenii „care rezolvă toate problemele”, pentru că le răspund la întrebări banale, care n-au în spate vreo experiență mistică.

Însă cine rezolvă adevăratele probleme ale credincioșilor? Teologii și duhovnicii cu multă experiență. Pentru că un teolog și un duhovnic trebuie să aibă cunoștințe vaste, o experiență profundă și o viață mistică reală.

Pentru că, pentru a scrie o carte de teologie cu adevărat, ai nevoie de toate acestea…iar pentru a spovedi și a sta de vorbă cu oamenii trebuie să știi o mie și-o sută. Pentru că trebuie să știi teologie, istorie, filosofie, geografie, psihologie, medicină, comportamentul și limbajul actual, patimile și anturajele oamenilor, istoria lor personală, politică, economie, sociologie, psihiatrie, online, artă și cultură diversă.

Tipicarii sunt pentru răspunsuri fastfood. Și pentru a ști tipic bisericesc și rânduieli bisericești nu trebuie să ai multe clase și nici vreo sporire duhovnicească. Nici măcar nu trebuie să fii om credincios, ca să știi ce urmează după psalmul 103 la Vecernie sau cum se cântă pe glasul 5 la Utrenie. E nevoie doar să auzi o dată și cam asta e!

Însă teologia și viața duhovnicească nu pot fi învățate pe stradă, cu căștile în urechi. Ele nu se învață și nici nu se trăiesc la întâmplare.

Era săracă şi bolnavă

Libertatea (ziar citit tocmai pentru senzaționalismul articolelor sale) ne informează că Mariana Baboș, supranumită și Mariana cur-de-fier (o clonă a celei din București, care a murit la cutremurul din 1940), a murit de curând la vârsta de 59 de ani, săracă și bolnavă.

Cea mai „tare” prostituată din Galați a murit…săracă și bolnavă…după ce a strâns peste 5 milioane de euro din proxenetism.

A fost arestată, i s-a confiscat tot…și a murit săracă și bolnavă.

Pentru cele sau cei care vor să se apuce de prostituție sau se prostituează aceste două cuvinte: săracă și bolnavă…sunt tot ceea ce trebuie să țină minte. Pentru că prostituția nu duce nicăieri decât la o moarte mizeră, cu sufletul răvășit și fără nicio împlinire.

Inovațiile liturgice: senzaționalismul nostru religios

senzationalul in materie de cult

Titlu de articol de pe DCNews. Se caută o rugăciune „puternică” – nu contează de unde, a cui, a cărei Biserici –…pentru o utilitate pratică, precisă: te scapă de griji și de dureri crunte.

Se caută o rugăciune…cum se caută o femeie sau un job: la modul indiferent, ce pică pică.

Această cerere „liturgică” e din sfera rugăciunilor de vineri noaptea, când „se deschid cerurile” pentru cei care nu prea vin pe la Biserică sau a pomenirilor de pomelnice în afara oricărei slujbe.

Omul stă, își ascultă pomelnicul, și dă bani. Rugăciune contra bani.

Nu îl interesează că pomenirile fără nicio slujbă sunt abateri liturgice, nu-l interesează cât de sfânt sau nesfânt e preotul, cât de educat sau needucat este sau dacă e preot, ci pe el îl interesează imediatețea împlinirii nevoilor lui.

Dacă îi promiți…ajutor în urma rugăciunilor, ajutor imediat, atunci îți va da teancuri de bani. Numai că trebuie „să știi să Îl forțezi” pe Dumnezeu să îți îndeplinească rugăciunile…în favoarea solicitanților de minuni.

Însă cel care vrea rugăciuni împlinite imediat e cel care nu are, cel mai adesea, de-a face cu Biserica. Pentru el Biserica e „un gang” spre Dumnezeu, de la Care fură ceva și apoi fuge. Fuge să se destrăbăleze…pentru că „s-a vindecat” sau „îi e mai bine”.

Căderile la Sfânta Liturghie sau atingerile de preoții care slujesc, au, pentru mulți, sensul de „a fura” din harul preotului. De „a lua cu forța” ceva care lui îi aparține.

Însă raportarea mercantilă la harul preoțesc e o dramă imensă pentru preoții cu conștiință, sensibili la viața duhovnicească a oamenilor. Pentru că unii oameni vor „să câștige har” în afara ascezei, în afara studiului, în afara nevoinței, în afara pocăinței, în afara Bisericii și nu să se facă robi smeriți și iubitori ai lui Dumnezeu.

Tradiție și actualitate la Pr. Dumitru Stăniloae

Ștefan Lucian Toma, Tradiție și actualitate la Pr. Dumitru Stăniloae, teză doctorală, Ed. Agnos, Sibiu, 2008, 295 p., format mic.

*

La ora de față autorul este diacon[1] sau poate preot, pentru că nu am găsit referințe recente despre dumnealui. Iar teza sa este dedicată SS Bartolomeu I al Constantinopolului, p. 5.

La începutul cărții, înainte de Introducere, avem două scrisori primite de la Patriarhul Bartolomeu. Din prima aflăm că i-a binecuvântat cartea în ediția greacă și că e de acord cu tipărirea ei în română, p. 7. Din a doua scrisoare patriarhală aflăm că teologia nu raționalizează tainele credinței, ci ea exprimă „experiența trăită a legăturii Sfinților cu Dumnezeul treimic revelat”, p. 10.

Cuvântul înainte, început în p. 13, începe bine: cu scopul cărții. Scopul cărții fiind acela „de a prezenta direcțiile principale în ceea ce privește înțelegerea gândirii teologice a pr. Dumitru Stăniloae, precum acestea ni se prezintă în studiile teologilor ortodocși și neortodocși contemporani”, p. 13. Cu alte cuvinte, autorul nu se ocupă cu opera stăniloesciană ci cu comentariile teologice la opera lui. E bine de știut, pentru ca să nu cerem de la autor altceva decât a încercat să facă.

Părintele Stăniloae a devenit „o voce contemporană a Sfinților Părinți”, p. 14, pentru că el „a oferit o înțelegere contemporană și vie a dogmaticii ortodoxe și, în general, a spiritualității ortodoxe”, p. 14. Și, probabil, mulți se întreabă: cum a devenit o voce patristică contemporană? Pentru că vor să îi afle „rețeta”…

Părintele Dumitru „a teologhisit în mod patristic”, p. 15. Așa este!

…Însă urmează o afirmație, pe care autorul o pune pe seama lui Stăniloae, fără să ne trimită la vreo lucrare a lui, și eu cred că nu îi aparține: „Vocația teologului de astăzi, potrivit pr. Stăniloae, nu mai este una „academică”, ci, în primul rând, una liturgică sau harismatică”, p. 15. Așa și-ar dori unii, pentru ca să își scuze neștiința și nescrisul…

Dacă Stăniloae ar fi crezut acest lucru nu ar mai fi tradus și scris atât de mult ci s-ar fi bătut doar în piept, cum fac mulți astăzi, că e „ortodox”…fără să facă nimic. Dimpotrivă, Părintele Dumitru ne spune, prin toată viața și opera lui, cu totul altceva: că trebuie să îmbinăm în mod creator academismul cu viața duhovnicească și liturgică dacă vrem să fim ortodocși autentici și teologi autentici.

Lucru pe care ni-l spune și autorul în p. 16: „teologia ortodoxă nu aparține numai spiritului academic, nici numai mănăstirilor, ci și credincioșilor simpli, constituind o vocație universală continuă”.

Cartea are 6 capitole și nu este exhaustivă în tratarea subiectului, p. 16.

Sfântul Iustin Popovici și-a făcut doctoratul la Atena între 1922-1926, cu tema: Problema personalității și a cunoașterii potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, p. 17.

Părintele Stăniloae, alături de viitorul Episcop Nicolae Popovici al Oradiei, a învățat limba greacă la Atena între 1927-1928, p. 17.

Părintele Ștefan Lucian Toma și-a susținut teza doctorală de față la Universitatea Aristotel din Tesalonic, pe 17 septembrie 2006, la catedra Teologie Dogmatică, teza fiind făcută sub coordonarea Prof. Dimitrios Tselenghidis, având titlul: Receptarea gândirii teologice a pr. Dumitru Stăniloae în teologia contemporană, p. 18.

A publicat-o la Tesalonic în martie 2007 cu un alt titlu, p. 18, și acum, în română, cu un alt titlu.

În n. 8, p. 21-22, autorul amintește teza doctorală a Părintelui Nicolae Moșoiu – pe care nu am citit-o, pentru că nu am găsit-o: Taina prezenței lui Dumnezeu în viața umană. Viziunea creatoare a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Ed. Paralela 45, Brașov [e Pitești nu Brașov][2], 2000, 323 p.

Cartea de față, spune autorul, e perfectibilă și el nu o consideră o carte de teologie, p. 22. Introducerea se încheie în p. 24.

Primul capitol: Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) ca teolog neopatristic. Începe în p. 25.

Din n. 18, p. 29 aflăm că Părintele Ică jr. a scris capitolul biografic despre Părintele Stăniloae din The Dictionary of Historical Theology, publicat la Michigan, în 2000, cf. p. 285.

Din păcate, capitolul 1 se ocupă cu inventarierea spuselor altora despre Stăniloae și nu cu o evidențiere sintetică a ce înseamnă teolog neopatristic.

M-aș fi așteptat ca autorul să sublinieze, pe baza spuselor altora, în ce constă patristicitatea Părintelui Dumitru, adică conglăsuirea lui cu Sfinții Părinți, și nu să îmi facă o dare de seamă despre autorii care au zis câte ceva despre el.

Cartea lui începe să mă plictisească.

Și în loc de o teză dogmatică avem una istorică.

Pe de altă parte, se observă că autorul nu a avut un plan bine gândit pentru teza lui ci s-a lăsat condus de bibliografia scrierilor despre Stăniloae. Dar nu a beneficiat nici de o conducere clară din partea îndrumătorului său doctoral.

Dacă ar fi avut plan, metodă teologică de lucru și îndrumare de specialitate n-ar fi ajuns să scrie o teză istorică la…catedra de Dogmatică.

Pentru că eu știu că se poate scrie o teză dogmatică pe baza bibliografiei despre Stăniloae, dacă ai un plan riguros și o metodă sintetică de lucru.

Însă autorul a citat foarte mulți autori, care s-au ocupat doar tangențial de opera lui Stăniloae, și care, inevitabil, știau lucruri comune despre el și nu de amănunt. De aceea, întreaga carte e o poveste formată din povești mai mult sau mai puțin colaterale și nu se ocupă de teologie în mod sistematic.

Adică și-a luat ca temă pe Stăniloae, cel sintetic și paradoxal la tot pasul, pentru ca să îl trateze ca pe o sumă de citate din alții, fără conexiuni între ele. O bătaie de joc mai mare nici nu se putea.

Din n. 176, p. 72, aflăm că autorul a corespondat cu Lidia Stăniloae. A primit de la ea o scrisoare pe 14 iunie 2002.

Cap. al doilea e unul cosmologic și începe în p. 76. Comentariul personal e cvasi-absent.

Până la p. 98 a pomenit de două sau de trei ori numele Sfântului Dionisie Areopagitul dar niciodată nu l-a numit Sfântul. Însă, îmbucurător, nu l-a numit nici Pseudo, cum îl numesc, fără mustrări de conștiință, mulți teologi ortodocși.

Demersul autorului e consternant: pune citat lângă citat și asta e tot. Catastrofal!

Din p. 106 începe un capitol antropologic. Însă nu mai am niciun chef de citirea cărții. Pentru că e un atentat la bunul simț. Toată poliloghia de nume și de referințe trebuia să fie la subsol, iar la suprafață trebuia să fie numai idei, bine legate una de alta, pentru că așa e lucrarea dogmatică.

În p. 213, autorul folosește ciudata sintagmă „persoană treimică” și o pune pe seama lui Daniel Munteanu, p. 212, n. 705. Însă cum poate fi o persoană trei persoane?

În aceeași p. 213, autorul are formularea: „toate cele trei Persoane Treimice”, folosind pe treimice în loc de dumnezeiești. Însă dumnezeirea exprimă ființa Dumnezeului treimic, pe când Treimea exprimă numărul persoanelor dumnezeiești.

În p. 214 regăsim fraza pe care am negat-o, în Introducere, ca fiind a lui Stăniloae. Și pe drept cuvânt am negat-o, pentru că ea e concluzia autorului: „Vocația teologului contemporan nu este așadar cea „academică”, ci una liturgică sau harismatică”. Însă în p. 214 autorul trage concluzia despre „ce ar fi spus” Stăniloae dintr-o referire la Stăniloae fără trimitere la nicio sursă teologică. În p. 214 nu există nicio notă de subsol. Și așa se răstălmăcesc vorbele unui teolog sau ale unui Sfânt: prin deducții răutăcioase sau prin inventare de texte puse pe seama sa!

În concluzie: dacă vreți să cunoașteți texte disparate din ce au spus alții despre Stăniloae, citiți cartea. Dacă vreți o sinteză dogmatică bine scrisă nu puteți găsi aici așa ceva, ci doar o însăilare de texte. Regretabil.


[1] A se vedea: http://www.ziarullumina.ro/agenda-crestinului/raspunsuri-duhovnicesti-cum-sa-il-iubim-pe-dumnezeu-si-pe-semenul-nostru.

[2] A se vedea: http://www.edituraparalela45.ro/autor_detaliu.php?idautor=337.

Cel mai lung martiriu

Sfantul Sfintit Mucenic Clement al Ancirei

…l-a avut Sfântul Sfințit Mucenic Clement al Ancirei. Pomenit pe 23 ianuarie.

El a pătimit „de la unsprezece tirani, în diferite cetăți. […] În Ancira [a pătimit] de la Dometian, antipatul Galatiei; în Roma de la împăcatul Dioclețian; în Nicomidia de la ighemonul Agripin, iarăși la Ancira, de la voievodul Curichie; în Amisia de la Dometie, slujitorul împărătesc; în Tars de la împăratul Maximian, apoi iarăși acolo de la Sacherdon ighemonul și de la boierul Maxim, după aceasta de la Afrodisie senatorul; și iarăși în Ancira, de la boierul Curichie, și în sfârșit de la ighemonul Alexandriei” [Cf. Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 499].

A pătimit 28 de ani…fiind martirizat pe când slujea Dumnezeiasca Liturghie.

I s-a tăiat capul în fața Sfintei Mese, sângele său amestecându-se cu Sfintele Taine pe care le slujea. Dimpreună cu el au fost martirizați Diaconii Hristofor și Hariton [Ibidem].

Iar de-a lungul celor 28 de ani de pătimire a fost însoțit de Sfântul Mare Mucenic Agatanghel, un tânăr care a crescut, dimpreună cu el, în închisoare, și căruia i s-a tăiat în cele din urmă capul, fiind pomenit pe 5 noiembrie [Idem, p. 497].

Însă după fiecare chinuire, ei au fost vindecați în mod minunat de Sfinții Îngeri, care i-au hrănit ani la rând [Idem, p. 489, 491, 493, 496].

Sfântul Sfințit Mucenic Clement a fost hirotonit episcop la vârsta de 20 de ani [Idem, p. 480], fiind născut la c. 258 și martirizat în anul 312 d. Hr.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén