Pentru că au puține de învățat…dar sunt mulți cei care îi întreabă problemele pe care ei le știu.

Spre exemplu, „marea problemă” religioasă a femeilor care au stat lângă doamna preoteasă de Paști era: se înconjoară Biserica, la Prohod, cu lumânări sau fără lumânări? Și dacă tipicarul mergea acolo, cu toată „autoritatea” lui funcțională și le răspundea…el părea „cel mai mare teolog al Bisericii”. Pentru că ar fi rezolvat o problemă „marcantă” a comunității liturgice.

Alte întrebări la fel de „stringente” teologic și care, inevitabil, în nouă ani de online, au ajuns să mi le pună și mie: Cât se ține doliul? La câte zile se rade bărbatul care ține doliul? Cine tămâiază mormântul? Din ce parte și de câte ori? Cum scriem un pomelnic? Cum ne facem cruce? De câte ori să ne facem cruce? Ce fel de culoare trebuie să aibă hăinuțele copilului la botez? Unde se pune icoana în casă? Cine spală mortul? Se dă găină pe sub tron? Cine sparge cana cu care s-a tămâiat la mort? Cine îi cară apele mortului? Câți colaci sunt la un căpețel? Cine ia colacii cei mari? etc.

Nu îi interesează deloc despre credință, despre faptele creștinului ortodox, despre viața interioară, despre istoria și sfințenia Bisericii ci despre tot felul de lucruri care au o însemnătate minoră. Și pe care le-ar fi învățat la Biserică, fără doar și poate, în mod firesc, dacă ar fi frecventat-o, dacă ar fi fost atenți la slujbă și la ce se predică în Biserică.

Pentru că, în capul multora, Biserica are doar funcționalitate liturgică și nu așteaptă de la ea decât Înmormântări, Botezuri, Cununii, Parastase.

Așa că, pentru astfel de oameni sau în fața unor astfel de oameni, preotul sau cântărețul sau credinciosul tipicar sunt „cei mai mari teologi”, oamenii „care rezolvă toate problemele”, pentru că le răspund la întrebări banale, care n-au în spate vreo experiență mistică.

Însă cine rezolvă adevăratele probleme ale credincioșilor? Teologii și duhovnicii cu multă experiență. Pentru că un teolog și un duhovnic trebuie să aibă cunoștințe vaste, o experiență profundă și o viață mistică reală.

Pentru că, pentru a scrie o carte de teologie cu adevărat, ai nevoie de toate acestea…iar pentru a spovedi și a sta de vorbă cu oamenii trebuie să știi o mie și-o sută. Pentru că trebuie să știi teologie, istorie, filosofie, geografie, psihologie, medicină, comportamentul și limbajul actual, patimile și anturajele oamenilor, istoria lor personală, politică, economie, sociologie, psihiatrie, online, artă și cultură diversă.

Tipicarii sunt pentru răspunsuri fastfood. Și pentru a ști tipic bisericesc și rânduieli bisericești nu trebuie să ai multe clase și nici vreo sporire duhovnicească. Nici măcar nu trebuie să fii om credincios, ca să știi ce urmează după psalmul 103 la Vecernie sau cum se cântă pe glasul 5 la Utrenie. E nevoie doar să auzi o dată și cam asta e!

Însă teologia și viața duhovnicească nu pot fi învățate pe stradă, cu căștile în urechi. Ele nu se învață și nici nu se trăiesc la întâmplare.

Did you like this? Share it: