De când am văzut-o, acum câteva zile, pe patul de spital, pe Marioara Zăvoranu (atunci când a vizita-o Vadim) mă urmăresc ochii ei goi, singuri, pierduți în frica pentru ziua de mâine.

ochii eiM-am simțit vizat de ochii ei…eu, cel care stăteam în fața televizorului. M-am simțit chemat să o ajut, măcar prin rugăciuni și prin compasiunea mea.

Pentru că era o privire care nu mai ținea cont de cine o vede…ci vedea ca și când ar fi fost complet singură. Nu o mai interesau aparențele…

Și aceasta e privirea reală de singurătate

Omul cu adevărat singur e cel care nu așteaptă alinare de la cineva. Care nu mai crede că alinarea va veni.

Și mă obsedează ochii ei…pentru că mă obsedează privirea ei, multiplicată în mulți ochi singuri, deznădăjduiți, care privesc ca ea.

Lumea întreagă e plină de această privire doborâtoare.

Iar noi suntem chemați să alinăm această singurătate care ne strigă cu ochii.

Did you like this? Share it: