Stiinta mantuirii† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei, Ed. Basilica, București, 2014, 334 p.

*

Cartea e compusă din 38 de texte, scrise ca alocuțiuni pentru diferite ocazii, fiind împărțită în 7 părți și precedată de Prefață. Ea are 3 motouri: I Cor. 2, 7; Lc. 8, 10; F. Ap. 1, 8, insistându-se pe faptul că teologia e o cunoaștere a tainelor lui Dumnezeu iar ea trebuie propovăduită spre mântuirea lumii.

Redactorul cărții a fost Pr. Sorin Șelaru, iar de tehnoredactare s-a ocupat Violeta Negrea.

Prefața, p. 5-10, împărțită în două subdiviziuni.

„omul nu se desăvârșește decât în stare de comuniune eternă cu persoanele umane și cu Persoanele divine”, p. 5.

Cuvântul mântuire, scris în ebraică și greacă, e greșit transliterat, p. 5.

Ortodoxia „a dezvoltat mai ales caracterul ontologic și existențial al mântuirii și al restabilirii naturii umane în starea ei firească”, p. 6.

În p. 6, din nou, substantivul viață, în greacă, e greșit transliterat.

Mântuirea este „experiența vie a relației personale, conștiente și libere” cu Dumnezeu, p. 7. Iar teologia „este știința mântuirii și a vieții veșnice”, p. 7. Pentru că ea conține revelarea/ vorbirea lui Dumnezeu către oameni.

De aceea, adevărurile de credință ale Bisericii sunt „pentru realizarea unei comuniuni de viață și iubire între Dumnezeu și umanitate”, p. 8, și nu sunt simple curiozități sau un bagaj de cunoștințe fără angajare, p. 8.

Autorul nostru pledează nu pentru o teologie agresivă și nici pentru una de arhivare a datelor ci pe o „reflecție teologică…[care să fie] anunțarea bucuroasă a unei vieți noi”, p. 8, a vieții duhovnicești. Însă, pentru ca să o anunți, trebuie să o ai ca realitate personală. Și mulți preferă să creadă că au o viață duhovnicească, fără să o aibă…și că, în consecință, pot să scrie teologie.

Căci, la urma urmei, cine e întrebat, înainte de a publica o carte de teologie, dacă e sau nu e om duhovnicesc? Cine a fost întrebat dacă e om duhovnicesc atunci când a fost hirotonit sau când a primit titlul de Doctor în Teologie? Și cine poate stabili sfințenia unui om? Căci atunci când vorbim despre faptul de a fi om duhovnicesc vorbim despre viața lui sfântă.

În p. 9, Patriarhul nostru afirmă că „teologia eclesială este mistagogică”. Adică ne inițiază în profunzimea vieții, a teologiei și a slujbelor Bisericii.  Însă care e teologia eclesială/ bisericească a Ortodoxiei și cine o scrie în contemporaneitate?

Tot în p. 9, autorul afirmă că Biserica are o natură mistică și eshatologică. Și că, în cadrul ei, pregustăm viața divino-umană a lui Hristos, care a fost „revelată în istorie și comunicată prin Duhul Sfânt celor ce cred în El”, p. 9.

PFP Daniel Ciobotea ne cheamă să facem din teologia noastră o „gândire misionară a Bisericii [care să fie] capabilă de dialog cu știința și cultura” momentului, p. 9. Dar pentru a face asta la modul real, pentru a avea un real dialog cu alții, trebuie să fim specializați în teologie, trebuie să fim niște oameni duhovnicești profunzi și, în același timp, trebuie să avem specializări în diverse științe, arte și tehnologii.

Dacă vreau, ca teolog, să scriu despre fizică trebuie să fiu specializat în fizică. Dacă vreau să scriu despre nanotehnologii atunci trebuie să fiu expert în ele. La fel, dacă mă interesează să creez punți de legătură între teologie și astronomie, între teologie și poezie, între teologie și sculptură, între teologie și pictură, trebuie să știu astronomie, să fiu poet, sculptor și pictor.

Asta înseamnă că cineva cu cap trebuie să mă învețe de mic să îmbin teologia cu alte științe și arte, pentru ca să mă pregătească pentru o carieră teologică și științifică fulminantă. Însă cine ne pregătește copiii, începând de la grădiniță, de la 3-4 ani, pentru cariere teologice de excepție? Nimeni! Nimeni specializat în așa ceva…

De aceea, diletantismul în materie de relații cu științele și cu artele nu ne ajută.

„Adevărata teologie”, spune Părintele Patriarh, este „o fidelitate creatoare, reînnoită, față de credința apostolică a Bisericii”, ea fiind „responsabilitate[a noastră] pentru mântuirea credincioșilor și o participare intensă la viața și misiunea Bisericii”, p. 9.

Adevărata teologie se naște din experiența eclesială autentică și ea este creatoare în măsura în care e creator cel care o produce. Iar dacă acest mers-înainte-creator lipsește, fidelitatea noastră repetitivă nu ne ajută cu nimic, pentru că numai cine e creator în materie de teologie este și credincios cu adevărat față de Tradiția Bisericii. Pentru că un teolog real e un teolog creator, atâta timp cât viul vieții sale, aflat în relație cu Tradiția Bisericii, vorbește și scrie lucrurile pe care Dumnezeu dorește să fie spuse acum, în ziua de azi.

 În p. 5, Preafericirea sa ne spune că în acest volum „am încercat să scoatem în evidență frumusețea…profundă și accesibilă, fidelă și înnoitoare, deschisă și mărturisitoare, mistică și misionară” a teologiei.

Textele inițiale au fost revizuite, p. 10.

Prima parte a cărții: Teologia – știința  mântuirii și a vieții veșnice.

Și primul text al cărții și al secțiunii de față a fost lecturat pe 1 noiembrie 2010, la Simpozionul dedicat Crezului, cf. p. 13, n. *, fiind cuprins între p. 13-17.

Crezului ortodox nu mai trebuie să îi adăugăm nimic, p. 14.

Însă noi, în română, am înlocuit atributul catolicității Bisericii cu cuvântul sobornicească, care nu e în textul Crezului. Și cred că până la urmă trebuie să revenim la el și să mărturisim că Biserica e una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν].

Prin καθολικὴν nu se înțelege romano-catolică, ci că Biserica e universală/ e peste tot pământul întinsă.

De aceea, Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldavie, ne spune că moldovenii numeau pe romano-catolici papistași (adică adepții papei) pentru că „ei nu numesc catolici decît pe fiii bisericii răsăritene”, adică pe ortodocși, cf. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gh.[eorghe] Guțu, introd. de Maria Holban, comentariu istoric de N. Stoicescu, studiu cartografic de Vintilă Mihăilescu, indice de Ioana Constantinescu, cu o notă asupra ediției de D. M. Pippidi, Ed. ARSR, București, 1973, p. 339.

Și eliminând pe catolică din Crez, nu mai spunem că Biserica e cea de pe tot pământul ci că Biserica e cea care ține toate Soboarele Ecumenice. Însă schimbarea lui catolică cu sobornicească în varianta Crezului în limba română e relativ recentă.

Crezul e o mărturisire de credință, p. 15, prin care spunem lumii că „Dumnezeu este comuniune de Persoane veșnice, nu o singurătate veșnică”, p. 15.

Did you like this? Share it: