† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei, Ed. Basilica, București, 2014, 334 p.
*
Prima parte.
*
Între p. 18-22: un cuvânt rostit de către autor la Simpozionul de la București, din 15 octombrie 2009, intitulat: Dumnezeu Tatăl și viața Sfintei Treimi, cf. n. *, p. 18. Care a fost editat și în volumul dedicat Simpozionului.
Persoanele divine sunt „distincte și inseparabile”, p. 18. Distincte la nivelul persoanelor și inseparabile datorită unității de ființă. Iar în Treime este „o permanentă mișcare de autodăruire reciprocă și complet liberă”, p. 19.
„specificitatea Lor ireductibilă”, p. 19. Se referă la persoanele dumnezeiești. Iar „întreaga viață sacramentală a Bisericii este o introducere și o afundare în comuniunea trinitară”, p. 20.
Însă „viața spirituală nu trebuie să fie separată de structurile Bisericii”, p. 20. Lucru care, din păcate, se cam petrece la noi. Lipsa unei vieți duhovnicești profunde ne face să avem relații de subordonare, relații funcționale și nu duhovnicești. Relațiile juridice pe care le vedem și le deplângem la alte confesiuni au început să fie și relațiile între membrii ierarhiei și între ierarhie și credincioși. Relații funcționale, distante, reci și nu părintești, nu pline de iubire și de considerație reciprocă.
Fapt pentru care nu avem dialoguri reale, oneste, sincere între noi. Când începem dialogul…mulți se consideră atacați la persoană. Însă dialogul e pe bază de principii și nu pe cazuistică.
De aceea, spune Părintele Patriarh, „în Biserică, juridicul este creștin numai atunci când face transparentă dimensiunea sacramentală și spirituală sau dimensiunea teologică și trinitară a Bisericii”, p. 20-21. Și când nu e creștin…e păgân? Când administrația bisericească nu mai lasă loc relațiilor reale…cum suntem?
Însă, Preafericirea sa recunoaște faptul că juridismul creștin, acesta, care transparentizează viața Bisericii și nu o opacizează, este un ideal continuu pentru noi. Pentru că ne spune: „pentru a ajunge la aceasta [la juridismul creștin în Biserică n.n.], este nevoie de o credință deplină și dreaptă, precum și de o aprofundare permanentă a vieții spirituale (de înduhovnicire)”, p. 21. Adică e nevoie de sfințenie pentru relații reale, normale, ortodoxe între noi. Dacă nu avem dreaptă credință și nu suntem înduhovniciți nu putem avea o reală relație și conlucrare cu oamenii.
Pentru că „lipsa vieții spirituale împiedică în practică transparența trinitară (comunională) a structurilor Bisericii”, p. 21.
Unitatea creațională a umanității și a Bisericii „anticipează unitatea eshatologică a întregii umanități în Dumnezeu”, p. 21-22.
Prea Sfânta Treime este „izvor, model și scop ultim al vieții și misiunii Bisericii”: cuvintele ultime ale mesajului său, p. 22.
Din p. 23 începe alocuțiunea sa din 26 mai 2010: Credința în Sfânta Treime este lumina vieții Bisericii, cf. n. *, p. 23 și p. 23. Și își începe discursul prin referirea la teologia creatoare a Părintelui Stăniloae, p. 23. Tot din p. 23, aflăm că autorul l-a însoțit pe Părintele Dumitru Stăniloae în Franța (în Germania), la Klingenthal, în 1979, unde acesta a susținut o conferință înaintea unui public romano-catolic. Titlul prelegerii sale: Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și relația Lui cu Fiul ca temei al îndumnezeirii și al înfierii noastre, publicat în rev. Ortodoxia, nr. 3-4, 1979, p. 583-592, cf. n. 1, p. 23.
Botezul nu e doar iertare de păcate ci și „înfiere și pregătire pentru înviere”, p. 24. În p. 25, autorul ne prezintă o negare teologico-practică a lui Filioque, pentru că ne spune că Filioque neagă înfierea duhovnicească a Botezului și paternitatea duhovnicească a Hirotoniei. Botezul ne face frați în Hristos, iar prin Preoție devenim părinți duhovnicești, p. 25.
Dogma triadologică nu admite nici colectivismul și nici individualismul persoanelor, p. 26, ci comuniunea lor.
Primatul ortodox este primatul între egali. Primatul papal este discreționar, neținând cont de colegialitatea episcopală, p. 27. În ultimul timp, Papa Francisc a început să elogieze colegialitatea episcopală a Ortodoxiei, lucru remarcat și de SS Bartolomeu al Constantinopolului.
De aceea, pe drept cuvânt, Patriarhul nostru concluzionează faptul că „eclesiologia papală nu este de inspirație trinitară, ci imperială, sinodul fiind doar consultativ, fiindcă Papa nu împarte puterea cu ceilalți episcopi în sinod, ci o deține [de unul] singur”, p. 27.
Tot în p. 27, autorul îl consideră pe Yves Congar” (teolog romano-catolic) „un bun istoric și un bun teolog sistematician”.
Iar în p. 28, Patriarhul României afirmă un adevăr esențial și anume că dialogul cu alte Biserici nu se poate realiza și aplica „decât pe baza solidă a credinței în Sfânta Treime”. Nu putem dialoga decât ca niște teologi integraliști și duhovnicești ai Bisericii. Dacă nu ne asumăm întreaga teologie tradițională a Bisericii și dacă nu o trăim la parametrii prezentului nu putem dialoga în mod real și convertitor cu alte confesiuni sau religii. Dialogul în care ne negăm identitatea este un dialog apostatic.
Un alt mare adevăr: „nu există Hristos fără Tatăl și fără Duhul”, p. 29. Singularizarea unei persoane dumnezeiește în detrimentul celorlalte două nu are de-a face cu triadologia ortodoxă. Pentru că triadologia ortodoxă nu maximalizează nicio persoană dumnezeiască, pentru că propovăduiește faptul că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt veșnici, coființiali și fără de început, chiar dacă Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt.
În p. 30, autorul ne vorbește despre cele trei unități pe care le propovăduiește Ortodoxia: unitatea ființială a Treimii, unitatea personală a Fiului și unitatea harică a Bisericii.
Botezul ne face persoane eclesiale, p. 31. Iar Biserica are „ca model de unitate unitatea Sfintei Treimi”, p. 31. De aceea, armonia într-o Mănăstire sau într-o Biserică „e semnul că oamenii trăiesc din bunătatea Sfintei Treimi prezentă în ei, prin harul Duhului Sfânt”, p. 31.
