† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei, Ed. Basilica, București, 2014, 334 p.

*

Prima parte și a doua.

*

Între p. 32-45, găsim o comunicare susținută la Viena, în 1998. La Fundația Pro Oriente. Al cărei titlu prim era: Poate documentul roman despre purcederea Duhului Sfânt deveni un punct de plecare al unei clasificări ecumenice principale?, cf. n. *, p. 32. În ediția de față însă el poartă titlul: Învățătura despre Filioque nu este catolică. Un răspuns ortodox la documentul roman despre purcederea Duhului Sfânt.

Papa Ioan Paul al II-lea a cerut o clarificare asupra lui Filioque în 1995, p. 32. Conciliul pontifical pentru promovarea unității creștine a produs documentul și l-a publicat pe 13 septembrie 1995, în L’Osservatore Romano, fiind publicat în 1996 în mai multe limbi. Autorul folosește versiunea în limba engleză, cf. n. 1, p. 32: The Greek and the Latin Tradition Regarding the Procession of the Holy Spirit, Typis Vaticanis, Vatican, 1996.

Și Patriarhul Daniel își împarte răspunsul în 3 părți: 1. clarificări principale; 2. dificultăți majore, 3. semne de speranță și perspective, p. 33.

În prima parte, autorul remarcă clarificarea de bază a documentului pontifical: se face distincția între Crezul ecumenic și o tradiție particulară, p. 33. Astfel, adaosul Filioque e declarat o tradiție particulară, fiind introdus în Crez, în mod oficial, în 1014 iar în 1215 a fost mărturisit ca „dogmă” la Conciliul al 4-lea de la Lateran, p. 33.

În p. 34 a cărții, autorul ne ajută să înțelegem ce înseamnă catolic din prima parte a titlului acestui capitol [„Învățătura despre Filioque nu este catolică”]: „din punct de vedere ortodox…învățătura despre Filioque…nu este catolică în sensul etimologic și teologic al cuvântului, adică nu exprimă credința întregii Biserici. Din punct de vedere ortodox, doctrina Filioque contrazice chiar și credința catolică a Bisericii nedespărțite, exprimată în Crezul Ecumenic din 381”, p. 34.

Adică se referă la al treilea atribut al Bisericii din Crezul ecumenic, acela că ea este: καθολικὴν. Iar Biserica catolică/ universală nu a propovăduit niciodată pe Filioque.

În p. 36, autorul ne spune că Sfântul Ambrozie al Milanului este „primul care a formulat Filioque”. Afirmație făcută pe baza a două citări: PL 10, col. 251 A și PL 16, 733A = 762D, p. 36-37.

Prima citare: cea din PL 10, col. 251A, pe care am încercuit-o:

PL 10, 251 AÎn traducerea Părintelui Patriarh textul e următorul: „Dacă cineva crede că există o diferență între a primi de la Fiul (Ioan 16, 15) și a purcede (procedere) de la Tatăl (Ioan 15, 26), este sigur că este unul și același lucru a primi de la Fiul și a primi de la Tatăl”, p. 36.

Traducerea mea: „Căci dacă se va crede [că este bine] a se deosebi [quod si differre credetur] între a lua de la Fiul și a purcede de la Tatăl [inter accipere a Filio, et a Patre procedere]; [însă, pe de altă parte,] se va considera, cu certitudine [existimabitur certe], a fi unul și același lucru [id ipsum atque unum esse] a lua de la Fiul [a Filio accipere] ce să fie a lua de la Tatăl [quod sit accipere a Patre]”.

Însă aici Sfântul Ambrozie a comentat In. 16, 15, unde se vorbește despre ce au în comun Fiul cu Tatăl, implicit, și cu Duhul Sfânt, și ne împărtășesc și nouă. Iar ceea ce au în comun și ne dăruie și nouă este slava Lor cea veșnică și toată revelația dumnezeiască. De aceea, pe baza acestui text, nu se poate vorbi despre Filioque la Sfântul Ambrozie, pentru că în el ni se vorbește despre Sfânta Treime ca izvor al harului și al adevărului revelat.

Al doilea text luat în discuție de către autor este: PL 16, 733A = 762D. Nu înțeleg ce înseamnă semnul de egalitate între 733A și 762D, însă textul, în traducerea sa, e următorul: „Sfântul Duh, când purcede (procedit) de la Tatăl și de la Fiul, nu se separă de Tatăl și nu se separă de Fiul”.

PL 16, 733 ATraducerea autorului este acurată de această dată. Însă et Filio pare o adăugire romano-catolică.

Pentru că purcederea din Tatăl, așa cu s-a spus în fraza de deasupra, nu înseamnă o ieșire din ființa Treimii. De aceea, purcederea Duhului din Tatăl nu e o separare nici de Tatăl și nici de Fiul. Iar, mai departe, explicația Îl vizează numai pe Duhul Sfânt, Care este gura [oris] Tatălui și se vorbește despre unitatea și veșnicia Treimii.  Căci Sfântul Ambrozie se întreabă: „căci în ce mod se poate despărți de Tatăl [quemadmodum enim separari potest a Patre], Cel ce este Duhul gurii Lui [Qui Spiritus oris Ejus est]”? Dar nu se întreabă și în ce mod se poate despărți de Fiul.

De aceea mi se pare că et Filio este o imixtiune în text, romano-catolică, și că ea nu aparține Dumnezeiescului Ambrozie.

Însăși psalmul 32, 6, citat de Sfântul Ambrozie arată că Duhul e gura Tatălui și nu „a Tatălui și a Fiului”. Altfel ar fi trebuit să spună: „Duhul gurii Lor”.

În p. 37, autorul nostru afirmă că „dezvoltând teologia lui Filioque, Fer. Augustin, totuși, are grijă să salveze monarhia Tatălui în comuniunea substanțială a Treimii”.

Însă, dacă Sfântul Augustin ar fi dezvoltat teologia lui Filioque tocmai acest lucru nu ar fi făcut: nu l-ar fi interesat monarhia Tatălui, pentru că nu l-ar fi interesat să vorbească despre comuniunea intratrinitară, care are punct de plecare nașterea atemporală a Fiului din Tatăl și purcederea atemporală a Duhului din Tatăl. Căci Filioque, în teologia romano-catolică, nu are ca punct de plecare monarhia Tatălui ci „două principii veșnice”, Tatăl și Fiul, care „Se autoanulează” pentru „a-L purcede” pe Duhul Sfânt.

Textul augustinian pe care ni-l propune autorul în p. 37 este PL 42, col. 1095. Din De Trinitate. Acesta: „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ca principiu (principaliter) și, prin darul din eternitate al Acestuia din urmă către Fiul, de la Tatăl și de la Fiul în comuniune (comuniter)”.

Însă, așa cum ați cunoscut din traducerea doamnei preotese, demonstrațiile Sfântului Augustin din acest tratat dogmatic sunt pe pagini întregi. Ele sunt când polemice, când didactice.

Pe de o parte, Sfântul Augustin vorbește, adesea, ca din partea ereticilor și trebuie să traduci tot contextul, pentru ca să nu cazi în capcana de a considera că e credința lui expusă acolo, iar, pe de altă parte, credința sa, crezurile sale, el le formulează și le repetă de multe ori, fapt pentru care trebuie să citești tot tratatul ca să îți dai seama care sunt ideile sale de forță. De aceea, a cita un mic fragment dintr-un tratat augustinian, pentru o problemă atât de gravă, este un demers irelevant.

Asta, pe lângă suspiciunea de fraudare a textelor de către romano-catolici, care a început să fie subliniată de Sfinții Părinți începând cu Sfântul Fotie cel Mare.

În p. 37, Părintele Patriarh spune că textele patristice folosite de comisie în textul papal identifică harul și adevărul Treimii cu ființa dumnezeiască. Tot în p. 37, acesta afirmă că Sfântul Ilarie de Poitiers (fără să ne indice vreo sursă) a identificat purcederea Duhului din Tatăl cu primirea de la Tatăl și de la Fiul. Și această identificare „a condus mai târziu la formularea lui Filioque de către Sfântul Ambrozie de Milan”, p. 37.

Sfântul Ilarie a murit în 368. Sfântul Ambrozie a murit pe 4 aprilie 397. Sfântul Ilarie de Pictavium, ca și Sfântul Augustin, are un tratat Despre Sfânta Treime în 12 cărți, netradus în română. Și cred că trebuie să traducem textul, să îl cunoaștem integral, și apoi să ne pronunțăm despre triadologia lui în cunoștință de cauză.

Pentru că polemica noastră cu romano-catolicismul e una dar Sfântul Augustin, Sfântul Ambrozie, Sfântul Ilarie, Sfântul Ieronim etc. nu sunt „Sfinții catolicilor” ci sunt Sfinții noștri, ai Bisericii una, ai Bisericii Ortodoxe. Și trebuie să îi traducem, să îi cunoaștem bine, să îi cinstim ca pe niște Sfinți autentici, ca pe stâlpii de susținere ai Bisericii și să explicăm, cu evlavie, eventualele erori sau scăpări ale lor, dacă nu cumva, toate „erorile lor” nu sunt altceva decât intrări brutale în operele lor.

În p. 38-39, autorul îi citează pe Sfântul Maxim Mărturisitorul și pe Sfântul Chiril al Alexandriei. În p. 39, el spune că afirmația „purcede de la Tatăl prin Fiul” „nu se referă la nicio relație de origine a Sfântului Duh față de Fiul, ci indică faptul că Sfântul Duh își ia originea de la Tatăl în și pentru Fiul, fiind interior Fiului”, p. 39.

Did you like this? Share it: