Scurtă dar plină de promisiuni

Cruceru 4

Prima emisiune a lui Cruceru la Credo TV a fost un monolog plin cu promisiuni. Care cred că vor rămâne promisiuni râncede. Vreo 20 și ceva de minute de vorbe cu el însuși. În care ne-a promis că va aduce în fața noastră „prieteni” și invitați care ne vor vorbi despre economie, psihologie, politică, filosofie etc. Pentru că vrea să afle…și vrea ca și noi să aflăm răspunsuri esențiale.

Însă n-a zis nimic despre baptiștii get-beget, despre talpa țării baptiste. Ei nu sunt invitați? Cum să își discrimineze tocmai publicul țintă (țărani, muncitori, șomeri, elevi și studenți) pentru „elitari” nebăgați în seamă?

Și nici despre profesorii de seminar și de facultate baptiști n-a zis nimic, despre „evanghelizatorii” baptiști, despre cântăreții de șlagăre baptiste, despre femeile cu mulți copii, despre nea Nelu de la Scornicești, „evanghelizat” acum câteva veri cu apă și cu câte un cadou. Ei ce au?!! Nu sunt buni de TV?!!! Sunt buni doar ca să îi treci „pe tabel”, pentru ca cultul baptist să aibă mai mulți membri?

M-aș fi așteptat ca baptistul de rând, care nu are multe clase dar are Biblia lui Cornilescu bine subliniată în mână, să fie invitat și să se audă glasul lui. Și glasul lui „să ne ajute” în credință și problemele de zi cu zi, atâta timp cât în baptism tot credinciosul e „pastor” și „n-are nevoie de studii” ca să cunoască voia lui Dumnezeu.

Aș fi vrut să vină baptiștii foarte vocali din online, ghetoizați și revanșarzi, care te înjură sub masca anonimatului. Eu însumi aș fi nominalizat „câteva glasuri celebre” dintre ei, cu care am avut de-a face, pentru ca emisiunea să aibă un rating nescontat.

Așa că, pornind de la formula lui Barth, dar dezicându-se de el, Cruceru s-a lansat astăzi în prima sa emisiune de realizator TV.

Cruceru 5După fiascoul în online, după lăsarea în surdină a scrisului de cărți, noua și vijelioasa sa întreprindere ne va capta cu totul atenția. Cu siguranță…

Uneltele cu care a fost torturat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

S-au păstrat până azi uneltele cu care el a fost torturat. Aici avem roata pe care a fost tras, sulița cu care a fost împuns și alte instrumente de tortură:

tortura 1
Imagine preluată din articolul de aici.

Iar aceasta este o Sfântă Frescă în care apare roata pe care a fost torturat, pe care am preluat-o de aici:

roata pe care a fost chinuit Sfantul GheorgheNumai că în imaginea iconică nu apar…și țepii de fier de jur împrejurul roții, care i-au intrat în trup, și pe care îi vedem în roata originală.

În imaginea de dedesubt, preluată de aici, vedem pieptenii de fier (în stânga și la mijloc și în dreapta) cu care a fost scrijelit cât și un buzdugan de fier cu care a fost lovit. Țepii roții se văd foarte bine:

tortura 2Pe când aici avem lanțul cu care a fost legat în închisoare, pe care l-am preluat de aici:

lantul Sfantului GheorgheDe ce le-a păstrat Biserica până azi? Pentru ca să arate că chinurile lui au fost autentice, că au fost nespus de dureroase și că martiriul său nu e o ficțiune. Dar, mai ales, să ne arate care e prețul iubirii pentru Dumnezeu când ni se cere să mărturisim dreapta credință.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [47]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Inorogul făgăduiește că se va coborî din nou din lăcașul său pentru a se întâlni cu Șoimul. Astfel că,

Inorogul, după datul cuvânt,
dacă ochiul cel de obște
genele orizontului
peste lumini își sloboade,
la locul orânduit să coborî,
unde și Șoimul îndată sosi[1].

 „Ochiul cel de obște” care își coboară genele peste lumini este soarele. Cantemir apelase și mai înainte la aceeași imagine poetică, pentru a descrie înserarea: „După ce părintele planetelor/ și ochiul lumii/ radzele supt ipoghei [orizont] își sloboade/ și lumina supt pământ își ascunde”[2]. Sau: „după ce ochiul ceriului să închidea/ și perdeaoa nopții peste fața pământului să trăgea”[3].

Sfântul Antim utiliza, în Didahii, aceeași metaforă a ochilor astrali:

 „După ce au ascuns soarele toate razele lui şi s-au stins de tot lumina zilei între întunerecul nopţii şi când ceriul, de osteneală, au fost închis spre somn toţ[i] ochii lui, atâta cât nici luna nu priveghiia, niciuna din stelele cele mai mici avea deşchise tâmplele lor cele de argint, atunce”…[4].

 În teza noastră doctorală am făcut următorul comentariu:

„Dumnezeu ne-a făcut un mare dar: o lume, un univers frumos, care parcă ne veghează, ne priveghează. Aceasta este o idee predominantă la Antim: soarele, luna, stelele, ne veghează, ca nişte ochi materiali ai lui Dumnezeu, pururea deschişi asupra noastră.

Aţintind spre noi aceşti ochi de foc, El ne lasă să înţelegem că ne priveşte totdeauna şi ne poartă de grijă. «Dumnezeu fiind tot ochiu»[5], a făcut luminătorii cereşti spre a ne aduce aminte că El însuşi este Lumină şi Ochi Atoatevăzător[6].

Că Dumnezeu este Ochi Atoatevăzător știe și Cantemir, la fel de bine: „Însă ochiul ceresc toate vede/ și cumpăna nevădzută/ toate în dreptate/ și fără filoprosopie cumpănește” [7]; „Ochiul cel ce ascunsele inimii/ și dzilele veacului/ privește/ după faptă în trup și în suflet/ să le răsplătească” [8].

Așadar, întâlnindu-se Șoimul cu Inorogul, acesta îi face cunoscută scrisoarea Corbului către el, pe motiv „că voia dumnădzăiască/ decât porunca stăpânească/ cu multul mai strașnică a fi/ trebuie să cunoaștem”[9].

Acest argument apare adesea în Viețile Sfinților, în situația în care Mucenicilor li se poruncește să aducă jertfe idolilor. Atitudinea aceasta, însă, se vădește încă din Sfânta Scriptură: Dan. 3, 16-18; II Mac., cap. 6-7.

La II Mac. 7, 35 se vorbește și despre

 „judecata Atotțiitoriului, [a] Celui de [de]asupra văzătoriu Dumnezeu” (Biblia 1688),

 adică a Celui care de sus, vede toate.

În LXX este: „judecata Atotputernicului martor Dumnezeu”. Iar în VUL: „a Atotputernicului Dumnezeu și a Celui ce vede toate”.

Dezvăluindu-i planul Corbului de a-l elimina, Inorogul îi relatează Șoimului povestea porcarului care a ajuns împărat, din voia norocului, căci „celea ce norocul face,/ nici mintea, nici socoteala a desface/ poate”, iar „izvodul norocului/ ochiul muritoriului/ vreodată a-l citi nu poate”[10].

Povestea e demnă de Creangă…însă Inorogul o prezintă tot ca pe o pildă, în tradiție scripturală,

că în trii chipuri
și ca cum prin trii porți
înluntrul palaturilor cunoștinții lucrurilor
a întra putem:
prin pildele celor trecute,
prin deprinderea cestor de acmu
și prin bună socoteală celor viitoare[11].

După care, despărțindu-se cei doi, Șoimul pleacă,

 iară Inorogul, știind
că după coborârea lui
poticele munților s-au închis
(că cei ce în munți lăcuia
nopțile poticele
până în răvărsatul zorilor încuiate a le ținea
obiciuți era)
și precum înapoi a să întoarce
cu putin<ță> a nu fi
socotind,
peste apă cu înotatul a trece
în credința valurilor să lăsă. /…/

 Deci Inorogul pre sama
a nestătătoarelor undelor apei
dându-să /…/
și pre marginea apei în sus,
spre crivăț înotând,
prădătoriul lacom
la pradă în mare strajea nopții
calea trecătorii străjuind
păziia.

 Unde Inorogul sosind
(o, furtună în apă lină,
o, fărâmarea corăbiii în liman /…/),
iată de năprasnă crocodilul
în valurile apei sunând
și vâjâind,
asupră-i sosi.

 Inorogul, întâi huietul apei audzind,
apoi și chipul groznicii jigănii vădzind,
îndată vicleșugul mai denainte gătit simți
și fără nici o împotrivire
spre nesățioasă vânarea lui
să dede[12].

 Inorogul, care îl vede pe crocodil venind spre el, are timp să audă „valurile apei sunând…”. El, care s-a lăsat „în credința valurilor”, a „nestătătoarelor undelor apei”.

Sugestiile nu sunt numai auditive, ci și psihologice.

Spunând despre crocodil că păzea „în mare strajea nopții/ calea trecătorii străjuind”, Cantemir apelează la un joc de cuvinte cu aceleași efecte poetice și nu numai. Căci straja nopții denumește aici, cf. DEX, una dintre cele patru unități de timp în care se împărțea noaptea, potrivit cu schimbarea străjerilor.

Marea strajă a nopții indică probabil a doua strajă, adică cea care începe pe la miezul nopții. Așadar, în puterea nopții Inorogul înota spre a se întoarce la locuința sa, iar crocodilul străjuia în mare straja nopții.

Cantemir, prin astfel de artificii stilistice, știe să sporească efectul de panică și senzația de alertă într-un…tablou care, altfel, nu este foarte dinamic.

Inorogul nu ripostează, nici nu se declară surprins sau amărât de reaua voință a sorții, căci „din tinerețe/ și așeși din copilărie/ cu furtuna a mă giuca/ și în tot chipul a mă lupta/ obiciuit și deprins sint/ atâta cât nici ea/ din urgiile sale în mine ceva neazvârlit,/ nici eu de la dânsa ceva nesuferit/ să nu fie rămas socotesc”[13].

Mai mult, dezvoltă o întreagă filozofie despre felul în care înțeleptul trebuie să învețe să primească liniștit orice întâmplare și chiar moartea – ceea ce este, din nou, o învățătură isihastă:

Toți muritorii pururea în sin
doi sorți purtăm,
carii unul a morții,
altul a vieții
sint,

și amândoi din ceasul zămislirii
împreună cu noi în toate părțile,
în toate locurile
și în toate vremile
din fire să tovărășesc.

Deci, oricarile povață
înainte ne-ar merge,
vrând-nevrând ieste să urmăm.

 Nu lipsăsc unii dintre muritori
carii pre sorțul morții
groaza cea mai de pre urmă îl hotărăsc,
însă aceasta la cei adevărat înțelepți
pururea de batgiocură s-au ținut.

De batgiocură dzic,
căci altora spaimă,
iară lor socoteală
aduce.

 Spaimă, dzic, altora,
căci trăind,
a muri
nu să învață
.

Socoteală lor aduce,
căci trăind,
princet a muri să învață
,
și așe, nu de spaima cea mai groznică
să îngrozesc,
ce, ori cu ce tâmplare ar fi,
periodul firii cutrierând,
ocolesc,
săvârșesc,
și, din robiia furtunelor scăpând,
să mântuiesc.

De care lucru, nu cea mai mare spăriiere,
ce cea de pre urmă mângâiere
li să pare
și le ieste.

 Deci de vreme
ce sorțul firesc
la mine știut,
așteptat
și în samă nebăgat
ieste, cu cât mai vârtos
sorțul tâmplătoriu
(a căruia punct neînsămnat ieste),
în samă mai nebăgat
și mai înfruntat
va fi, pre carile îndrăptnică furtuna
aducându-l,
scutul sufletului vitejesc a-l sprijeni
i să cade.

Adevărat dară
amară întristare inima mi-ar fi simțit
când nepriietinul pentru a mea lenevire
sau proastă socoteală m-ar fi amăgit

(căci cu bună samă
atuncea să cade cuiva
a să întrista,
când, prin a sa trufie
și nebăgare în samă,
singur șie scădere
și nevoie
își aduce).

 Iară acmu orânduiala viitoare nebiruită
și din toate părțile neclătită
stând

(nici asupra vântului vetrelele
a întinde, nici în mijlocul furtunii cârma fără nedejde
a părăsi trebuie, că ceasta a fricosului,
iară ceia a nebunului lucru ieste).

Deci furtuna în mine
urgiia a-și plini mai denainte puind,
supt numele cereștilor,
viclenii muritori cu îndemnarea
și sinhorisini ale mele îndrăptnice norociri
fălcilor tale m-au vândut.

 Și macar că nu a înțeleptului sfetnic
ieste a dzice, ah, căci m-am amăgit,
ah, că eu nu socoteam că va vini lucrul așe,
însă când la numele cerescului
să supune pemintescul,
pentru amăgirea ce i-ar vini,
mare mângâiere
și de izbândă nedejde îi rămâne
,

că numele pre cari le cei fără de lege
organ și măiestrie răutății lor l-au făcut
scutitoriu în nevoi,
agiutoriu în strâmptori
și izbânditoriu în dziua mâniii Sale[14]
să-i fie.

 Deci, o, jiganie, cereștii
de nu să amăgesc ca peminteștii,
după fapta carea au lucrat,
în Sfântul pre carile
cu mare în samă nebăgare L-au spurcat,
bună și neîndoită nedejde am,
că în curândă vreme
(că la cel ce știe suferi
toată vremea scurtă ieste
)
ceia ce li să cuvine
plată să-și ia.

Iară de nu, meșterșugul fortunii a supăra,
iară al mieu cu bună inimă toate a răbda
ieste[15].

Filosofia aceasta, a răbdării tuturor încercărilor, este, în mod evident, ortodox-ascetică. Inorogul „în Sfântul pre carile/ cu mare în samă nebăgare L-au spurcat [complotiștii care sfidează faptul că El vede toate],/ bună și neîndoită nedejde am”.

Reținem, mai cu seamă, că cei care nu cugetă la moarte, care nu se obișnuiesc cu gândul morții, se înspăimântă de frica ei, pentru că „trăind,/ a muri nu să învață”. În schimb, înțelepții „trăind,/ princet a muri să învață”.

Parcă le auzim ecoul în acele tulburătoare versuri eminesciene: „Nu credeam să învăț a muri vrodată; /…/ Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!” (Odă (în metru antic)).


[1] Idem, p. 288. [2] Idem, p. 76. [3] Idem, p. 131.

[4] Sfântul Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 52.

[5] Idem, p. 92.

[6] Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 352, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[7] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 175.

[8] Idem, p. 289. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 291. [11] Idem, p. 290. [12] Idem, p. 292-293. [13] Idem, p. 293.

[14] În ziua Judecății lui Dumnezeu sau ziua mâniei (cf. Sofonie, 1. 15, 18, Biblia 1988).

[15] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 293-294.

Predică la Duminica a 3-a după Paști [2015]

Sfintele Femei MironositeIubiții mei,

Mironosițele, pomenite azi, sunt Μυροφόροι[1], purtătoare-de-mir.

Sunt Sfintele Femei purtătoare de mir, care au venit dis-de-dimineață, în ziua Învierii Sale din morți, ca să ungă, în mormânt, trupul Domnului.

Pentru aceasta cumpăraseră mirurile: ca să ungă trupul Lui și nu pentru ca să se parfumeze pe ele.

Și exemplul lor îl urmăm și noi, cei care ne ducem la cimitir, în haine negre, cernite, de doliu, ca să tămâiem mormintele și să dăm milostenie pentru cei adormiți ai noștri.

Pentru că la cimitir nu te duci în roșu, în galben, în alb, în culori vii și seducătoare ci în culorile care exprimă pocăința, durerea, grija ta pentru cei adormiți.

Mergem la cimitir ca să ne spunem inima. Să ne rugăm pentru cei ai noștri, să plângem pentru ei și pentru păcatele noastre, să ne contemplăm sfârșitul, să ne aducem aminte de viața noastră împreună cu ei, să ne îngrijim de mormintele lor.

Pentru că mormintele lor arată grija și iubirea noastră pentru ei.

Mergem la cimitir ca și când am fi duși noi la cimitir, pe ultimul drum.

Pentru că, inevitabil, și pentru noi va fi un ultim drum…mai devreme sau mai târziu… uneori când ne așteptăm cel mai puțin…

Sfintele Femei Mironosițe, Ucenițele Domnului, între care era și Maica Domnului, ca prima dintre ele, ca cea care conducea acest grup plin de evlavie, au venit la mormânt ca să ungă trupul Lui. Pentru că așa era datina la evrei.

Trupul Lui fusese uns din destul cu miruri de Sfinții Iosif și Nicodimos, dar ele au dorit ca să primească și din partea lor o ultimă ungere.

Numai că ultima ungere nu s-a mai produs…însă Domnul le-a mulțumit pentru dragostea lor.

Căci atunci când au ajuns la mormânt, s-a făcut cutremur mare, Îngerul Domnului s-a coborât din cer, El a rostogolit [ἀπεκύλισεν] piatra de la ușa mormântului Domnului și a stat deasupra pietrei [Mt. 28, 2, BYZ]. Și el le-a spus că Domnul a înviat [Mt. 28, 6; Mc. 16, 6].

Însă pe când ele mergeau spre Ucenicii Lui cu frică și cu bucurie mare [μετὰ φόβου καὶ χαρᾶς μεγάλης] [Mt. 28, 8, BYZ], Domnul Cel înviat le-a întâmpinat pe ele [ἀπήντησεν αὐταῖς], zicând: Bucurați-vă [Χαίρετε] [Mt. 28, 9, BYZ]!

Și astfel le-a mulțumit celor care Îl iubeau nespus.

De aceea, pentru că au fost martorele învierii Sale din morți mai înainte de Sfinții Săi Ucenici și Apostoli, Sfintele Femei Mironosițe sunt pomenite azi ca unele care ne încredințează despre învierea Lui din morți.

Și, mai ales, ne arată că învierea Lui le-a făcut purtătoare de bucurie pe cele care erau purtătoare de mir.

Pentru că nu numai întristarea lor a preschimbat-o în bucurie, ci învierea Lui ne-a schimbat nouă, tuturor, întristarea și durerea în bucurie și veselie dumnezeiască.

De aceea, în praznicul acesta preasfânt al învierii Domnului noi simțim din plin care este bucuria Bisericii lui Hristos. Pentru că bucuria Bisericii Lui e bucuria pe care ți-o aduce viața sfântă.

Bucuria Lui este bucuria pe care o izvorăște în noi slava lui Dumnezeu. E bucurie dumnezeiască, e bucurie tainică, e bucuria pe care viața sfântă o trăiește și o propovăduiește cu smerenie.

Astfel, înainte ca să trăim curățirea, luminarea și sfințirea pe care ni le aduc Domnul în Biserica Sa, nu putem să ajutăm pe altul cu adevărat. Pentru că ajutorul pe care trebuie să îl dăm oamenilor e tocmai ajutorul pentru a-și sfinți viața.

Dar dacă Domnul e Cel care ne curățește, ne luminează și ne sfințește continuu, atunci putem să aprindem și în alții slava lui Dumnezeu, ca lumină din lumină, pentru ca și ei să se nevoiască pe drumul îndumnezeirii personale.

Însă, dacă Mironosițele Bisericii sunt Sfinte Femei și ele sunt știute și pomenite pe nume[2] de Biserică, în limbajul curent mironosiță a ajuns să aibă un înțeles depreciativ. Pentru că, pentru mulți, mironosiță înseamnă o femeie prefăcută, una care mimează curăția și modestia [DEX 2009]. Și dacă le mimează înseamnă că pretinde că e femeie credincioasă în societate dar ea, în realitate, este o desfrânată.

Însă cum de s-a ajuns de la Mironosiță…la mironosiță? Cum de s-a ajuns să se asocieze acest cuvânt evlavios tocmai cu prefăcătoria? Datorită păcatele noastre…

Căci dacă nu am mai mima evlavia, sfințenia, curăția, nu s-ar mai râde pe seama noastră.

Însă evlavia nu e un lucru de râs!

Evlavia reprezintă tot modul nostru iubitor în care împlinim voia lui Dumnezeu și ne raportăm la Dumnezeu.

Evlavia e însăși expresia mântuirii noastre. Pentru că toate faptele și cuvintele evlaviei sunt faptele și cuvintele mântuirii noastre.

Iar evlavia se revarsă din lăuntrul iubirii noastre spre în afară. Evlavia este iubirea noastră care devine cuvânt, faptă, frumusețe duhovnicească spre folosul tuturor.

Și când nu mai avem evlavie curată față de Dumnezeu tot comportamentul nostru devine fariseic. Pentru că relațiile noastre cu oamenii sunt relații principiale și corecte atâta timp cât conștiința noastră e vie, cât noi suntem plini de iubire față de Dumnezeu și ne temem să îndurerăm iubirea Sa față de noi.

Degeaba așteptăm de la o societate să fie corectă în afara evlaviei față de Dumnezeu. Corectitudinea societății democratice e consecința, cel mai adesea, a fricii față de pedeapsă, față de sancțiune.

Adevărata corectitudine însă e consecința firească a evlaviei față de Dumnezeu, în cadrul căreia împlinim poruncile lui Dumnezeu și legile statului datorită relației noastre cu Dumnezeu și nu datorită legilor coercitive ale statului. Dumnezeu e Cel care ne izvorăște în ființa noastră reala raportare la oameni și la legi și la bunurile altora.

De aceea, evlavia față de Dumnezeu este adevărata raportare, plină de demnitate și de responsabilitate, față de om și bunurile sale și adevărata atitudine ecologică a umanității.

Respect și îngrijesc și apăr mediul ambiant și animalele și păsările și vietățile și copacii și ierburile și florile pentru că iubesc creația lui Dumnezeu, căreia El îi poartă de grijă.

Am relații principiale, oneste și frățești cu oamenii pentru că respect și iubesc chipul lui Dumnezeu din om și scopul lui Dumnezeu cu oamenii. Din acest motiv, grija mea pentru binele duhovnicesc, sufletesc și trupesc al oamenilor e o grijă constantă, pentru că oamenii au nevoie și de adevărurile teologice și de informații și de scrieri profunde despre viața oamenilor și de salariu și de casă și de o viață decentă.

Iar când îl luăm pe om ca un întreg și când îl respectăm cu adevărat, îi dorim să se mântuiască, adică să își împlinească traiectul său soteriologic personal.

Numai că oamenii se mântuiesc în lume, într-o lume proprie lor, care trebuie păstrată cât mai necontaminată de nesăbuința noastră. Se mântuiesc în lumea pe care a creat-o Dumnezeu pentru noi și în care ne-a cerut să fim lumini vii, aprinse, duhovnicești.

Așadar, dacă ne batem joc de evlavie ne batem joc de binele nostru istoric și veșnic.

Dacă ne batem joc de ceea ce fac oamenii în cadrul relației lor cu Dumnezeu ne batem joc de noi înșine.

Iar oamenii care trăiesc dimpreună cu Dumnezeu se roagă neîncetat, trăiesc în Biserică frumos, sunt milostivi, sunt iubitori, sunt iertători, se curățesc pe fiecare zi de patimi, sunt onești, sunt deschiși, sunt doritori să învețe continuu și să comunice continuu ceea ce învață.

Perspectiva lor de a fi e perspectiva transfigurării interioare. Pentru că frumusețea lor țâșnește dinăuntru după cum țâșnește vegetația din pământ.

Iar pământul, într-o contemplare duhovnicească a creației, e asemănat adesea cu inima noastră. Din care iese ori grâu, copaci plini de roade, izvoare de apă rece ori pălămidă și neghină și miros urât.

Din lăuntrul nostru iese viața sau moartea. Pentru că noi alegem cu cine ne aliem: cu Dumnezeu sau cu demonii.

De aceea întreaga noastră viață, clipă de clipă, e o alegere continuă. Alegem să facem într-un fel și nu într-alt fel. Alegem continuu…

Numai că alegerile reale sunt alegerile care ne sfințesc interior. Și vom vedea, pe parcursul vieții și, mai ales, la sfârșitul ei și veșnic, ce impact au avut alegerile noastre asupra propriei noastre existențe.

Căci dacă ajungem să ne secătuim interior, să fim devastați de urât și de singurătate, e semn că nu am ales bine cel mai adesea. Dar dacă pe fiecare zi înflorim în frumusețe, în curăție și în sfințenie, e semn că trăim cu Dumnezeu continuu și El e sursa noastră de frumusețe ontologică.

Da, acesta e motivul pentru care Biserica nu laudă podoaba exterioară ci cuviința! Pentru că adevărata podoabă a omului nu e formată din hainele și bijuteriile pe care le îmbracă și le poartă, ci din dreapta credință și sfințenia vieții. Dacă nu avem teologia adevărată, revelată de Dumnezeu, la baza vieții noastre și dacă nu trăim sfânt în Biserica Lui, orice am îmbrăca ne dă de gol întunericul din noi.

Pentru că întunericul din noi sunt patimile noastre vii, rele, adevărata robie și boală a noastră, și ele ne dezgolesc de toată frumusețea lui Dumnezeu, de toată slava Lui.

Așadar, iubiții mei, fiecare dintre noi trebuie să ne dorim să fim purtători-de-mir și purtători-de-bucurie-pascală!

Căci dacă suntem plini de slava Lui, avem în noi mirul cel ceresc și bucuria cea veșnică. Iar dacă slava Lui cea necreată și veșnică nu este în noi, suntem în întuneric și suntem un întuneric ambulant, un întuneric viu, care va fi aruncat într-un foc veșnic viu.

…Ascultam de curând un pastor adventist care spunea credincioșilor săi că „Bisericile tradiționale înspăimântă cu iadul pe oameni și prin asta au falsificat adevărata imagine a lui Dumnezeu”. Și când a spus tradiționale s-a referit la Biserica Ortodoxă și la Biserica Romano-Catolică.

Însă în imaginea lui Dumnezeu intră și teologia Raiului și a Iadului, ambele veșnice. Pentru că El ne-a revelat faptul că atât Iadul cât și Raiul sunt veșnice și nu noi am inventat aceste două stări și locuri de existență veșnică.

De aceea, dacă nu ne trăim viața de acum în ritmul întregii teologii revelate de Dumnezeu, nu putem să ne bucurăm și să ne împlinim cu adevărat, adică să ne mântuim. Pentru că El ne-a revelat multe lucruri tocmai pentru ca să le cunoaștem și să le împlinim pe toate după puterea noastră.

Să ne bucurăm, iubiții mei, să ne bucurăm de voia lui Dumnezeu cu noi! Să ne cinstim unii pe alții în fața lui Dumnezeu și să ne rugăm unii pentru alții mereu, ca unii prin alții să ne întărim. Căci numai astfel putem trăi cu toții bucuria simplă și profundă a învierii Domnului, care ne-a dat tuturor puterea să ne bucurăm întru El.

Hristos a înviat!

Dumnezeu să binecuvinteze pe toți cei care fac din viața lor o carte de vizită a Bisericii Dumnezeului treimic, prin care Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul nostru, e slăvit și cinstit în vecii vecilor. Amin!


[1] A se vedea:

http://glt.xyz/texts/Pen/Myrophoroi.uni.htm.

[2] A se vedea aici numele lor:

http://www.teologiepentruazi.ro/2007/04/21/cine-sunt-sfintele-femei-mironosite-femeia-in-biserica/.

Cu adevărul la baptiști acasă

Vinerea, de la 20. 30, Marius Cruceru (teolog baptist) are emisiune TV. Pe Credo TV, unde majoritatea oamenilor cu emisiuni sunt penticostali (din ce-i cunosc eu). Emisiunea: Scriptură și ziar, pe care și-a publicitat-o pe 18 aprilie 2015…deși ne-a dat de înțeles, în scrisul său online intermitent, că el nu citește ziare ci numai Scriptura. În public și în familie.

Primul intervievat: Dorin Gabriel Mureșan: un convertit recent la baptism, cu Filosofia făcută la Babeș Bolyai, care pare un om „mai spălat” în comparație cu masa „agresorilor” online baptiști și de teren. Deși mie, sincer, mi-ar fi plăcut ca prof. Cruceru să vină în prim-plan cu câțiva tineri de la „evanghelizări” și nu cu „intelectuali”, pentru că tinerii care „merg pe teren” reprezintă „pragmatismul” baptist românesc. Și cred că sunt în asentimentul lor, care, în această situație, au tot dreptul să se simtă marginalizați.

Mureșan, după interviul TV, a venit acasă și a spus și ce n-a spus în interviul TV – așa cel puțin ne lasă să sperăm din articolul său din 22 aprilie 2015.

Iar dacă Mureșan ne vorbește despre interviul TV, de astă seară – când debutează emisiunea lui Cruceru –, la trecut, înseamnă că emisiunile lui vor fi toate înregistrate.

Ce a spus Dorin Mureșan în interviul „de acasă” e un text plin de surprize.

Și prima surpriză e aceasta: la întrebarea „de ce nu scriu baptiștii literatură”, Mureșan a spus: „nu-i interesează…pentru că [baptiștii sunt niște] creștini extrem de pragmatici”.

Eu aș spune că sunt utilitariști. Pentru că utilitariștii se ocupă numai de ei și de scopurile lor. Pragmatismul are aderență la realitate pentru că se face în parametrii societății actuale. Însă baptiștii nu sunt pragmatici dar sunt utilitariști.

Îi interesează doar mirajul evanghelizării, să fie cât mai mulți și să acapareze totul în jur, fără ca să creeze o societate stabilă pentru cei pe care îi „convertesc”. Sunt ca un stol de termite, care mătrășește totul pe unde trece, și după ele nu mai răsare nimic. Pentru că ei îi dezrădăcinează pe ortodocșii „convertiți” la baptism din familia, neamul, Biserica lor, îi ghetoizează, nu îi lasă să mai comunice cu ceilalți și le insuflă părerea că acum, de când sunt la baptiști, nu mai au nicio patimă și „micile erori” li se iartă imediat, pentru că sunt baptiști și nu ortodocși.

Mai trec câteva fraze și Mureșan ne spune și de ce baptiștii sunt cum sunt: „Evanghelicii se cred gata mântuiți. Îngeri în această lume. De ce ar scrie despre o dramă interioară care nu există? Poate că, de fapt, ei nu vor să vadă această dramă”.

Însă ei, la modul personal, nu au o bună părere despre ei înșiși ci doar la nivel ideologic. Și nici între ei nu au mare stimă unii față de alții…dar ideologic „toți sunt frați” și fac front comun.

Ideologia le spune că sunt mântuiți și de aceea stau bine mersi în buna părere despre ei înșiși. Într-o „pozitivitate” auto-indusă, așa cum fac și cei de la yoga, care se cred în afara oricărei contaminări.

Conștiința lor fiind adormită, nu se gândesc serios la patimi, la a vedea patimile în ei înșiși și a se zbate pentru curățirea lor…ci ei presupun că credința și militantismul predicatorial le-au eradicat patimile. Dar patimile sunt acolo, sunt vii…numai că ele sunt acoperite cu orgoliul „mântuitului”, al celui care nu are alt scop în lume decât „luminarea” celorlalți. Pentru că, în ei înșiși, ei nu văd nimic de îndreptat.

Puțin mai încolo, Dorin Mureșan ne spune că baptistul este un propagandist, pe când „literatura nu este propagandistă”.

Cea reală, adevărat, nu e tezistă, nu e o ideologie ci o frescă a adâncimilor personale ale autorului.

De aceea baptiștii n-au chef de scris literatură, pentru că ea „nu folosește” la convertirea imediată a altora.

Dar baptiștii nu au chef de literatură, în primul rând, pentru că n-au chef să coboare în ei înșiși…și să se lase surprinși de realitate: aceea că nu sunt mântuiți. Adică au patimi vii. De aceea, în primul rând, cei care își închipuie că sunt alții nu vorbesc despre ei înșiși: pentru că vor să mascheze adevărurile dure, deloc frumoase, ale ființei lor.

La întrebarea de ce baptiștii „scriu prost”, Mureșan spune: „Pentru că nu au exercițiul lecturii”. Nu mai citesc altceva, la modul serios, decât Sfânta Scriptură și pe aceea o citesc ideologizat. O citesc amprentată confesional și nu încurajează pe cei care le deschid ochii spre adâncul duhovnicesc al Scripturii. Cât timp cititul înseamnă un literalism grosier, baptiștii nu intră în panică. Intră în panică atunci când cineva ajunge la concluzia că literalismul e caduc și că în spatele lui stă mult necunoscut care trebuie înțeles prin curățirea de patimi.

Dorin Mureșan, deși proaspăt în baptism, nu vrea să termine cu datul din casă. El ne spune că baptiștii „se consideră mereu mai buni decât ceilalți. Într-un fel, amestecă lucrurile, ignoră dramele, alătură, greșit, contextele. Cum să faci literatură bună dacă tu nu știi cu-adevărat nici cine ești, nici pe ce lume trăiești”.

Și într-un trecut apropiat…când vorbeam despre ghetoizarea baptiștilor și despre lipsa lor de racordare la realitate, Cruceru credea că sunt neprietenul lui în materie de adevăr. Dar iată că Mureșan, cu care sunt omonim la nume, îmi dă dreptate. El spune același lucru ca și mine: pentru că se cred mai buni decât ortodocșii, pentru că nu își văd patimile din ei înșiși, care sunt astupate de orgoliul că sunt „mântuiți”, baptiștii nu știu să vorbească despre ei înșiși, pentru că nu știu cine sunt și nici în ce lume trăiesc.

Dar pentru că nu știu cine sunt și nici pe ce lume trăiesc, pentru că nu produc teologie și nici literatură, pentru că nu sunt pragmatici și nici realiști ci sunt doar pentru interesul de moment și pentru ghetoizare…cu toate acestea „vor” să ne „convertească” la baptism…care nu ne aduce nimic bun. Pentru că nu ne propulsează înainte ca națiune ci ne disipează forțele.

Dorin Gabriel Mureșan are dreptate când spune că scriitorii trebuie citiți integral pentru ca să-i cunoști la modul personal. Iar pentru scriitorii reali, literatura e una cu viața lor, îi reprezintă. Însă, spune el, „veleitarii au în comun o singură idee: nimic mai ușor decât literatura. Fals!”.

Însă baptiștii sunt veleitari și în materie de scriitură și în materie de propovăduire. Pentru că ei cred că orice însăilare de text este literatură (la fel și în materie de muzică sau de compoziție „religioasă”) și că propovăduirea e totuna cu ideologizarea. Când propovăduirea credinței e totuna cu îndumnezeirea reală a oamenilor. Propovăduirea Bisericii nu e pentru „a face noi adepți și atât” ci pentru a-i încredința pe cei care se convertesc că drumul lor real trebuie să fie drumul curățirii de patimi, al iluminării și al îndumnezeirii lor.

Așa că Dorin Mureșan le-a făcut un bine baptiștilor că le-a spus câteva adevăruri reale și nu imaginare despre ei înșiși.

Poate își va spune și sieși și altora un alt mare adevăr: dacă baptismul nu e în stare nici măcar să-l lege pe om la realitatea curentă, cum să fie Biserica lui Hristos, care e plină de trezvie și de înțelegere a realității curente? Iar dacă cine coboară în adâncul său ca să scrie literatură, abia începe să se cunoască pe sine, cum arată „sfinții baptiști”, dacă ei nici nu au început să se cunoască pe ei înșiși darămite să se curățească de patimi?