Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Inorogul făgăduiește că se va coborî din nou din lăcașul său pentru a se întâlni cu Șoimul. Astfel că,

Inorogul, după datul cuvânt,
dacă ochiul cel de obște
genele orizontului
peste lumini își sloboade,
la locul orânduit să coborî,
unde și Șoimul îndată sosi[1].

 „Ochiul cel de obște” care își coboară genele peste lumini este soarele. Cantemir apelase și mai înainte la aceeași imagine poetică, pentru a descrie înserarea: „După ce părintele planetelor/ și ochiul lumii/ radzele supt ipoghei [orizont] își sloboade/ și lumina supt pământ își ascunde”[2]. Sau: „după ce ochiul ceriului să închidea/ și perdeaoa nopții peste fața pământului să trăgea”[3].

Sfântul Antim utiliza, în Didahii, aceeași metaforă a ochilor astrali:

 „După ce au ascuns soarele toate razele lui şi s-au stins de tot lumina zilei între întunerecul nopţii şi când ceriul, de osteneală, au fost închis spre somn toţ[i] ochii lui, atâta cât nici luna nu priveghiia, niciuna din stelele cele mai mici avea deşchise tâmplele lor cele de argint, atunce”…[4].

 În teza noastră doctorală am făcut următorul comentariu:

„Dumnezeu ne-a făcut un mare dar: o lume, un univers frumos, care parcă ne veghează, ne priveghează. Aceasta este o idee predominantă la Antim: soarele, luna, stelele, ne veghează, ca nişte ochi materiali ai lui Dumnezeu, pururea deschişi asupra noastră.

Aţintind spre noi aceşti ochi de foc, El ne lasă să înţelegem că ne priveşte totdeauna şi ne poartă de grijă. «Dumnezeu fiind tot ochiu»[5], a făcut luminătorii cereşti spre a ne aduce aminte că El însuşi este Lumină şi Ochi Atoatevăzător[6].

Că Dumnezeu este Ochi Atoatevăzător știe și Cantemir, la fel de bine: „Însă ochiul ceresc toate vede/ și cumpăna nevădzută/ toate în dreptate/ și fără filoprosopie cumpănește” [7]; „Ochiul cel ce ascunsele inimii/ și dzilele veacului/ privește/ după faptă în trup și în suflet/ să le răsplătească” [8].

Așadar, întâlnindu-se Șoimul cu Inorogul, acesta îi face cunoscută scrisoarea Corbului către el, pe motiv „că voia dumnădzăiască/ decât porunca stăpânească/ cu multul mai strașnică a fi/ trebuie să cunoaștem”[9].

Acest argument apare adesea în Viețile Sfinților, în situația în care Mucenicilor li se poruncește să aducă jertfe idolilor. Atitudinea aceasta, însă, se vădește încă din Sfânta Scriptură: Dan. 3, 16-18; II Mac., cap. 6-7.

La II Mac. 7, 35 se vorbește și despre

 „judecata Atotțiitoriului, [a] Celui de [de]asupra văzătoriu Dumnezeu” (Biblia 1688),

 adică a Celui care de sus, vede toate.

În LXX este: „judecata Atotputernicului martor Dumnezeu”. Iar în VUL: „a Atotputernicului Dumnezeu și a Celui ce vede toate”.

Dezvăluindu-i planul Corbului de a-l elimina, Inorogul îi relatează Șoimului povestea porcarului care a ajuns împărat, din voia norocului, căci „celea ce norocul face,/ nici mintea, nici socoteala a desface/ poate”, iar „izvodul norocului/ ochiul muritoriului/ vreodată a-l citi nu poate”[10].

Povestea e demnă de Creangă…însă Inorogul o prezintă tot ca pe o pildă, în tradiție scripturală,

că în trii chipuri
și ca cum prin trii porți
înluntrul palaturilor cunoștinții lucrurilor
a întra putem:
prin pildele celor trecute,
prin deprinderea cestor de acmu
și prin bună socoteală celor viitoare[11].

După care, despărțindu-se cei doi, Șoimul pleacă,

 iară Inorogul, știind
că după coborârea lui
poticele munților s-au închis
(că cei ce în munți lăcuia
nopțile poticele
până în răvărsatul zorilor încuiate a le ținea
obiciuți era)
și precum înapoi a să întoarce
cu putin<ță> a nu fi
socotind,
peste apă cu înotatul a trece
în credința valurilor să lăsă. /…/

 Deci Inorogul pre sama
a nestătătoarelor undelor apei
dându-să /…/
și pre marginea apei în sus,
spre crivăț înotând,
prădătoriul lacom
la pradă în mare strajea nopții
calea trecătorii străjuind
păziia.

 Unde Inorogul sosind
(o, furtună în apă lină,
o, fărâmarea corăbiii în liman /…/),
iată de năprasnă crocodilul
în valurile apei sunând
și vâjâind,
asupră-i sosi.

 Inorogul, întâi huietul apei audzind,
apoi și chipul groznicii jigănii vădzind,
îndată vicleșugul mai denainte gătit simți
și fără nici o împotrivire
spre nesățioasă vânarea lui
să dede[12].

 Inorogul, care îl vede pe crocodil venind spre el, are timp să audă „valurile apei sunând…”. El, care s-a lăsat „în credința valurilor”, a „nestătătoarelor undelor apei”.

Sugestiile nu sunt numai auditive, ci și psihologice.

Spunând despre crocodil că păzea „în mare strajea nopții/ calea trecătorii străjuind”, Cantemir apelează la un joc de cuvinte cu aceleași efecte poetice și nu numai. Căci straja nopții denumește aici, cf. DEX, una dintre cele patru unități de timp în care se împărțea noaptea, potrivit cu schimbarea străjerilor.

Marea strajă a nopții indică probabil a doua strajă, adică cea care începe pe la miezul nopții. Așadar, în puterea nopții Inorogul înota spre a se întoarce la locuința sa, iar crocodilul străjuia în mare straja nopții.

Cantemir, prin astfel de artificii stilistice, știe să sporească efectul de panică și senzația de alertă într-un…tablou care, altfel, nu este foarte dinamic.

Inorogul nu ripostează, nici nu se declară surprins sau amărât de reaua voință a sorții, căci „din tinerețe/ și așeși din copilărie/ cu furtuna a mă giuca/ și în tot chipul a mă lupta/ obiciuit și deprins sint/ atâta cât nici ea/ din urgiile sale în mine ceva neazvârlit,/ nici eu de la dânsa ceva nesuferit/ să nu fie rămas socotesc”[13].

Mai mult, dezvoltă o întreagă filozofie despre felul în care înțeleptul trebuie să învețe să primească liniștit orice întâmplare și chiar moartea – ceea ce este, din nou, o învățătură isihastă:

Toți muritorii pururea în sin
doi sorți purtăm,
carii unul a morții,
altul a vieții
sint,

și amândoi din ceasul zămislirii
împreună cu noi în toate părțile,
în toate locurile
și în toate vremile
din fire să tovărășesc.

Deci, oricarile povață
înainte ne-ar merge,
vrând-nevrând ieste să urmăm.

 Nu lipsăsc unii dintre muritori
carii pre sorțul morții
groaza cea mai de pre urmă îl hotărăsc,
însă aceasta la cei adevărat înțelepți
pururea de batgiocură s-au ținut.

De batgiocură dzic,
căci altora spaimă,
iară lor socoteală
aduce.

 Spaimă, dzic, altora,
căci trăind,
a muri
nu să învață
.

Socoteală lor aduce,
căci trăind,
princet a muri să învață
,
și așe, nu de spaima cea mai groznică
să îngrozesc,
ce, ori cu ce tâmplare ar fi,
periodul firii cutrierând,
ocolesc,
săvârșesc,
și, din robiia furtunelor scăpând,
să mântuiesc.

De care lucru, nu cea mai mare spăriiere,
ce cea de pre urmă mângâiere
li să pare
și le ieste.

 Deci de vreme
ce sorțul firesc
la mine știut,
așteptat
și în samă nebăgat
ieste, cu cât mai vârtos
sorțul tâmplătoriu
(a căruia punct neînsămnat ieste),
în samă mai nebăgat
și mai înfruntat
va fi, pre carile îndrăptnică furtuna
aducându-l,
scutul sufletului vitejesc a-l sprijeni
i să cade.

Adevărat dară
amară întristare inima mi-ar fi simțit
când nepriietinul pentru a mea lenevire
sau proastă socoteală m-ar fi amăgit

(căci cu bună samă
atuncea să cade cuiva
a să întrista,
când, prin a sa trufie
și nebăgare în samă,
singur șie scădere
și nevoie
își aduce).

 Iară acmu orânduiala viitoare nebiruită
și din toate părțile neclătită
stând

(nici asupra vântului vetrelele
a întinde, nici în mijlocul furtunii cârma fără nedejde
a părăsi trebuie, că ceasta a fricosului,
iară ceia a nebunului lucru ieste).

Deci furtuna în mine
urgiia a-și plini mai denainte puind,
supt numele cereștilor,
viclenii muritori cu îndemnarea
și sinhorisini ale mele îndrăptnice norociri
fălcilor tale m-au vândut.

 Și macar că nu a înțeleptului sfetnic
ieste a dzice, ah, căci m-am amăgit,
ah, că eu nu socoteam că va vini lucrul așe,
însă când la numele cerescului
să supune pemintescul,
pentru amăgirea ce i-ar vini,
mare mângâiere
și de izbândă nedejde îi rămâne
,

că numele pre cari le cei fără de lege
organ și măiestrie răutății lor l-au făcut
scutitoriu în nevoi,
agiutoriu în strâmptori
și izbânditoriu în dziua mâniii Sale[14]
să-i fie.

 Deci, o, jiganie, cereștii
de nu să amăgesc ca peminteștii,
după fapta carea au lucrat,
în Sfântul pre carile
cu mare în samă nebăgare L-au spurcat,
bună și neîndoită nedejde am,
că în curândă vreme
(că la cel ce știe suferi
toată vremea scurtă ieste
)
ceia ce li să cuvine
plată să-și ia.

Iară de nu, meșterșugul fortunii a supăra,
iară al mieu cu bună inimă toate a răbda
ieste[15].

Filosofia aceasta, a răbdării tuturor încercărilor, este, în mod evident, ortodox-ascetică. Inorogul „în Sfântul pre carile/ cu mare în samă nebăgare L-au spurcat [complotiștii care sfidează faptul că El vede toate],/ bună și neîndoită nedejde am”.

Reținem, mai cu seamă, că cei care nu cugetă la moarte, care nu se obișnuiesc cu gândul morții, se înspăimântă de frica ei, pentru că „trăind,/ a muri nu să învață”. În schimb, înțelepții „trăind,/ princet a muri să învață”.

Parcă le auzim ecoul în acele tulburătoare versuri eminesciene: „Nu credeam să învăț a muri vrodată; /…/ Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!” (Odă (în metru antic)).


[1] Idem, p. 288. [2] Idem, p. 76. [3] Idem, p. 131.

[4] Sfântul Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 52.

[5] Idem, p. 92.

[6] Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 352, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[7] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 175.

[8] Idem, p. 289. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 291. [11] Idem, p. 290. [12] Idem, p. 292-293. [13] Idem, p. 293.

[14] În ziua Judecății lui Dumnezeu sau ziua mâniei (cf. Sofonie, 1. 15, 18, Biblia 1988).

[15] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 293-294.

Did you like this? Share it: