Sfintele Femei MironositeIubiții mei,

Mironosițele, pomenite azi, sunt Μυροφόροι[1], purtătoare-de-mir.

Sunt Sfintele Femei purtătoare de mir, care au venit dis-de-dimineață, în ziua Învierii Sale din morți, ca să ungă, în mormânt, trupul Domnului.

Pentru aceasta cumpăraseră mirurile: ca să ungă trupul Lui și nu pentru ca să se parfumeze pe ele.

Și exemplul lor îl urmăm și noi, cei care ne ducem la cimitir, în haine negre, cernite, de doliu, ca să tămâiem mormintele și să dăm milostenie pentru cei adormiți ai noștri.

Pentru că la cimitir nu te duci în roșu, în galben, în alb, în culori vii și seducătoare ci în culorile care exprimă pocăința, durerea, grija ta pentru cei adormiți.

Mergem la cimitir ca să ne spunem inima. Să ne rugăm pentru cei ai noștri, să plângem pentru ei și pentru păcatele noastre, să ne contemplăm sfârșitul, să ne aducem aminte de viața noastră împreună cu ei, să ne îngrijim de mormintele lor.

Pentru că mormintele lor arată grija și iubirea noastră pentru ei.

Mergem la cimitir ca și când am fi duși noi la cimitir, pe ultimul drum.

Pentru că, inevitabil, și pentru noi va fi un ultim drum…mai devreme sau mai târziu… uneori când ne așteptăm cel mai puțin…

Sfintele Femei Mironosițe, Ucenițele Domnului, între care era și Maica Domnului, ca prima dintre ele, ca cea care conducea acest grup plin de evlavie, au venit la mormânt ca să ungă trupul Lui. Pentru că așa era datina la evrei.

Trupul Lui fusese uns din destul cu miruri de Sfinții Iosif și Nicodimos, dar ele au dorit ca să primească și din partea lor o ultimă ungere.

Numai că ultima ungere nu s-a mai produs…însă Domnul le-a mulțumit pentru dragostea lor.

Căci atunci când au ajuns la mormânt, s-a făcut cutremur mare, Îngerul Domnului s-a coborât din cer, El a rostogolit [ἀπεκύλισεν] piatra de la ușa mormântului Domnului și a stat deasupra pietrei [Mt. 28, 2, BYZ]. Și el le-a spus că Domnul a înviat [Mt. 28, 6; Mc. 16, 6].

Însă pe când ele mergeau spre Ucenicii Lui cu frică și cu bucurie mare [μετὰ φόβου καὶ χαρᾶς μεγάλης] [Mt. 28, 8, BYZ], Domnul Cel înviat le-a întâmpinat pe ele [ἀπήντησεν αὐταῖς], zicând: Bucurați-vă [Χαίρετε] [Mt. 28, 9, BYZ]!

Și astfel le-a mulțumit celor care Îl iubeau nespus.

De aceea, pentru că au fost martorele învierii Sale din morți mai înainte de Sfinții Săi Ucenici și Apostoli, Sfintele Femei Mironosițe sunt pomenite azi ca unele care ne încredințează despre învierea Lui din morți.

Și, mai ales, ne arată că învierea Lui le-a făcut purtătoare de bucurie pe cele care erau purtătoare de mir.

Pentru că nu numai întristarea lor a preschimbat-o în bucurie, ci învierea Lui ne-a schimbat nouă, tuturor, întristarea și durerea în bucurie și veselie dumnezeiască.

De aceea, în praznicul acesta preasfânt al învierii Domnului noi simțim din plin care este bucuria Bisericii lui Hristos. Pentru că bucuria Bisericii Lui e bucuria pe care ți-o aduce viața sfântă.

Bucuria Lui este bucuria pe care o izvorăște în noi slava lui Dumnezeu. E bucurie dumnezeiască, e bucurie tainică, e bucuria pe care viața sfântă o trăiește și o propovăduiește cu smerenie.

Astfel, înainte ca să trăim curățirea, luminarea și sfințirea pe care ni le aduc Domnul în Biserica Sa, nu putem să ajutăm pe altul cu adevărat. Pentru că ajutorul pe care trebuie să îl dăm oamenilor e tocmai ajutorul pentru a-și sfinți viața.

Dar dacă Domnul e Cel care ne curățește, ne luminează și ne sfințește continuu, atunci putem să aprindem și în alții slava lui Dumnezeu, ca lumină din lumină, pentru ca și ei să se nevoiască pe drumul îndumnezeirii personale.

Însă, dacă Mironosițele Bisericii sunt Sfinte Femei și ele sunt știute și pomenite pe nume[2] de Biserică, în limbajul curent mironosiță a ajuns să aibă un înțeles depreciativ. Pentru că, pentru mulți, mironosiță înseamnă o femeie prefăcută, una care mimează curăția și modestia [DEX 2009]. Și dacă le mimează înseamnă că pretinde că e femeie credincioasă în societate dar ea, în realitate, este o desfrânată.

Însă cum de s-a ajuns de la Mironosiță…la mironosiță? Cum de s-a ajuns să se asocieze acest cuvânt evlavios tocmai cu prefăcătoria? Datorită păcatele noastre…

Căci dacă nu am mai mima evlavia, sfințenia, curăția, nu s-ar mai râde pe seama noastră.

Însă evlavia nu e un lucru de râs!

Evlavia reprezintă tot modul nostru iubitor în care împlinim voia lui Dumnezeu și ne raportăm la Dumnezeu.

Evlavia e însăși expresia mântuirii noastre. Pentru că toate faptele și cuvintele evlaviei sunt faptele și cuvintele mântuirii noastre.

Iar evlavia se revarsă din lăuntrul iubirii noastre spre în afară. Evlavia este iubirea noastră care devine cuvânt, faptă, frumusețe duhovnicească spre folosul tuturor.

Și când nu mai avem evlavie curată față de Dumnezeu tot comportamentul nostru devine fariseic. Pentru că relațiile noastre cu oamenii sunt relații principiale și corecte atâta timp cât conștiința noastră e vie, cât noi suntem plini de iubire față de Dumnezeu și ne temem să îndurerăm iubirea Sa față de noi.

Degeaba așteptăm de la o societate să fie corectă în afara evlaviei față de Dumnezeu. Corectitudinea societății democratice e consecința, cel mai adesea, a fricii față de pedeapsă, față de sancțiune.

Adevărata corectitudine însă e consecința firească a evlaviei față de Dumnezeu, în cadrul căreia împlinim poruncile lui Dumnezeu și legile statului datorită relației noastre cu Dumnezeu și nu datorită legilor coercitive ale statului. Dumnezeu e Cel care ne izvorăște în ființa noastră reala raportare la oameni și la legi și la bunurile altora.

De aceea, evlavia față de Dumnezeu este adevărata raportare, plină de demnitate și de responsabilitate, față de om și bunurile sale și adevărata atitudine ecologică a umanității.

Respect și îngrijesc și apăr mediul ambiant și animalele și păsările și vietățile și copacii și ierburile și florile pentru că iubesc creația lui Dumnezeu, căreia El îi poartă de grijă.

Am relații principiale, oneste și frățești cu oamenii pentru că respect și iubesc chipul lui Dumnezeu din om și scopul lui Dumnezeu cu oamenii. Din acest motiv, grija mea pentru binele duhovnicesc, sufletesc și trupesc al oamenilor e o grijă constantă, pentru că oamenii au nevoie și de adevărurile teologice și de informații și de scrieri profunde despre viața oamenilor și de salariu și de casă și de o viață decentă.

Iar când îl luăm pe om ca un întreg și când îl respectăm cu adevărat, îi dorim să se mântuiască, adică să își împlinească traiectul său soteriologic personal.

Numai că oamenii se mântuiesc în lume, într-o lume proprie lor, care trebuie păstrată cât mai necontaminată de nesăbuința noastră. Se mântuiesc în lumea pe care a creat-o Dumnezeu pentru noi și în care ne-a cerut să fim lumini vii, aprinse, duhovnicești.

Așadar, dacă ne batem joc de evlavie ne batem joc de binele nostru istoric și veșnic.

Dacă ne batem joc de ceea ce fac oamenii în cadrul relației lor cu Dumnezeu ne batem joc de noi înșine.

Iar oamenii care trăiesc dimpreună cu Dumnezeu se roagă neîncetat, trăiesc în Biserică frumos, sunt milostivi, sunt iubitori, sunt iertători, se curățesc pe fiecare zi de patimi, sunt onești, sunt deschiși, sunt doritori să învețe continuu și să comunice continuu ceea ce învață.

Perspectiva lor de a fi e perspectiva transfigurării interioare. Pentru că frumusețea lor țâșnește dinăuntru după cum țâșnește vegetația din pământ.

Iar pământul, într-o contemplare duhovnicească a creației, e asemănat adesea cu inima noastră. Din care iese ori grâu, copaci plini de roade, izvoare de apă rece ori pălămidă și neghină și miros urât.

Din lăuntrul nostru iese viața sau moartea. Pentru că noi alegem cu cine ne aliem: cu Dumnezeu sau cu demonii.

De aceea întreaga noastră viață, clipă de clipă, e o alegere continuă. Alegem să facem într-un fel și nu într-alt fel. Alegem continuu…

Numai că alegerile reale sunt alegerile care ne sfințesc interior. Și vom vedea, pe parcursul vieții și, mai ales, la sfârșitul ei și veșnic, ce impact au avut alegerile noastre asupra propriei noastre existențe.

Căci dacă ajungem să ne secătuim interior, să fim devastați de urât și de singurătate, e semn că nu am ales bine cel mai adesea. Dar dacă pe fiecare zi înflorim în frumusețe, în curăție și în sfințenie, e semn că trăim cu Dumnezeu continuu și El e sursa noastră de frumusețe ontologică.

Da, acesta e motivul pentru care Biserica nu laudă podoaba exterioară ci cuviința! Pentru că adevărata podoabă a omului nu e formată din hainele și bijuteriile pe care le îmbracă și le poartă, ci din dreapta credință și sfințenia vieții. Dacă nu avem teologia adevărată, revelată de Dumnezeu, la baza vieții noastre și dacă nu trăim sfânt în Biserica Lui, orice am îmbrăca ne dă de gol întunericul din noi.

Pentru că întunericul din noi sunt patimile noastre vii, rele, adevărata robie și boală a noastră, și ele ne dezgolesc de toată frumusețea lui Dumnezeu, de toată slava Lui.

Așadar, iubiții mei, fiecare dintre noi trebuie să ne dorim să fim purtători-de-mir și purtători-de-bucurie-pascală!

Căci dacă suntem plini de slava Lui, avem în noi mirul cel ceresc și bucuria cea veșnică. Iar dacă slava Lui cea necreată și veșnică nu este în noi, suntem în întuneric și suntem un întuneric ambulant, un întuneric viu, care va fi aruncat într-un foc veșnic viu.

…Ascultam de curând un pastor adventist care spunea credincioșilor săi că „Bisericile tradiționale înspăimântă cu iadul pe oameni și prin asta au falsificat adevărata imagine a lui Dumnezeu”. Și când a spus tradiționale s-a referit la Biserica Ortodoxă și la Biserica Romano-Catolică.

Însă în imaginea lui Dumnezeu intră și teologia Raiului și a Iadului, ambele veșnice. Pentru că El ne-a revelat faptul că atât Iadul cât și Raiul sunt veșnice și nu noi am inventat aceste două stări și locuri de existență veșnică.

De aceea, dacă nu ne trăim viața de acum în ritmul întregii teologii revelate de Dumnezeu, nu putem să ne bucurăm și să ne împlinim cu adevărat, adică să ne mântuim. Pentru că El ne-a revelat multe lucruri tocmai pentru ca să le cunoaștem și să le împlinim pe toate după puterea noastră.

Să ne bucurăm, iubiții mei, să ne bucurăm de voia lui Dumnezeu cu noi! Să ne cinstim unii pe alții în fața lui Dumnezeu și să ne rugăm unii pentru alții mereu, ca unii prin alții să ne întărim. Căci numai astfel putem trăi cu toții bucuria simplă și profundă a învierii Domnului, care ne-a dat tuturor puterea să ne bucurăm întru El.

Hristos a înviat!

Dumnezeu să binecuvinteze pe toți cei care fac din viața lor o carte de vizită a Bisericii Dumnezeului treimic, prin care Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul nostru, e slăvit și cinstit în vecii vecilor. Amin!


[1] A se vedea:

http://glt.xyz/texts/Pen/Myrophoroi.uni.htm.

[2] A se vedea aici numele lor:

http://www.teologiepentruazi.ro/2007/04/21/cine-sunt-sfintele-femei-mironosite-femeia-in-biserica/.

Did you like this? Share it: