† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei, Ed. Basilica, București, 2014, 334 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a.

*

Din punctul de vedere al documentului papal, spune autorul nostru, Filioque a apărut pentru „a afirma consubstanțialitatea trinitară”, p. 40.

Însă Filioque tocmai asta nu face: nu păstrează consubstanțialitatea trinitară pentru că anulează persoanele dumnezeiești. Dacă Tatăl și Fiul au nevoie de „o depersonalizare” pentru a purcede „din ființa lor” pe Duhul și dacă persoanele dumnezeiești tind „să se topească” în ființa divină, privită ca prioritară persoanelor, cum se mai păstrează consubstanțialitatea trinitară, care afirmă o comuniune veșnică a persoanelor veșnice?

În 1274, la Conciliul al 2-lea de la Lyon, Filioque apare astfel în hotărârile sale dogmatice: „Sfântul Duh purcede în mod veșnic de la Tatăl și de la Fiul, nu ca din două principii, ci ca dintr-un singur principiu (tamquam ex uno principio)”, p. 40.

Dar principiul de aici, în limbaj patristic, este echivalentul lui persoană. Și pentru ca Tatăl și Fiul, două principii/ persoane, să ajungă „un singur principiu/ persoană” trebuie „să Se autoanuleze reciproc” pentru a purcede pe Duhul.

Dar pentru ce e nevoie de o astfel de inventare  a unei „distrugeri” a persoanelor divine, când nașterea Fiului din Tatăl și purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, conform revelației dumnezeiești, înseamnă existența veșnică și comunională a persoanelor treimice?

Însă Filioque este o creație ineptă a romano-catolicismului care nu are nimic de-a face cu revelația dumnezeiască a Bisericii. E o fantazare nepermisă în dogma triadologică, cu consecințe eclesiologice și soteriologice devastatoare.

Din hotărârea dogmatică a aceluiași conciliu romano-catolic, din 1274, observăm că „a dogmatizat” și subordinațianismul în triadologie. Pentru că spune: „ordinea veșnică a persoanelor divine în comuniunea lor consubstanțială implică faptul că Tatăl, ca „principiu fără principiu”, este originea primă a Duhului, dar și că, în calitatea Sa de Tată al Unicului Fiu, El este, împreună cu Acesta, principiul unic din care purcede Duhul Sfânt”, p. 41.

Însă dacă vorbim despre ordinea veșnică a persoanelor dumnezeiești, vorbim despre consecuția Lor și le negăm veșnicia, statutul Lor de persoane fără de început. Pentru că nașterea Fiului din Tatăl și purcederea Duhului din Tatăl sunt veșnice, fără spații temporale între ele. Iar dacă Tatăl purcede pe Duhul, cum L-ar mai putea purcede și Fiul, dacă El e deja o persoană izvorâtă din Tatăl? Cum să Îl mai purceadă pe Duhul și Fiul fără o negare a purcederii lui din Tatăl?

Dar, mai ales, cum se numește teologia care își permite să spună, pe cale de consecință, că o persoană are nevoie de încă o naștere ca să fie om? Căci dacă, în triadologia romano-catolică, persoana nu contează ci e mai importantă esența persoanei, tocmai de aceea, în eclesiologie nu contează persoana ci încorporarea ei în Biserică. Iar mântuirea nu mai e personală ci este o consecință a apartenenței la Biserică, pentru că Biserica e văzută ca un conglomerat de ființe și nu ca o comuniune de persoane.

Tocmai de aceea papa își permite să dicteze adevăruri pe deasupra Bisericii: pentru că persoanele nu sunt atât de importante precum este Biserica, gândită ca piramidă de putere eclesială.

Și pe drept cuvânt conchide Părintele Patriarh,  că „în pofida” explicațiilor pe care ni le oferă Catehismul romano-catolic, „învățătura despre Filioque rămâne [pe] mai departe foarte ambiguă și inadecvată pentru a putea fi armonizată cu Sinodul Ecumenic din 381. [Căci] este foarte dificil să înțelegem cum Tatăl este în același timp „prima origine a Duhului” și „împreună cu Fiul, singurul principiu din care purcede Duhul””, p. 41.

Și nu poate fi armonizat niciodată Filioque cu dogma triadologică a Bisericii pentru că e o invenție teologică puerilă, care nu are de-a face cu revelația dumnezeiască, ci o contrazice într-un mod cu totul lipsit de evlavie.

Autorul, în mod corect, nu este de acord cu sintagma „comuniune consubstanțială”, p. 43, pentru că ea nu mărturisește Treimea. Ființa nu poate fi comunională pentru că ființa este conținutul persoanei. Numai persoanele pot fi în comuniune.

Lucru pe care îl spune și Patriarhul României: „formula „comuniune consubstanțială” nu poate fi acceptată…deoarece comuniunea înseamnă dăruire reciprocă în existența [care presupune existența] Persoanelor distincte, dar nu origini (cauze) reciproce pentru comunicarea ființei lor, ca mișcare a identității lor constitutive”, p. 43.

Însă Fiul nu este izvorul sau cauza Tatălui, subliniază autorul nostru, pentru că Tatăl este cauza Fiului, iar „Sfântul Duh nu poate fi, la rândul Său, origine pentru Fiul sau Tatăl”, p. 43, pentru că tot Tatăl e cauza Duhului.

În finalul alocuțiunii sale, Patriarhul a spus că  documentul roman luat în discuție „este un bun punct de plecare pentru o reflecție mai sistematică și mai ecumenică asupra credinței noastre comune în Sfânta Treime, în general, și asupra posibilității de a mărturisi împreună unul și același Crez Ecumenic, în special”, p. 45.

Între p. 46-51 avem o „omilie rostită în capela Institutului romano-catolic din Iași în cadrul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, [rostită în ziua de] 22 ianuarie 1998”, cf. n. *, p. 46.  În carte ea poartă titlul: Duhul Sfânt – Duhul înfierii noastre în Hristos.

Și autorul își începe omilia cu Rom. 8, 16, 26. După care amintește o idee profund teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, care spunea că „Duhul Sfânt este prezent în toate creaturile și că nu există nicio creatură, în lumea aceasta, lipsită de Duhul Sfânt”, p. 46. Cu sensul că harul dumnezeiesc al Prea Sfintei Treimi ne păstrează pe toți în existență și fără de care nicio făptură nu ar putea să trăiască.

Însă Patriarhul nostru amintește spusa maximiană pentru a duce discuția în acest punct: „în toate făpturile este prezent Duhul Sfânt, dar în creștini El trezește conștiința că sunt fii după har în Fiul, adică în Iisus Hristos, și deci fii, copii după har ai Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, ai lui Dumnezeu Tatăl, Părintele luminilor. [Pentru că] această lucrare a Duhului Sfânt în creștini nu este doar o lucrare de menținere în existență a omului [așa cum e în toți oamenii și în toate făpturile], ci este o lucrare de introducere a lui în adâncul iubirii Sfintei Treimi. De aceea, botezul în apă și în Duhul Sfânt înseamnă introducerea noastră în interioritatea sau intimitatea Sfintei Treimi”, p. 47.

Abba sau Avva, subliniază autorul, pe care noi îl traducem cu Părinte, „este, de fapt, o formulă de mare familiaritate și intimitate, [care înseamnă] Tăticule”, p. 47. De aceea, Duhul Sfânt, atunci când ne învață să ne rugăm, potrivit Sfântului Pavel, „ne face să ne întoarcem cu familiaritate spre Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, și împreună cu Fiul să strigăm: Părinte”, p. 47.

În finalul p. 47, autorul se leagă de afirmația Domnului din In. 16, 7, spunând că „este plină de mirare constatarea aceasta, și anume că dacă nu pleacă Hristos, nu poate veni Duhul Sfânt. Desigur că nu este vorba de o concurență, nu este vorba de plecarea lui Hristos ca apoi Duhul Sfânt să ocupe locul rămas gol”, p. 47-48. Ci Hristos trebuie să Se înalțe de-a dreapta Tatălui, pentru că El nu vrea să fie veșnic „vizavi de noi, [ci] El vrea să fie în noi, să devină viața vieții noastre (cf. Coloseni 3, 3-4), ca noi să avem gândirea lui Hristos (cf. 1 Corinteni 2, 16), ca să nu mai trăim noi, ci Hristos să trăiască în noi (cf. Galateni 2, 20), iar aceasta se poate realiza numai prin Duhul Sfânt”, p. 48.

Și autorul accentuează că Duhul Sfânt „lucrează în interiorul omului, [și] El nu apare ca un vizavi. [Ci] El atât de mult se lipește de ființa noastră, încât atunci când voim binele pe care El ni-l inspiră, ne simțim cei mai liberi oameni din lume. Când iubim pe Dumnezeu, noi ne simțim cei mai liberi, pentru că „unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea (2 Corinteni 3, 17)”, p. 48.

Hristos Se înalță la Tatăl dar nu absentează din ființa noastră. Și pentru că publicul era romano-catolic, Patriarhul a folosit în mod premeditat anumite verbe, ca să sublinieze faptul că nu e de acord cu teoria papală „a vicariatului” lui Hristos, pentru că întreaga Treime, prin harul Ei, e prezentă în noi și Biserica e Biserica Treimii și Hristos nu are nevoie de „un vicar” pe pământ.

De aceea le spune, că „El [Hristos] este în noi prin Duhul Sfânt”, p. 48. „Și, așa cum în timpul vieții Sale pământești, [Duhul Sfânt] este ascuns în Hristos, acum Hristos este prezent în mod tainic în Duhul Sfânt”, p. 48.

Și de la această subliniere fundamentală, autorul nostru inițiază o alta: „fără pogorârea Duhului Sfânt asupra pâinii și vinului, nu avem pe Hristos euharistic; fără Duhul Sfânt, Hristos nu vine la noi”, p. 49.

Însă cum romano-catolicii au renunțat la epicleză și consideră că cuvintele de instituire „sfințesc” darurile euharistice, este evident că o astfel de subliniere teologică și liturgică, experiată pe viu de oamenii duhovnicești, e…stresantă. Pentru că ei nu mai așteaptă sfințirea darurilor de la Dumnezeu.

În p. 49, într-o formă concisă, Părintele Patriarh Daniel Ciobotea spune: „Hristos instituie Biserica iar Duhul Sfânt o constituie”. Iar aici este afirmat faptul că, prin toată viața Sa în trup, Hristos a instituit Biserica în trupul Său, iar la Cincizecime, prin umplerea de har a primei comunități eclesiale, Duhul Sfânt constituie Biserica, adică o arată ca fiind formată din oameni purtători de har, de harul Treimii.

Căci „Treimea întreagă locuiește tainic în noi prin lucrarea Sfântului Duh. De aceea, la sfințirea Sfântului și Marelui Mir, cu care se face confirmarea sau mirungerea celor botezați în numele Sfintei Treimi, există în tradiția răsăriteană o rugăciune prin care se cere ca toți cei ce vor fi unși cu acest Sfânt și Mare Mir să devină „lăcaș al Sfintei Treimi””, p. 49.

De aceea, „adevărata existență este comuniune de iubire”, pentru că „în Dumnezeu adevărul este identic cu comuniunea” iar persoanele dumnezeiești „nu sunt una lângă alta, ci una în alta; Ele Se conțin și Se dăruiesc reciproc, iar această conținere și dăruire reciprocă se numește în limbaj teologic perihoreză”, p. 49.

În p. 50, autorul subliniază adevărul că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Se odihnește în Fiul iar unitatea Bisericii înseamnă locuirea Treimii în noi, prin slava Sa, și a noastră în Treime, p. 50.

În ultima parte a predicii sale, Părintele Patriarh Daniel ne oferă perspectiva ortodoxă asupra unității creștine: „când ne rugăm pentru unitate creștină trebuie să înțelegem că niciodată nu se realizează cu adevărat reconcilierea și unitatea decât atunci când Duhul Sfânt ne ajută să biruim păcatul în noi, egoismul din noi și să simțim că nu noi, ci Hristos trăiește în noi. [Căci atunci] când slăbește rugăciunea și iubirea pentru Hristos, slăbește și dorința de unitate sfântă”, p. 51.

Pentru că noi chemăm pe toți creștinii, de alte confesiuni, la o unitate sfântă în Biserica lui Hristos, în Biserica Ortodoxă, și nu la o unitate care să dilueze sau să desființeze credința ortodoxă.

Did you like this? Share it: