Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Crocodilul renunță la a-l transforma pe Inorog în cină (o cină târzie) și îl duce „la bârlogul său”, de unde acesta încearcă să-și negocieze eliberarea cu „împăratul crocodililor”[1].
Capturarea Inorogului are drept urmare…literară vestitele „eleghii căialnice și trăghicești”[2], considerate de Călinescu „primele adevărate poeme române”[3].
Lamentațiile autorului sunt pe mai multe pagini, însă merită să le transcriem:
Iară Inorogul încă
în opreala crocodilului fiind
și precum în blăstămate
vicleșugurile Hameleonului să fie cădzut,
vestea prin urechile tuturor
să împrăștie,
toți munții și codrii
de fapta ce să făcusă să răzsuna
și toate văile și holmurile [colinele]
de huietul glasului să cutremura,
atâta cât glasurile răzsunării
precum ca o muzică să fie tocmite
să părea,
carile o harmonie tânguioasă
la toată urechea aducea,
nici cineva
altă ceva audziia,
fără numai:
„Plecatu-s-au cornul Inorogului,
împiedecatu-s-au pașii celui iute,
închisu-s-au cărările cele neîmblate,
aflatu-s-au locurile cele necălcate,
în silțele întinse au cădzut,
puterii vrăjmașului s-au vândut.
Surcelele i-au uscat,
focul i-au ațițat,
temeliile de la pământ în nuări i-au aruncat,
nepriietin de cap, Corbul,
gonași neosteniți, dulăii,
iscoadă neadormită, Hameleonul,
și toți în toată viața îl pândesc.
De traiul, de viața și de ființa lui
ce nedejde au mai rămas?
Niciuna. Toate puterile i s-au curmat,
toți priietinii l-au lăsat,
în lanțuje nedezlegate l-au legat,
toată greutatea nepriietinului
în opreala Inorogului au stătut.
Iară de acmu, în ceriu să zboare,
n-a scăpa,
o mie de capete de ar avea,
iarbă n-a mai mânca. /…/
Ce mângâiare i-au rămas?
Niciuna.
Ce sprijeneală i-au rămas?
Niciuna.
Ce priietin i să arată?
Niciunul.
Munți, crăpați,
copaci, vă despicați,
pietri, vă fărâmați!
Asupra lucrului ce s-au făcut
plângă piatra cu izvoară,
munții puhoaie pogoară,
lăcașele Inorogului,
pășunele,
grădinele,
cernească-să,
pălească-să,
veștedzască-să,
nu înflorească,
nu înverdzască,
nici să odrăslească,
și pre domnul lor cu jele,
pre stăpânul lor negrele,
suspinând,
tânguind,
nencetat să pomenească.
Ochiuri de cucoară,
voi, limpedzi izvoară,
a izvorî vă părăsiți,
și-n amar vă primeniți.
Gliganul sălbatec viieriu,
și-n livedzile lui ursul ușeriu
să să facă,
în grădini târvelește,
în pomăt batelește
să să prefacă.
Clătească-să ceriul,
tremure pământul,
aerul trăsnet,
nuârii plesnet,
potop de holbură,
întunerec de negură
vântul să aducă.
Soarele zimții să-și rătedze,
luna, s[f]iindu-se, să să rușinedze,
stelele nu scântăiedze,
nici Galactea să luminedze.
Tot dobitocul ceresc [constelațiile] glasul să-și sloboadză,
faptă nevădzută, plecându-să, vadză.
Cloșca puii răzsipască.
Lebăda Lira să-și zdrobască,
Leul răcnească,
Taurul mugească,
Aretele [Berbecul] fruntea să-și slăbască,
Racul în coajă neagră să să primenească,
Capricornul coarnele să-și plece,
Peștii fără apă să să înece,
Gemenii să să desfrățască,
Ficioara frâmsețe să-și grozăvască,
cosița galbănă în negru văpsască,
Scorpiia ascuțit acul să-și tâmpască,
Strelețul [Săgetătorul] arcul frângând, ținta nu lovască,
Cumpăna dreptatea nu mai arete,
Apariul [Vărsătorul] topască-să-n sete.
Mars [Marte] vârtutea în slăbiciune să-și primenească,
Mercurie [Mercur] între planete nu mai crăinicească.
Zefs [Jupiter] monarhiia în veci să-și robască,
Vinerea [Venus] floarea frumseții să-și veștedzască,
Cronos [Saturn] scaunul de sus în gios să-și coboară.
Finicul [Phoenix] în foc de aromate moară,
Oltariul jirtfe nu priimască,
Păharul băutură să nu mai mestească.
Chitul crepe în apa Aridanului,
Iepurile cadză-n gura Sirianului,
Musculița cu jele să vâzâiască,
amândoi Urșii greu să mormăiască.
Pletele Verenicăi să să pleșuvască,
Corona frumoasă nu le-mpodobască.
Pigasos de Andromeda să să depărtedze,
Perseos de Casiopa să să-nstrăinedze.
Zmăul capul cu coada să-și împleticească.
Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,
Porumbul, frundza maslinului cercând, rătăcească,
îndrăpt a să întoarce nu mai nemerească.
Acestea, dară, toate, jelind tânguiască,
vâlfa Inorogului cu arsuri dorească.
Singur numai Corbul vesel să crăngăiască,
tuturor în lume spre chedzi răi menească.
Singur Câinele mare cu cel mic, lătrând, brehăiască
și de faptul scârnav să să veselească.
Mute-se Arcticul,
strămute-se Andarticul,
osiia sferească în doaâ să frângă,
toată iușorimea în chentru să-mpingă,
stihiile toate tocmirea să-și piardză,
orânduiala bună în veci nu mai vadză,
toate îndrăpt și-n stânga să să-nvârtejască,
de jele să să uluiască,
de ciudă să să amurțască,
și dreptatea Inorogului în veci povestească”.
Sunete jelnice,
eleghii căielnice
și traghicești ca acestea
prin poticile a tuturor munților
și prin vârtopile a tuturor holmurilor
sunând,
răzsunând
și rătăcindu-să…[4].
E o elegie cosmică, într-adevăr, pe care o repetă și o duc mai departe, ca în doinele de jale românești, „toți munții și codrii /…/ și toate văile și holmurile”.
Cantemir ține să precizeze că „glasurile răzsunării” sunt „ca o muzică… tocmite” și ca „o harmonie tânguioasă”. Ceea ce înseamnă că el… auzea și o melodie, odată cu aceste versuri. Ceva mai departe pomenește și de „cernite cântece” și „ponegrite stihuri”[5].
Versuri precum „plângă piatra cu izvoară,/ munții puhoaie pogoară /…/ Ochiuri de cucoară,/ voi, limpedzi izvoară,/ a izvorî vă părăsiți,/ și-n amar vă primeniți /…/ Finicul în foc de aromate moară” sunt cu adevărat remarcabile și aveau de ce să stârnească entuziasmul lui Călineascu, ca și al altor critici și cercetători după el.
În ciuda unor aspecte care amintesc de poezia populară românească, recursul la izvoare culte este totuși evident. Editorii cărții sunt de părere că
„Prima parte din această plângere este imitată după așa-numitele trenoi din literatura greacă din secolele XV-XVI, plângeri în special pentru căderea Constantinopolului sub turci, în care se face apel la participarea naturii la durerea oamenilor (vezi D. C. Hesseling, Histoire de la littèrature greque moderne, Paris, 1924, p. 3).
A doua parte din această plângere este distinctă de prima, și se pare că este făcută după cărțile sibiline, care erau în vremea aceea des exploatate de cei care se ocupau cu problema profețiilor. Chiar Nicolae Milescu a scris o carte asupra sibilelor, în limba rusă: Cniga o sibilah (Cartea despre sibile). Se vede că și Cantemir cunoștea acest gen de preocupări din contactul său cu lumea grecească de atunci.
Felul în care vorbește aici arată că el folosește acea parte din cărțile sibiline care vorbește de sfârșitul lumii, când apare ca un fenomen caracteristic răsturnarea semnelor zodiacale, a constelațiilor, răsturnarea drumului planetelor și, în genere, o întreagă confuzie cosmică. În legătură cu acestea este de admirat cât de bine cunoștea Cantemir astronomia”[6].
Suntem de acord cu aceste opinii. Prima parte a plângerii lui ne aduce aminte de plângerea lui Stavrinos, pentru uciderea lui Mihai Viteazul:
„O, pietre, acum crăpați! Copaci, dezrădăcinați-vă! Iar voi, munți, bociți! Și voi, câmpii, întristați-vă! Căci au rămas toți voinicii fără acela de care se speriau și balaurii și leii; acela care se ostenea pentru Ortodoxie și era sigur că o să i se facă liturghie în Sfânta Sofia…”[7].
În poetizarea lui Gheorghe Tomozei, care adoptă modelul popular în locul prozodiei grecești:
O, pizmă-ntreit blestemată,
anatema, moarte înverșunată,
Haron fără milă,
Gând ce împilă!
Cum de-ați putut
să-l trageți pe Viteazul în lut?
Pizma i-a amăgit pe unii
dându-i apoi humii
așa cum l-a doborât pe Mihai
în mijloc de plai.
O, soare,
înfioare-se razele tale,-nfioare,
plângi lună,
nebună,
viteji, plângeți voi răul
ce-i dete bărbatului celui bun călăul,
plângeți nedreptatea și clevetirea
ce i-au întors lui iubirea /…/.
Cer și soare
înfioare-se, înfioare,
munți
cărunți,
plângeți-l fără pace
și plângeți-l și voi, dobitoace,
că astăzi stâlparea creștinilor
zace sub cizma hainilor /…/.
Cuvine-se dară, cuvine,
să-l plângă și pietrele cele blajine,
și săracii
copacii,
și omul sărac,
și boierul din veac,
să plângă cu amare lacrime
ale lui patime! /…/
Despicați-vă, vetre
de pietre!
Copaci,
din rădăcini vă săltați!
Plângeți, munților
și câmpiilor!
Căci au rămas voinii fără acel
de se-nfricoșau și balaurii de el,
fără creștinul ce-și visa liturghia
la Sfânta Sofia,
că el mult trudea
mădularele Bisericii a aduna… [8].
Întorcându-ne la textul lui Cantemir, acesta nu se abține nici de la a rosti, tot în versuri, și un blestem asupra Hameleonului:
O, Hameleon ticăloase,
ce floare [culoare] în chip îți vii schimba,
ca cineva
să nu te cunoască,
când te-ar întreba,
ca de cleveta
limbilor să scapi,
ca din gurile sicofandilor
să te mântuiești?
De acmu înainte umbrile iadului să te învălească,
întunerecul veacului să te căptușască,
ca radzele soarelui să nu te mai lovască,
ca lumina dzilei să nu te mai ivască,
ca cunoștința cunoscuților să nu te mai vădească.
Unde ti-i ascunde, sărace,
unde ti-i supune, blăstămate,
unde ti-i mistui, pedepsite,
unde ti-i ivi, urgisite?
Iată, munții strigă,
văile răzsună,
iată, dealurile grăiesc,
câmpii mărturisesc,
iată, pietrile vorovăsc,
lemnele povestesc,
iată, iarba cu gălbenirea
și florile cu veștedzirea
arătând, vădesc,
cu mut glas ritorisesc,
cu surde sunete tuturor vestesc,
asupra lucrului ce s-au lucrat
toată ființa să uluiește
și toată zidirea a să ciudi [a se minuna] nu sfârșește[9].
Situația este asemănătoare cu cea de mai sus: deși blestemul pare popular (și este considerat un gen folcloric), sursele primare ale imaginilor poetice sunt culte (religioase, mai precis) și numai amplificarea sau asocierea lor într-un anumit mod poate fi pusă pe seama fie a creatorului popular, fie a condeiului autorului nostru.
Ritmul este popular, însă conținutul este împrumutat din Scriptură și din cărțile Bisericii.
Hameleonul apare ca o Iudă, a cărui crimă o vestește întreg universul, în timp ce Inorogul era „ca mielul spre giunghiere adus”[10] (cf. Is. 53, 7) – expresie devenită formulă liturgică, prin care se face pomenire de Jertfa lui Hristos.
În mod evident, Cantemir exagerează cu aceste comparații…însă, în acest fel, devine și mai evident modelul hristic al Inorogului.
[1] Idem, p. 295. [2] Idem, p. 300.
[3] G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, ediție nouă, revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, p. 42.
[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 297-300.
[5] Idem, p. 300. [6] Idem, p. 298, n. 3 și 4.
[7] Stavrinos, Poveste preafrumoasă a lui Mihail Voievod, în: Cartea cronicilor, texte antologate și comentate de Elvira Sorohan, Ed. Junimea, București, 1986, p. 111.
[8] Cronica lui Stavrinos, în traducerea lui Gheorghe Tomozei, Ed. Eminescu, 1975, p. 88-90.
[9] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 301. [10] Idem, p. 293.
