† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei, Ed. Basilica, București, 2014, 334 p.
*
Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a.
*
Între p. 52-58: Ce fel de umanism pentru mileniul al III-lea? O comunicare din septembrie 1998, publicată în Candela Moldovei, nr. 9-10, 1998 dar și în Glasul adevărului, Episcopia Buzăului, nr. 92-94, 1998, cf. n. *, p. 52.
Umanismul occidental a început în Italia, în a doua jum. a sec. al 15-lea, ca o reacție la adresa teologiei și a moralei Bisericii Romano-Catolice, p. 52. De aceea umanismul occidental a trecut de la teocentrism la antropocentrism, p. 53.
Henri de Lubac (teolog romano-catolic) considera umanismul lui Nietzsche un anticreștinism, p. 54. Iar autorul nostru consideră că umanismul actual e cel care a secularizat societatea, p. 54.
Însă Părintele Patriarh spune că credința ortodoxă promovează „un umanism maximal și integral: acela al afirmării omului în Dumnezeu și de către Dumnezeu, nu fără Dumnezeu și contra lui Dumnezeu”, p. 54-55. Un umanism care pledează pentru îndumnezeirea omului și nu pentru oligofrenizarea și distrugerea lui morală.
Începând cu p. 55, Patriarhul evidențiază 4 coordonate ale umanismului creștin ortodox: 1. el trebuie să afirme valoarea veșnică, unică și infinită a fiecărei persoane umane; 2. să redescopere legătura profundă dintre libertate și sfințenie și comuniunea dintre Dumnezeu și om; 3. să redescopere rugăciunea ca izvor al vieții și 4. să nu separe libertatea de responsabilitate, p. 55-57. Pentru că umanismul ortodox este un umanism „pascal”, p. 55.
Alocuțiunea din 16 iulie 2009, de la Lyon, e inclusă între p. 59-67 și poartă titlul: Speranța se naște din credință și se manifestă prin iubire.
Trebuie să luptăm împotriva a tot ceea ce ne împiedică să Îi slujim lui Dumnezeu, p. 62. Omul este „ființă teologică”, p. 62, de aceea nu poate fi redusă la biologic, la mâncare și băutură. Căci „viața creștină este în primul rând luptă duhovnicească, răstignire a patimilor egoiste și biruință a iubirii smerite asupra egoismului”, p. 63.
„religia este dimensiunea cea mai profundă a spiritualității umane”, p. 65. Iar în noul context european, datorită migrării românilor în Occident și a altora la noi, „va trebuie să ne obișnuim tot mai mult cu pluralismul religios, cu respectul față de ceilalți, fără să cădem în relativism doctrinar sau moral”, p. 66.
„viața creștină adevărată nu se mulțumește doar cu convingerea că Dumnezeu există undeva în cer; ea se realizează ca gustare sau experiență vie a prezenței lui Hristos în cei care-L iubesc pe El, Evanghelia și Biserica Sa”, p. 67.
În p. 67 se termină prima parte a cărții și începe a doua: Teologia – știința învierii și a bucuriei. Primul articol al celei de a doua secțiuni se numește Bucuria în viața creștinului. Se regăsește între p. 71-81 și a fost prelegerea sa de la Reșița, din 13 septembrie 2010. Când autorul a devenit Doctor Honoris Causa al Universității Eftimie Murgu din Reșița, cf. n. 1, p. 71.
„forma ca mai vie de manifestare a credinței…este bucuria”, p. 72. Iar bucuria este „simțirea prezenței iubitoare a lui Hristos”, p. 72. Simțirea personală a bucuriei Lui celei veșnice.
Însă există o legătură interioară între bucurie și rugăciune, p. 73. Iar dacă lumea nu este privită ca „scară către cer, [ea] devine zid de despărțire între om și Dumnezeu”, p. 74. Pentru că adevărata raportare la lume a omului e raportarea „euharistică”, p. 75.
„rugăciunea este poarta harului și izvorul iubirii curate”, p. 77. Rugăciunea ca „termometru al credinței”, p. 77-78. Intensitatea și ascultarea ei de către Domnul ne arată temperatura credinței noastre.
„Studii recente de medicină arată că omul credincios este mai optimist și mai dispus să ajute pe cei din jurul său”, p. 79.
„legătura vie cu Hristos-Domnul devine izvor de bucurie, de iubire sfântă, de răbdare, de înțelepciune și curaj pentru a birui ispitele și necazurile, putere de a săvârși fapte bune spre binele familiei, al Bisericii și al societății în care trăim, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor”, p. 81.
Între p. 82-90 avem art. Ortodoxia: Biserica învierii și a bucuriei, pe care autorul și l-a publicat mai întâi în rev. Ortodoxia, XLI (1989), nr. 2, p. 22-27.
Bucuria este „expresia plenitudinii vieții”, p. 83.
