Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 14 la Faptele Apostolilor [16]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

***

Omilia 14

Și, sculându-se oarecare, acolo în sinedriu, un fariseu numit Gamaliil, învățător de lege, cinstit de tot poporul, a poruncit să-i scoată pe oameni afară puțin (5, 34).

Acest Gamaliil era învățătorul lui Pavel. Și cineva s-ar putea minuna cum, fiind atât de drept-cugetător în judecata sa, și întru totul învățat în lege, cu toate acestea nu crezuse încă. Dar nu se putea ca el să stăruie în necredință până la sfârșit. Căci cu adevărat [acest lucru] se vede clar din cuvintele pe care le rostește aici. A poruncit, zice, să-i scoată pe oameni afară puțin. Și a zis către ei.

Luați aminte cu câtă chibzuință își pregătește cuvântarea și cum îndată, de la bun început, îi face să se teamă. Și ca să nu fie suspectat că le ia apărarea[1], le vorbește lor[2] ca și cum ar fi avut aceeași părere ca și ei și nu face uz de multă vehemență, ci ca și cum ar vorbi unor oameni amețiți de patimă, se exprimă astfel:

Bărbați israiliteni, luați aminte la voi, ce vreți să faceți cu acești oameni (5, 35).

Nu căutați, vrea să spună el, să lucrați pripit și în grabă.

Căci mai înainte de zilele acestea s-a ridicat Tevdas, zicând că el este cineva mare, căruia un număr de bărbați, în jur de patru sute, i s-au alăturat, care s-a omorât, și toți câți au ascultat de el au fost risipiți și aduși întru nimic (5, 36).

Îi învață prevederea prin pilde. Și, ca formă de încurajare, pomenește la sfârșit pe omul care a ademenit cel mai mare nu- măr[3].

Deci înainte de a da pildele, zice: luați aminte la voi; dar când i-a invocat pe ei, atunci își spune părerea și zice: Feriți-vă de oamenii aceștia (5, 38). Căci, zice el:

După aceea s-a ridicat Iuda Galileanul, în zilele numărătorii, și a despărțit mult popor după el; și acela a pierit și toți câți au ascultat de el au fost împrăștiați.

Și acum vă zic vouă: Feriți-vă de oamenii aceștia și lăsați-i în pace, căci dacă această adunare sau această lucra re este de la oameni, se va nimici. Dar dacă este de la Dumnezeu, nu puteți să-i înfrângeți (5, 37-39).

Deci, ce e acolo, vrea să spună el, care vă împiedică pe voi ca să îi înfrângeți? Căci zice el:

Ca nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui Dumnezeu (5, 39).

Îi descurajează atât prin părerea că lucrul este imposibil, cât și pentru că nu este spre binele lor. Și nu spune de către Cine acei oameni au fost nimiciți[4], ci că au fost risipiți, iar întovărășirea lor a căzut întru pieire. Căci, dacă, zice, ar fi de la oameni, la ce ar mai fi nevoie de agitație din partea voastră? Dar dacă este de la Dumnezeu, toată agitația voastră nu va fi în stare să-i învingă.

Argumentul este peremptoriu[5]. Și ei au fost convinși de el (5, 40).

În ce fel au fost convinși? Încât să nu-i omoare, ci doar să-i biciuiască. Căci zice:

Și, chemându-i pe Apostoli și bătându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Iisus și i-au lăsat să plece (5, 40).

Vedeți după ce mare lucrare sunt biciuiți! Și iarăși învățătura lor s-a întins și mai mult, fiindcă au învățat în casă și în templu:

Și au plecat din fața sinedriului bucurându-se că au fost găsiți vrednici să sufere rușine pentru numele Lui. Și toată ziua în templu și în casă, nu încetau să învețe și să binevestească pe Iisus Hristos (5, 41-42).

Și, în acele zile, înmulțindu-se numărul ucenicilor, s-a înălțat murmurarea elinilor[6] împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea în slujirea de fiecare zi (6, 1).

Nu neapărat în zilele imediat următoare. Căci este obiceiul Scripturii să vorbească despre lucrurile care au urmat ca și cum s-ar fi petrecut într-o imediată succesiune.

Dar prin elini cred că îi înțelege pe cei care vorbeau grecește: pentru că ei[7] nu vorbeau limba greacă.

Iată o altă încercare! Vedeți cum, dinăuntru și dinafară se nasc griji, chiar de la bun început!

Apoi, zice, chemând cei doisprezece mulțimea ucenicilor la ei, au zis: Nu este potrivit ca noi să părăsim cuvântul lui Dumnezeu și să servim mesele (6, 2). Bine zis: căci ceea ce este necesar trebuie să dea întâietate la ce este cel mai necesar.

Dar vedeți cum îndată ei toți s-au gândit (la cele mai de jos) și cu toate acestea nu au neglijat învățătura.

Pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea: căci aceia[8] erau tratați ca persoane de mai mare însemnătate[9].

Drept aceea, fraților, căutați între voi șapte bărbați cu purtare cinstită, plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune, pe care să îi rânduim la această slujbă. Iar noi ne ne vom da pe noi în mod stăruitor rugăciunii și slujirii cuvântului.

Și a plăcut cuvântul acesta înaintea a toată mulțimea și l-au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt [etc.] (6, 3-5).

Așa erau și ceilalți plini de credință, pentru ca să nu se mai întâmple aceleași lucruri ca în cazul lui Iuda sau al lui Ananias și Sapfira.

Și pe Filip și pe Prohor și pe Nicanor și pe Timon și pe Parmenas și pe Nicolae, un străin/ prozelit antiohian, pe care i-au pus înaintea Apostolilor. Și ei, rugându-se, și-au pus mâinile peste ei. Și cuvântul lui Dumnezeu creștea, iar numărul ucenicilor se înmulțea foarte mult în Ierusalim și un mare grup dintre preoți erau ascultători credinței[10] (6, 5-7).


[1] Apostolilor.

[2] Fariseilor.

[3] De adepți.

[4] Pentru că Cel care i-a nimicit a fost Dumnezeu, fiindcă erau înșelați și amăgitori.

[5] Dacă acest argument ar fi folosit întotdeauna, nu ar mai fi existat prigoniri ale Sfinților lui Dumnezeu în istorie. Pentru că împotriva acelora care învață greșit sau doar ți se pare ție că învață greșit, cea mai bună și mai negreșită acțiune este rugăciunea. Dacă într-adevăr nu sunt de la Dumnezeu, vor pieri așa cum au pierit multe erezii sau așa cum au pierit Arie, Iulian Apostatul și alții, care au fost omorâți de Dumnezeu.

Însă, atunci când vrei să Îi iei locul și să elimini fizic pe cineva sau să-l minimalizezi și să-l batjocorești, așa cum fac extremiștii pretutindeni, atunci nu numai că nu lucrezi cu Dumnezeu, dar s-ar putea să fii chiar luptător împotriva lui Dumnezeu.

Și dacă există astăzi mulți eretici și amăgitori pe lume, este pentru că nu ne interesează să ne rugăm mult lui Dumnezeu pentru luminarea altora și pentru nimicirea, de către El, a greșelilor de învățătură. Pentru că nu ne dăm silința ca să ne învățăm pe noi și pe alții teologie multă și adâncă, ci ni se par incitante numai problemele colaterale, care să țină oamenii panicați și manipulabili.

[6] În text: „Hellenists”. Însă nu cred că e bine să traducem prin eleniști (așa cum traduce și Biblia 1988 și 2001), ci prin elini. Prin eleniști se înțelege mai degrabă adepți ai elenismului, adică ai păgânismului. Or aici e vorba de vorbitori de limbă greacă (elini sau elinofoni) creștinați.

[7] Evreii.

[8] Tot despre evrei e vorba.

[9] Decât elinii. Evreii îi discriminau, socotindu-i mai prejos pe cei care nu erau de un neam cu ei, chiar dacă și ei trecuseră la aceeași credință.

[10] Adică s-au convertit la credința creștină și mulți dintre preoții Legii vechi.

Sintagmele ne dau de gol

Cum caracterizați sintagma: „cărți pentru concediu”? Eu o caracterizez ca pe o expresie a necitirii. Numai niște oameni necultivați, pentru care cartea nu este o dorință zilnică, se gândesc să își ia cărți pentru când pleacă în concediu. Un om citit își ia cărți…din concediu pentru când vine acasă.

Căci un om care muncește și citește în același timp…care se roagă, muncește și citește, atunci când pleacă în concediu vrea să se odihnească și nu să citească.

Te duci la mare…vrei să vezi marea, să simți aerul ei răcoros în plămâni, să vezi oameni, păsări, locuri, monumente de la malul mării. Concediul e tocmai o ieșire din oboseală, o relaxare de scurtă durată, după care îți iei un nou avânt spre munca ta.

Dacă te duci la munte…nu te duci să fumezi ci să tragi în tine aer curat, să vezi munți, locuri, case, castele, peșteri, să mergi pe munte, să stai pe pietre, să faci fotografii,  să te speli în apă de munte, să faci cunoștință și cu o altă parte de Românie.

Bineînțeles poți să pleci și în afara țării, să te duci și să te întorci folosit și aerisit…dacă îți permiți financiar.

Însă concediul (întotdeauna scurt) e pentru a respira și nu pentru a munci. Iar dacă pe fiecare zi muncești cu capul, citind, scriind, lucrând, atunci nu pleci în vacanță ca să citești ci să contempli.

*

„Să fiu la modă” nu înseamnă să îmi creez un costum unicat, pe gustul meu, la un croitor, ci să cumpăr ceea ce poartă și ceilalți de vârsta mea. În așa fel încât să nu fiu exclus din grupul meu de prieteni. Să nu fiu privit aiurea.

Și în măsura în care oamenii sunt conformiști, ei se înseriază unei mode de moment, în urma căreia se câștigă bani frumoși. Iar dacă oamenii și-ar da seama că sunt manipulați și nu ar dori să le facă pe plac celor care vând, ar trebui să protesteze prin neînserierea la un trend anume. Ar trebui să-și spună fiecare în sinea sa și să pună în aplicare: „Eu nu doresc să semăn cu altul la îmbrăcăminte ci vreau să am o îmbrăcăminte personalizată. Pentru că oamenii nu sunt la fel, ci fiecare are personalitatea lui”.

Însă ei fac invers: se poartă blugii rupți, cumpără blugi rupți și dacă le plac și dacă nu. Se poartă cu volănașe, cumpără volănașe. Se poartă tricoul cutare, pe ăla îl cumpără toți…și nu se mai văd oameni cu personalități ci dubluri ale unui personaj, care a vrut să creeze o linie de haine.

De mic copil mi-a fost urâtă alinierea la modă. Pentru că ea presupune să pierzi o mare parte din viața ta numai la cumpărături și la probe și la uitat în oglindă. Tocmai de aceea nu mi-a păsat niciodată de ceea ce se poartă ci m-a interesat ceea ce mie îmi place să port și să găsesc niște lucruri de îmbrăcat pe care să mi le permit financiar. Pentru că un creștin ortodox trebuie să poarte niște haine serioase, care să îi reprezinte caracterul și nu haine cu te miri ce imprimeuri pe ele sau în zeci de culori țipătoare.

Culorile noastre trebuie să fie sobre iar tăieturile hainelor clasice. Iar pe ele nu trebuie să dăm o avere ci un preț rezonabil, conform cu câți bani ne permitem să dăm pe așa ceva.

Căci haina „îl face pe om” numai până când începe să vorbească…Când începe să vorbească și, mai ales, când începi să îl cunoști pe om, el nu-și mai poate acoperi patimile și caracterul prost și incultura cu nicio haină, cu nicio bijuterie și cu nicio diplomă.  Glumele proaste rămân glume proaste, cuvintele de complezență nu îl fac onorabil, iar lipsa de muncă nu îl face geniu.

Așa că moda fără viață curată, fără teologie și fără cultură, fără bun simț și fără milă față de oameni, nu e decât o îmbrăcare a indecenței în straie frumoase.

*

„Să nu par prost” e marea frică a multora. E frica multora doar în fața celor care…nu sunt proști și nici nu le plac proștii. În timp ce toată ziua și toată viața nu fac mare lucru, ci trăiesc de pe o zi pe alta strângând averi cu care nu știu ce să facă, când dau de oameni inteligenți și muncitori, vor să pară și ei inteligenți și muncitori.

Numai că inteligența și munca pentru a fi un om cultivat din toate punctele de vedere nu e o chestiune de duminică ci una cotidiană.

Într-o carte, într-o predică, într-o expoziție, într-o conferință tu îți pui la dispoziție munca

Însă cartea, tabloul, mașina, programul, invenția nu se fac în timp ce mergi pe stradă, ci în timp ce muncești zilnic.

Așa stând lucrurile, dacă ești prost…oricât ți-ai propune să nu se vadă asta…se vede de la o poștă. Pentru că oamenii care știu lucruri fundamentale în multe domenii de activitate și științifice, înțeleg cu cine au de-a face.

În loc să îți ascunzi prostia, mai bine e să îți diminuezi zilnic prostia, care e inevitabilă pentru fiecare. Nimeni nu știe tot ceea ce trebuie știut. Însă e o mare diferență între cei care se ocupă toată ziua cu cultivarea de sine, cu depășirea de sine, cu transfigurarea de sine și cei care nu fac nimic în acest domeniu esențial pentru viața lor.

Și îi numim proști nu pe cei care nu pot, datorită unor boli, unor defecte ereditare sau unor accidente să cunoască, ci pe cei care pot și lâncezesc în neștiință.

Predică despre Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru [1 iunie 2015]

Preasfanta Treime

Iubiții mei,

a vorbi despre Dumnezeu e cea mai mare bucurie a omului credincios. Pentru că noi dorim să vorbim despre Dumnezeu după cum El ni S-a revelat nouă, după cum ne-a propovăduit despre Sine prin Profeți, prin Domnul întrupat, prin Sfinții Apostoli și prin toți Sfinții Bisericii.

Căci nu noi am inventat teologia despre Dumnezeu, ci El Însuși ne-a descoperit-o. Și ceea ce El ne-a descoperit despre Sine noi trebuie să mărturisim întru curăția inimii și împlinind poruncile Lui. Căci prin aceasta arătăm că Îl iubim și Îl ascultăm pe Dumnezeu.

Și voi începe să vorbesc despre teologia trinitară pornind de la cele 7 rugăciunii ale Vecerniei acestui praznic. Pentru că în ele chemăm pe Dumnezeul nostru treimic, pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu și din ele aflăm cine este Dumnezeul nostru.

În prima rugăciune, Dumnezeu Tatăl este numit preacurat, neîntinat, fără de început, nevăzut, necuprins, de nepătruns cu mintea, neschimbat, neîntrecut, nemăsurat și fără de răutate, Care singur are nemurirea [ἀθανασίαν] și Care locuiește în lumina neapropiată [φῶς ἀπρόσιτον][1]. Însă lumina neapropiată, adică slava Lui dumnezeiască, nu este o realitate detașată de El ci una care izvorăște din ființa Lui. Pentru că El este Lumina cea întreit-strălucitoare, adică tripersonală, după cum găsim adesea această sin- tagmă în cărțile de cult.

Și aceleași însușiri au și Fiul și Duhul Sfânt, pentru că aceste însușiri sunt de obște în Treime. Sunt comune persoanelor dumnezeiești.

Pentru că însușiri personale sunt numai acestea: Tatăl este nenăscut și nepurces, Fiul este născut din Tatăl și Duhul Sfânt este purces din Tatăl. În afară de aceste însușiri personale netransmisibile, toate celelalte pe care le auzim în Scriptură și la Sfinții Părinți și în cărțile de cult sunt comune celor 3 persoane dumnezeiești.

Dumnezeul treimic a făcut toată creația și l-a făcut și pe om. Și toate poartă amprenta Lui și sunt deschise spre El, pentru că toate se împlinesc în El.

Însă ființele raționale care nu vor să asculte de El, ca demonii și oamenii păcătoși, luptând împotriva Lui, ei luptă în primul rând împotriva propriei lor împliniri ontologice. Pentru că nedorind să se împlinească în iubirea de Dumnezeu, ei nu se împlinesc deloc, ci se schimonosesc interior într-un mod dramatic.

Dumnezeu Tatăl este Stăpân iubitor de oameni și Părintele Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar Fiul Tatălui, pentru noi, oamenii, și pentru mântuirea noastră, S-a pogorât din ceruri și S-a făcut om, întrupându-Se din Preacurata Fecioară Maria[2]. Și trebuie să știm toate aceste detalii și toată viața Domnului și cuvintele Lui din Evanghelii, pentru că prin El și prin învățătura Lui noi ne mântuim.

De aceea avem la fiecare Dumnezeiască Liturghie și la fiecare Sfântă Taină și la fiecare Slujbă de sfințire o Sfântă Evanghelie, adică un pasaj din Evanghelii, pentru ca să fim familiarizați cu viața și învățătura Domnului.

Domnul a răbdat pentru noi Crucea, dar tot pentru noi El a înviat și S-a înălțat de-a dreapta Tatălui. Și tot pentru noi va veni să judece întreaga umanitate, Judecată a Lui pe care noi o actualizăm la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Pentru că o trăim anticipat, o trăim ca și când ea s-ar fi petrecut deja, pentru că ne pregătim pentru ea.

Și de aceea avem nevoie să Îl cunoaștem continuu pe Dumnezeu, atât în ceea ce ne spune Tradiția despre El dar, totodată, și în relația Lui personală cu noi. Pentru că în rugăciunea și în iubirea noastră pentru Dumnezeu, El ne luminează continuu cu privire la El și la raportarea noastră față de El.

În prima rugăciune de care ne ocupăm, persoana lui Dumnezeu Sfântul Duh apare în relație cu Cincizecimea. Cu praznicul de ieri. Și Duhul Sfânt e mărturisit aici ca trimis [κατέπεμψε] de Fiul peste Sfinții Lui Ucenici și Apostoli [ἐπὶ τοὺς ἁγίους αὐτοῦ μαθητὰς καὶ Ἀποστόλους][3]. Însă nu doar Fiul L-a trimis pe Duhul în lume ci și Tatăl, pentru că Tatăl nu face nimic fără Fiul. Dar, în același timp, și Duhul a dorit să vină în lume și să ne umple de slava Treimii, pentru că Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt lucrează toate pentru mântuirea noastră.

Pentru că oriunde citim în Scriptură că Dumnezeu a făcut sau a spus ceva anume trebuie să fim încredințați că prin cuvântul Dumnezeu se indică întreaga Treime. Însă umanitatea a avut nevoie de sute, de mii de ani ca să primească revelația deplină prin Fiul, Care, atunci când S-a întrupat, ne-a vestit tuturor că Dumnezeul nostru este Treime de persoane.

Și de aceea noi nu spunem că în Vechiul Testament era un alt Dumnezeu decât al nostru, ci că în Vechiul Testament Dumnezeul nostru nu a fost cunoscut deplin ca Tată, Fiu și Duh Sfânt. Dar că, în mod tainic, mai mult sau mai puțin explicit, Dumnezeu a arătat încă din Vechiul Testament că El e Dumnezeu treimic.

Dumnezeu ne aude rugăciunea. El strică robia patimilor din noi înșine. El ne iartă păcatele, pentru că ne umple de îndurările Sale[4]. El ne umple de mila Sa, ne cercetează pe noi cu bunătatea Sa, ne curățește pe noi prin lucrarea [τῇ ἐνεργείᾳ] Sfântului Său Duh[5]. Căci nu persoana Sfântului Duh a coborât în Sfinții Apostoli (lucru imposibil) ci slava Sfântului Duh, care e slava întregii Treimi. Adică lucrarea/ energia Lui necreată și veșnică.

În a treia rugăciune, adresată lui Dumnezeu Fiul, ni se vorbește despre faptul că El a dat oamenilor pacea Lui și că El dăruiește pururea darul Preasfântului Duh [τὴν τοῦ παναγίου Πνεύματος δωρεάν] celor credincioși[6]. Însă pacea Lui și darul Preasfântului Duh e unul și același lucru cu harul Lui sau cu slava Lui sau cu lumina Lui cea neapropiată.

Iar persoanele dumnezeiești nu sunt una lângă alta, nu sunt distante una de alta, nu sunt indiferente una de alta, ci una în alta, fără amestecare, pentru că au în comun aceeași ființă dumnezeiască și aceeași slavă și lucrare și putere dumnezeiască.

De aceea vorbim despre Dumnezeu ca despre Iubirea și Comuniunea tripersonală desăvârșită, căci El este din veci și pentru veci Treime de persoane, care Se iubesc și Se îmbrățișează și Se conțin una pe alta în mod desăvârșit.

Există o singură Dumnezeire și Putere și Stăpânire [μιᾷ Θεότητι, καὶ δυνάμει, καὶ ἐξουσίᾳ][7], adică Dumnezeul nostru treimic. Și El ne îndreptează continuu spre ceea ce ne este de folos, ajutându-ne să împlinim voia Lui[8].

De aceea, orice păcat Îl vizează pe El și Lui Îi cerem iertare pentru ele[9].

A cincea rugăciune ne vorbește despre coborârea Domnului la Iad și despre cum El l-a legat pe Satana în tartar [ἐν ταρτάρῳ] și l-a închis în focul cel nestins și în întunericul cel mai din afară [πυρὶ ἀσβέστῳ, καὶ σκότῳ ἐξωτέρῳ][10]. Iar Fiul este Înțelepciunea Tatălui [σοφία τοῦ Πατρός] cea ipostatică, Fiul Său Cel iubit, Lumină veșnică din Lumină veșnică [ἀΐδιον φῶς ἐξ ἀϊδίου φωτός], Soarele dreptății [Ἥλιε δικαιοσύνης], Cel care-i odihnește pe toți credincioșii cei adormiți[11].

Fiul Tatălui măsoară timpul celor vii și rânduiește ceasurile morții [καιροὺς θανάτου], El duce și scoate din Iad sufletele oamenilor, El îi leagă în neputință [ἐν ἀσθενείᾳ] pe oameni și îi dezleagă în putere [ἐν δυναστείᾳ] de păcate și de boli[12].

Și Fiul, în ziua Cincizecimii, ne-a arătat nouă „taina Sfintei, Celei deoființă și pururea veșnice, nedespărțitei și neamestecatei Treimi [τὸ μυστὴριον τῆς ἁγίας, καὶ ὁμοουσίου, καὶ συναϊδίου, καὶ ἀδιαιρέτου, καὶ ἀσυγχύτου Τριάδος]”[13], pentru ca să o vestim pentru mântuirea tuturor.

Și ne rugăm astăzi și pentru cei din Iad, pentru ca Dumnezeu să îi ușureze de păcate și să-i mângâie pe ei, și pentru ca ei să fie duși de Dumnezeu „în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă [ἐν τόπῳ φωτεινῷ, ἐν τόπῳ χλοερῷ, ἐν τόπῳ ἀναψύξεως]”[14], adică în Împărăția Lui. Pentru că numai Dumnezeu poate să facă acest lucru: să scoată pe cineva din Iad, pentru rugăciunile Bisericii Sale.

Într-o cântare a praznicului de azi se vorbește despre vărsarea întru tot trupul [εἰς πᾶσαν σάρκα] a Duhului Cel Mângâietor [τὸ Παράκλητον Πνεῦμα][15]. Pe când într-o altă cântare, se vorbește despre izvorul Duhului care împarte râuri purtătoare de foc, care i-a rourat pe Apostoli și i-a luminat[16].

Și aici se vorbește despre harul Duhului și nu despre persoana Duhului Sfânt, care nu se poate împărți.

Căci, după cum spuneam în anii trecuți, la Cincizecime nu persoana Duhului S-a pogorât în oameni, ci harul Sfântului Duh, care coboară în noi de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt. Iar atunci când auzim pe anumiți Sfinți sau teologi vorbind despre primirea Duhului sau despre faptul că cineva e purtător de Duh, nu trebuie să înțelegeți că a primit persoana Duhului (lucru imposibil pentru orice creatură) ci harul Duhului Sfânt, care e harul întregii Treimi și nu numai al Duhului Sfânt. Dar e numit harul Duhului sau al Tatălui sau al Fiului, pentru că el e al tuturor celor trei persoane dumnezeiești.

În Acatistul Preasfintei Treimi, în rugăciunea către Dumnezeu Duhul Sfânt, El este numit Împărate ceresc, Mângâietor preabun, Duh al adevărului, Care purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul[17].

Și Duhul este Izvor nepărtinitor al darurilor celor dumnezeiești[18], adică dăruiește daruri tuturor celor care se sfințesc de patimi.

Prin harul Duhului noi „ne-am sfințit și ne-am uns în ziua Botezului nostru”[19]. Și el, sălășluindu-se întru noi, ne curățește de păcatele noastre și ne face locașuri ale Preasfintei Treimi[20].

Sfântul Ioan Damaschin, vrând să clarifice însușirile personale ale persoanelor dumnezeiești, preciza că nașterea Fiului din Tatăl „este în afară de timp și fără de început”[21]. La fel este și purcederea Duhului Sfânt din Tatăl.

De aceea, nașterea și purcederea nu contravin afirmației că Dumnezeu este „mai înainte de toți vecii”[22]. Pentru că Fiul și Duhul nu au fost aduși de Tatăl „din neexistență la existență” ci întotdeauna Fiul și Duhul au fost împreună cu Tatăl[23], chiar dacă Tatăl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul. „Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl [a fost] și Fiul, Care S-a născut din El”.

Cum nu a fost vreodată Tatăl fără Duhul Sfânt, Care purcede din El, ci din veci și până în veci Tatăl a fost și este și va fi dimpreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt.

Referindu-se la Dumnezeu din perspectiva ființei Sale, Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu este „singurul impasibil, neschimbabil, imuabil și totdeauna la fel”[24]. Iar referindu-se la ce înseamnă naștere și purcedere în Dumnezeu, el ne spune că sunt lucruri de nepătruns de mintea noastră[25]. Pentru că Dumnezeu nu ne-a revelat acest lucru.

Și când Dumnezeu nu ne revelează ceva anume, speculațiile noastre pe acea temă sunt lipsite de evlavie. De aceea, nici noi nu trebuie să presupunem despre Dumnezeu lucruri pe care Tradiția Bisericii nu le mărturisește ca fiind revelate de El.

Așadar, iubiții mei, în această zi a lui Dumnezeu, în care L-am lăudat pe Dumnezeul treimic și am vorbit despre El din cele revelate de El Bisericii, să ne rugăm Lui ca să ne învețe și pe noi să trăim în iubire și în frățietate și în ascultare și în ajutor reciproc.

Să ne învețe să ne iubim unii pe alții, să ne socotim unii pe alții frați, să ascultăm unii de alții și să ne ajutăm unii pe alții.

Căci fără unire și iubire între noi nu putem să săvârșim lucruri mari și frumoase în Biserică și în societatea românească.

Certurile, invidiile, nemilostivirile dintre noi cauzează profund Bisericii și țării și doar noi putem să îndreptăm lucrurile.

De aceea să ne rugăm lui Dumnezeu să ne învețe să fim simpli în cugetarea și în comportamentul nostru, să fim îngăduitori, să fim smeriți, să fim milostivi, să muncim cu drag și să ne împlinim prin ceea ce facem, să ne lumineze întru toate, pentru ca să ne mântuim și noi, nevrednicii.

Căci de la El și întru El e tot darul care ne mântuiește și ne sfințește pe noi, de la Tatăl și de la Fiul și de la Duhul Sfânt, de la Dumnezeul nostru treimic, a Căruia fie slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin!


[1] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 329/ Penticostar, ed. gr. online, cf. http://glt.xyz/texts/Pen/p82.uni.htm.

[2] Ibidem/ Ibidem. [3] Ibidem/ Ibidem. [4] Ibidem/ Ibidem. [5] Idem, p. 330/ Ibidem. [6] Idem, p. 331/ Ibidem. [7] Ibidem/ Ibidem. [8] Idem, p. 332/ Ibidem. [9] Ibidem/ Ibidem. [10] Idem, p. 333/ Ibidem. [11] Ibidem/ Ibidem. [12] Idem, p. 334/ Ibidem. [13] Ibidem/ Ibidem. [14] Ibidem/ Ibidem. [15] Idem, p. 337/ Ibidem. [16] Idem, p. 343.

[17] Acatistier, editat cu binecuvântarea PS Iustinian al Maramureșului și Sătmarului, fără an și loc de tipărire, p. 57.

[18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Ibidem.

[21] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. a III-a, trad. de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. Scripta, București, 1993, p. 24.

[22] Ibidem. [23] Idem, p. 25. [24] Ibidem. [25] Idem, p. 27.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 13 la Faptele Apostolilor [15]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

***

Da, și există o spunere, în acest sens, printre cei care sunt lipsiți: Eram rob, pe nume Epictet, un schilod în trup, în sărăcie un adevărat Irus[1], un prieten al Nemuritorilor.

Căci cum, întreb, ar putea fi altfel, decât ca sufletul celui bogat să facă echipă cu cele rele: prostia, slava deșartă, poftele fără număr, mânia și patima, lăcomia, nedreptatea și câte altele?

Așa încât, chiar pentru filosofie/ înțelepciune, cel de dinainte este mai apt, după caracterul său, decât cel din urmă.

Căutați cu dinadinsul să stabiliți care este mai plăcut: căci acesta, după cum văd, este lucrul despre care se discută pretutindeni, dacă unul ca acesta are un mod de viață mai plăcut. Și totuși, chiar în privința acestui lucru, nu trebuie să ne aflăm în îndoială, căci a fi aproape de sănătate înseamnă de asemenea a avea multă desfătare.

Dar care dintre cei doi, aș vrea să întreb, este cel mai bine intenționat în ceea ce privește problema care se pune acum, pe care trebuie să o ducem la bun sfârșit – legea noastră, vreau să spun – omul sărac sau cel bogat? Care dintre ei va fi în stare să jure? Omul care are copii, prin care să fie provocat, omul care are legămintele sale cu nenumărate părți, sau omul care este preocupat să facă rost numai de o bucată de pâine sau de un rând de haine?

Acest om nici măcar nu are nevoie de jurăminte, în cazul în care ar vrea, ci întotdeauna trăiește liber de grijile neguțătoriilor. Ba, mai mult, se vede adesea că cel care s-a educat ca să nu jure deloc, disprețuiește și bogățiile. Iar cineva poate vedea, în întreg comportamentul său, cum toate felurile sale [de a fi] se ramifică [crescând] din acest obicei bun[2] și conduc la blândețe, la disprețul bogățiilor, la cuvioșie, la supunerea [patimilor] sufletului, la străpungerea inimii[3].

Deci să nu fim nepăsători, iubiții mei, ci să arătăm din nou mare râvnă: cei care au împlinit, ca să își păstreze împlinirea atinsă, ca să nu fie cu ușurință prinși de talazurile întoarcerii [la cele rele], nici valul care se întoarce să-i tragă din nou înapoi (și pe aceia care totuși sunt în întârziere, pentru ca să fie din nou înălțați și determinați să facă ceea ce este de dorit; iar, între timp, să-i lăsăm pe cei care au împlinit [porunca] să-i ajute pe cei care nu au fost în stare să facă același lucru) și, întinzându-și mâinile, ca și cum ei s-ar lupta cu alți oameni în ape adânci, să-i primim pe ei în cerul fără-jurăminte.

Căci, într-adevăr, a nu jura deloc este un cer al siguranței, [înseamnă,] orice furtuni ar izbucni peste noi, a nu fi în niciun pericol de înec: fie mânie, fie insultă, fie patimă, fie orice ar putea fi, sufletul este în siguranță.

Da, chiar dacă cineva a vânturat un cuvânt la întâmplare sau altul pe care nu ar fi trebuit și ar fi fost mai bine să nu fi fost rostit, să fie [să se considere] totuși că s-a pus pe sine sub nicio trebuință, sub nicio lege.

Vedeți ce a făcut Irod de dragul jurământului său: a tăiat capul Înaintemergătorului. „Dar din cauza jurămintelor sale”, zice, „și pentru cei care ședeau la masă cu el” (Mc. 6, 26), i-a tăiat capul Profetului.

Gândiți-vă ce au avut de suferit semințiile [lui Israel] pentru jurămintele lor în privința seminției lui Veniamin (Jud. 21, 5-10), [sau] ce a avut Saul de suferit pentru jurământul său (I Sam. 24-45).

Căci Saul cu adevărat s-a jurat strâmb, dar Irod a făcut ceva mai rău decât jurământul strâmb, a făcut ucidere.

Iisus [al lui Navi] iarăși – știți cum le-a mers cu el, din cauza jurământul său, în privința gavaoniților (Iis. Nav. cap. 9).

Căci acest jurământ este cu adevărat o cursă a Satanei. Să rupem legăturile! Să ne aducem pe noi înșine într-o împrejurare în care să ne fie ușor (să nu jurăm)! Să ne eliberăm din această înlănțuire și din cursa Satanei!

Să ne temem de porunca lui Dumnezeu! Să ne așezăm pe noi înșine în cele mai bune dintre obiceiuri, pentru ca, înaintând [duhovnicește] și împlinind aceasta și pe celelalte porunci, să primim acele bunătăți care sunt făgăduite celor care Îl iubesc pe El, prin harul și bunătatea iubitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui și Duhului Sfânt fie slava, puterea și cinstea, acum și pururea și în veacul fără de sfârșit. Amin.


[1] Irus, cerșetor din casa lui Ulise, cf. http://dexonline.ro/definitie/irus.

[2] Sfântul Ioan precizează mereu că virtuțile cresc unele din altele, la fel cum și patimile se dezvoltă unele din altele. Este o precizare cu caracter isihast.

[3] Păzirea unei porunci atrage alte virtuți și acest lucru duce la umilință, la smerirea sufletului și la aducerea lui în starea de a fi pregătit pentru pocăință și pentru străpungerea inimii.

Păzirea poruncilor liniștește sufletul și de aceea se apropie de el harul pocăinței, prin care se simte străpuns la inimă pentru păcatele sale.

Ființa și credința (vol. 2). Persoana [1]

Pr. Prof. Dr. George Remete, Fiinta si credinta, vol. 2, Persoana

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Despre teza sa doctorală am scris aici. Iar despre primul volum al cărții de față am scris aici, și am scris cu bucurie. Pentru că a fost o reală și bucuroasă surpriză.

De ce? Pentru că pe Părintele Profesor Remete l-am cunoscut în timpul Doctoratului și nu mi-a lăsat o impresie bună. L-am cunoscut atunci când i-am dat un exemplar din Lumea postmodernă și depersonalizarea omului ca să o citească, carte care a fost primul meu „referat” la Doctorat. După ce a citit-o, nu mi-a spus nimic. Dar la susținerea tezei în catedră mi-a reproșat excesul de neologisme; lucru care mie îmi repugnă, pentru că eu nu caut să momesc cititorul cu un limbaj pretențios (asta fac alții în România, care nu au prea multe de spus), ci la mine neologismele fac parte din vorbirea mea firească, ele apărând acolo unde le e locul și nu în mod obstinat. Făcând referire, bineînțeles, la cartea pe care i-o dădusem și despre care nu mi-a spus nimic, și nu la teză, pe care nu o citise.

Tăcerea sa suspectă m-a indispus, cât și aversiunea ce i se vedea în priviri. Și îmi formasem o perspectivă sumbră asupra persoanei sale.

Însă când am găsit primul volum al cărții de față la bibliotecă (nu știam că îl publicase) și am început să-l citesc…mi-am dat seama că am în mână prima carte serioasă de teologie interdisciplinară de după Stăniloae. Și cartea m-a făcut entuziast pentru persoana autorului, deși persoana autorului nu știuse sau nu dorise să mă atragă la sine.

Mai pe scurt: cartea mi-a dezvăluit adevărata dimensiune a persoanei, cea pe care prezența fizică a persoanei nu mi-a dat să o văd. Și mă bucur că m-am înșelat în ceea ce îl privește pe Părintele George Remete și că el e o personalitate teologică pe care mă bucur să o descopăr.

Din alocuțiunea de aici, de la lansarea cărții, am aflat că nu vor mai fi 4 ci 3 volume.  Astfel, acest volum e mijlocul cărții și îl vom discuta pe îndelete.

*

Volumul al 2-lea al trilogiei remeteiene are trei părți:

I. Ființă, spirit, libertate, adevăr și timp;

II. Ființă, rațiune, înțelegere, cunoaștere și viață;

III. Persoană, natură, ipostas, lume, moarte și imago Dei.

*

Prima secțiune începe în p. 7, cu prima problematică a cărții: Ființă și spirit. Și autorul ne mărturisește că s-a ocupat în primul volum cu problematica ființei, dar pe el nu îl interesează ființa, ci „ne interesează [în mod] esențial omul, în raportul lui cu existența (cu Dumnezeu), și mai ales omul ca persoană”, p. 7.

Primul cuvânt specializat al autorului (apropo de neologisme): ființare donată, p. 7. Cu sensul de dăruită de Dumnezeu. De la lat. dono, donare, donavi, donatus.

Iar persoana este „însăși ființa ca libertate, conștiință, sens și eternitate, adică ființa ca realitate”, p. 8. Noțiunile de ființă, spirit, libertate, adevăr, persoană sunt apodictice,  indiscutabile și indefinibile, p. 8-9.

Primul citat al cărții e din Aristotel, al doilea din Avicenna, p. 9, n. 1 și 2. Și tot în p. 9, Remete îl consideră pe Berdiaev „apologetul cel mai strălucit al spiritului în filosofia secolului XX”. „cunoașterea nu poate fi afirmată decât ca spirit”, p. 11.

Însă, în p. 12, nu sunt de acord cu afirmația autorului că „materia nu este decât spirit diluat, iar spiritul nu este decât materie concentrată”. Prin asta confundăm spiritul cu materia și ele nu mai sunt distincte, de sine stătătoare și nici la polul opus ca realitate. Pentru că spiritul/ sufletul nu e de categorie materială.

După cum nu sunt de acord nici cu afirmația: „modurile umane ale cunoașterii sunt autonome”, p. 12, pentru că în modul cum cunoaștem lumea se interferează și Dumnezeu și Îngerii și Sfinții și demonii și alți oameni și o mie de alte condiții creaționale. Iar autonomia noastră este o iluzie cu care ne place să jonglăm, atâta timp cât demonii și patimile ne deformează percepțiile și înțelegerile despre lume și noi înșine.

cviditatea [de la quidditas, -is] = esența, natura, p. 12, 15, 16. Iar „persoana nu este contrazicerea ființei ci deschiderea sau autodepășirea ei”, p. 13. În vol. 1 al cărții a dovedit că „gândirea filosofică este substanțialistă iar filosofia antică a fost exemplară în acest sens”, p. 15. Adică e materialistă.

Nu înțeleg de ce Părintele Remete a transliterat cuvintele grecești. Nu înțelegi nimic din acest demers.

Părintele George Remete identifică o inconsecvență la Heidegger, și anume pe aceea că „la el, transcendența este de fapt imanentă, adică improprie”, p. 17.

„deosebirea radicală, absolută și insurmontabilă în existență: [este] cea dintre creat și necreat”, p. 17, adică dintre Dumnezeu și om. Și consideră că „distincția spirit-materie este una secundară” în comparație cu diferența dintre Dumnezeu și om. E adevărat, e secundară, dar diferența dintre spirit/ suflet și materie e tot radicală și insurmontabilă. Niciodată materia nu devine suflet și nici sufletul materie, chiar dacă materia se înduhovnicește, se transfigurează datorită harului dumnezeiesc.

În p. 17, ultimul rând, a vorbit despre specificarea în loc de specificitatea omului. Astfel, „specificitatea [caracteristica] omului față de lume și față de sine însuși…probează și impune distincția dintre spirit și materie”, p. 17-18.

Teologia evită extremele dualismului și panteismului existente în filosofie, p. 18. Mă bucur că Părintele George folosește pe filosofie și nu pe filozofie, p. 18, respectând astfel grafia limbii grecești.

Disprețul față de materie este specific gândirii păgâne și el nu apare în teologia noutestamentară, p. 19. La Heidegger ideea de spirit este ambiguă pentru că „nu e afirmată ca persoană sau Absolut personal”, p. 25. De aceea, în afara chipului lui Dumnezeu din om, „omul este nonsensul care cugetă absurdul, neființa care contemplă neființa și nimicul care adulmecă neantul. Tertium non datur”, p. 30. Ultima frază a p. 30, cu care se încheie prima secțiune.

A doua: Ființă și conștiință, începe în p. 31. „Conștiința este spiritul ca persoană”, p. 31, este „esența spiritului”, p. 31. Alexandru Dragomir „respinge afirmarea conștiinței ca luare de [la] cunoștință asupra lumii”, p. 32. Iar Remete îl consideră pe Constantin Noica, cel născut la Vitănești, în jud. Teleorman, la 12 iulie 1909, „comentatorul cel mai autorizat al lui Heidegger”, p. 32.

„dacă conștiința nu e certitudinea și perenitatea ființei, atunci însăși existența, ființa și cunoașterea sunt convenționale, imposibile și absurde”, p. 33. În p. 34, autorul vorbește pentru prima dată de energiile dumnezeiești ale Treimii. „Conștiința este o Lichtung, o ieșire-din-sine ca știre-de-sine. Ea este o lumină proprie a omului sau o întrebare de sine, dar e posibilă numai ca reflex din Lumina absolută și Răspunsul suprem”, p. 35.

Prima notă în care e citat Stăniloae e n. 124, p. 36. Cu un citat din p. 55 din Chipul nemuritor al lui Dumnezeu.

Autorul citează mult și divers. De la filosofi la teologi, de la oameni de știință la literați. Citatele nu par ca nuca în perete ci se includ, într-un mod firesc, în discursul său. Și prin deschiderea sa enormă față de filosofie, știință și literatură, Părintele George ne arată că teologia sa nu e complexată de niciuna dintre științele umaniste.

Luând în calcul și judecata, autorul dă o nouă definiție a conștiinței în p. 38: „conștiința…este…capacitatea de a judeca ființa, de a o aprecia critic, de a da notă ființei”.

Sartre l-a admirat și invidiat deopotrivă pe Heidegger, p. 39, dar nu i-a legat nimic pe unul de altul, p. 41.