† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei, Ed. Basilica, București, 2014, 334 p.
*
Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.
*
Responsabilitatea teologiei pentru misiunea Bisericii (p. 175-180) este titlul unei comunicări din 1996, publicată în rev. Studii Teologice XLVII (1996), nr. 3-4, p. 9-12, cf. n. *, p. 175.
Ideile exprimate aici, ne atenționează autorul, „sunt…rezultatul propriei noastre experiențe în calitate de episcop, responsabil al unei eparhii foarte mari, și de profesor de teologie dogmatică și pastorală la Facultatea de Teologie din Iași”, p. 175.
Și, în primul rând, Mitropolitul Moldovei își punea problema relației dintre teologie și misiunea Bisericii, p. 175, afirmând faptul că teologia eclesială este gândirea misionară a Bisericii, p. 175.
Însă ce înseamnă teologie eclesială? Cine o creează: teologii, oamenii specializați în teologie, care scriu aprofundând teologia patristică a Bisericii sau orice preot care predică în parohia sa?
Din p. 176 înțelegem că teologia eclesială este teologia Apostolilor și a Părinților Bisericii, chiar dacă exprimarea sa e cam vagă. Pentru că autorul ne spune: „misiunea eclesială din timpurile apostolice și patristice era susținută și fertilizată de o teologie bogată și profundă, exprimată prin predică, pastorație, liturghie, viață socială creștină, prin artă, prin dialogul cu cultura etc”.
În al doilea rând, tot în p. 176, Părintele Patriarh ne spune că „teologia academică nu este singura teologie bisericească, deoarece există și o anumită reflecție teologică în activitatea misionară a centrelor și publicațiilor eparhiale, în parohii, mănăstiri, în diferite asociații și organizații ortodoxe ale tineretului, laicilor, în predarea religiei în școlile publice, în activitatea socială a Bisericii, în emisiunile ortodoxe de radio și de televiziune”.
Numai că reflecția teologică din Biserică, care se poate produce la diverse paliere administrative și misionare, se bazează pe cărțile de teologie ale oamenilor specializați în teologie, pe cărțile și traducerile lor patristice.
Autorul însuși, în cărțile și articole sale, citează teologi și oameni duhovnicești de calibru, alături de Sfinți, însă nu și gândirea teologică și misionară a vreunui protoiereu din provincie sau a unui om de televiziune al Bisericii sau a unui monah oarecare. Căci dacă s-ar fundamenta adesea pe reflecția teologică de la nivelele non-academice ale Bisericii, ar trebui să îi vedem citați pe mulți oameni ai Bisericii românești în predicile și în cărțile sale.
E adevărat însă că „astăzi există o literatură teologică din ce în ce mai bogată și mai dinamică, deși mai puțin sistematică, publicată de alte persoane decât cele care ocupă un loc în școlile teologice”, p. 176, cât și faptul că teologia academică trebuie „să susțină ceea ce este pozitiv în acest elan teologic bisericesc”, p. 176.
Însă teologia academică nu e scrisă doar de profesorii de teologie activi din facultățile de teologie ci și de teologii specializați și care se specializează continuu în diverse ramuri ale teologiei științifice. Tocmai de aceea literatura teologică din România e „din ce în ce mai bogată și dinamică”, pentru că nu e scrisă doar de profesorii universitari ci de diverși teologi, specializați în țară sau în străinătate, care scriu, traduc, fac misiune activă în România.
Din păcate, eu sesizez ca fiind foarte redus „elanul teologic bisericesc”, în Patriarhia noastră, la nivelul oamenilor nespecializați teologic. În așa fel încât e cam greu să te inspiri din ceva care e atât de firav. Pentru că eu numesc elan teologic bisericesc inițiativa personală a mulți preoți, monahi, credincioși de a traduce, de a scrie teologie, de a face misiune bisericească în mod planificat. Însă cei care fac acest lucru sunt câțiva…și nu de numărul miilor sau al zecilor de mii.
Însă, da, teologii „trebuie să completeze și să corecteze ceea ce nu este întotdeauna de calitate autentică”, p. 176. Și neautenticul, în Patriarhia noastră, e propovăduit acolo unde se îngăduie tot felul de „obiceiuri” și „predici” neeclesiale pentru bani, unde se preiau cântece și predici de sorginte neoprotestantă ca în Oastea Domnului sau unde extremismul religios vorbește cu gură largă. Dar unde avertismentele teologilor nu se aud, pentru că interesele sunt altele.
În al treilea rând, autorul nostru ne spune că „teologia, ca gândire și reflecție misionară a Bisericii, nu trebuie să piardă din vedere că rațiunea ei de a fi și scopul ei final coincid cu rațiunea de a fi a Bisericii în lume, adică mântuirea și sfințirea lumii în Dumnezeu”, p. 176. Însă pentru ca teologia să ne mântuiască și să ne sfințească trebuie să fie plină de adevăr. Și ca să fie plină de adevăr trebuie să fie scrisă de oameni duhovnicești și profund educați teologic și nu de către oricine, doar pentru că face parte din administrația Bisericii sau e angajat la radioul sau televiziunea Patriarhiei Române.
Nu orice reflecție teologică, făcută în Biserică, este una profund ortodoxă. Căci pentru a fi astfel, trebuie făcută de oameni care înțeleg în mod profund teologia Bisericii și viața ei mistică.
Eu înțeleg foarte bine grija Părintelui Patriarh, aceea de a nu acredita ideea că există un hiat între teologia academică și teologia propovăduită în Biserică. Însă acest hiat e unul real și inevitabil, atâta timp cât nu toți cei care slujesc altarului și predică sunt Ioan Gură de Aur sau Fotie cel Mare. Și cu toții știm că se slujește și se predică și se trăiește autentic ortodox în puține altare ale României ortodoxe, pentru că nu avem mulți teologi de excepție în rândurile noastre.
Dacă vrem reflecție teologică autentică, de calibru universal, la nivelul eparhiilor, al publicațiilor ortodoxe, al școlilor de teologie, al instituțiilor de media ale Bisericii, atunci să educăm oameni de excepție în mod sistematic, să îi promovăm, să le dăm pe mână proiecte teologice autentice prin care prestigiul Bisericii noastre va crește văzând cu ochii.
Pentru că, dacă nu avem măcar câte 10 Stăniloae în fiecare ramură a teologiei științifice, nu avem nimic. Și problema e că nu numai Biserica Ortodoxă Română stă prost în materie de genii teologice, ci și alte Biserici Ortodoxe surori. Și e simplu de ce: pentru că nicio Biserică Ortodoxă, se pare, nu e interesată să producă o generație de mari teologi, ci, la noi, teologii mari sunt meteoritici și nu-i așteaptă nimeni. Pentru că nimeni nu-i formează. Dar, când apar, de ei profită toți.
Da, așa este: „teologul ortodox aduce un serviciu imens în viața Bisericii, întrucât știința pe care el o studiază și o transmite este știința vieții veșnice”!, p. 176.
Și iarăși e adevărat faptul, că dată teologia nu are „vocația ei mântuitoare și funcția ei eclesială” este „o filosofie sau o știință a religiei, care nu se mai situează în interiorul vieții de credință și de comuniune” cu Dumnezeu, p. 176-177.
Profesorul de teologie, accentuează autorul, nu transmite doar cunoștințe teologice ci și „iubirea sa față de Hristos și față de Biserica Sa”, p. 177.
Iar „teologul teofor, care poartă în sine gândirea și prezența lui Dumnezeu…este cu adevărat misionar și capabil să formeze ucenici ai lui Hristos nu doar pentru generația și neamul său, ci pentru generații și multe neamuri” ortodoxe, p. 177. Și iată că mă întâlnesc la gândire cu Părintele Patriarh, în ceea ce privește vocația teologului în Biserică! Sau în problema: cine e cel care scrie teologie eclesială. Căci, așa cum am spus mai devreme, nu poți să scrii teologie fără a fi om duhovnicesc, adică purtător de Dumnezeu.
Fără a fi purtător de Dumnezeu poți fi…compilator de texte sfinte, plagiator (când nu spui de unde ți-ai luat ideile) sau smerit ucenic al Sfinților și al teologilor, învățând de la ei care e adevărul revelat de Dumnezeu și care ne mântuiește pe fiecare în parte.
De aceea, „marii teologi ortodocși ai unui popor devin părinți spirituali și misionari pentru alte multe popoare, pentru întreaga Biserică”, p. 177. Da, așa este! Însă pentru a-i avea, aici, lângă noi, pe acești mari teologi ortodocși și pentru a ne bucura de ei și de munca lor, trebuie să îi creăm, să îi ajutăm să scrie, să îi ajutăm să ne bucure și nu să-i băgăm la fund. Căci odată cu minimalizarea unui mare teolog, fiecare dintre noi ne minimalizăm demnitatea de oameni.