…nu sunt cei care te omoară cu pistolul, ci sunt cei care îți omoară încrederea în viață. Care îți omoară încrederea în tine, în ce poți să faci, în ce vrei să faci. Și adevărații criminali ai unui om, cel mai adesea, sunt cei din casa lui: părinții, bunicii, frații, rudele, vecinii…care, de la 2-3 ani îi spun că nu pot, că nu e bun, că nu e în stare, că nu trebuie să facă una sau alta.

Mă uitam la o copilă de 3 ani, la vivacitatea, la bucuria și pofta ei de viață, în comparație cu frații ei, care erau tăcuți, fricoși, ursuzi, fără vlagă în ei.

Nu mai credeau în ei.

Erau morți pe dinăuntru.

În schimb copila de 3 ani era zâmbet, pricepea nuanțele, înțelegea și gluma și când erai serios față de ea, știa care sunt jucăriile ei și cum să se comporte față de ele…și nu dorea, cu niciun chip, să fie mințită.

Însă era evident faptul că ceilalți frați ai ei…renunțaseră la ei înșiși la un moment dat pentru a fi niște umbre plictisitoare, niște pseudo-ființe.

De aceea, cea mai mare luptă e cu educația care nu ți se potrivește, cu patimile pe care nu le suporți la membrii familiei tale, cu tot ceea ce te poluează.

Iar dacă reușești să rămâi tu însuți, în sinea ta, cel care ai simțit că ești la 3, la 5, la 10 ani…ești un om curajos și integru.

Dacă familia ta însă ți-a destructurat personalitatea și te-a făcut o cârpă de șters pe jos, ești „cel mai bun” pentru multinaționale depersonalizante. Acolo se cer executanți și nu oameni maturi.

Did you like this? Share it: