Am decupat-o din fotografia de aici. Iar cum preotul greco-catolic, care apare în fotografia integrală, e din Bistrița Năsăud, așa se explică de ce picturile romano-catolice sunt incluse în arhitectura de lemn făcută de un ortodox.
Iar dacă, la 1700, ortodocșii care s-au unit cu Roma, doreau să își păstreze credința neschimbată, astăzi, după cum arată și catapeteasma de față, au mai rămas doar cu ancadrament ortodox că fondul e romano-catolic.
Acad. Nicolae Breban a spus niște adevăruri cu toată gura ieri, 5 mai 2015, la ICR, când a primit o demnitate onorifică și despre acest discurs incendiar a scris și Adevărul în articolul de aici.
La un moment dat, printre comentatorii articolului, a apărut și Cristian Săileanu, care a spus ceva remarcabil: faptul că a tradus opera lui Caragiale în engleză și că ICRul, sub conducerea lui H. R. Patapievici, nu a dorit să tipărească această traducere.
Cel care a scris mesajul pare a fi autorul de aici, și acum trăiește în Madrid. Iar dacă, cu adevărat l-a tradus integral pe Caragiale în engleză, la standarde profesioniste, a făcut un gest de mare conștiință și opera lui trebuie publicată neapărat.
*
După ce am scris articolul supra, am mai găsit un alt comentariu al lui Cristian Săileanu, în subsolul aceluiași articol, în care a spus că a lucrat 7 ani la traducerea lui Caragiale, și pentru că ICR nu a vrut-o în mod gratuit, el a editat-o online. Adică aici.
Pentru că nu au lucrare interioară. Adică nu au atenție la ceea ce se citește și se cântă și se predică în Biserică și nu au rugăciune interioară. Nu au stare lăuntrică proprie slujbelor. Căci nu au venit pentru ca să se roage, pentru ca să se pocăiască, pentru ca să se înțelepțească la Biserică ci din alte motive.
Și când vii ca să te afli în treabă, atunci demonii te muncesc la slujbe. Îți nălucesc mintea, te fac să te enervezi, să transpiri, să nu mai suporți statul în picioare, slujba sau predica. Te fac să ai greață față de ceea ce auzi și vezi.
Și de aceea dau oamenii din mâini, din picioare, se frichinesc, se grăbesc, se enervează când vin la Biserică.
Dar acolo unde vor să demonstreze, din orgoliu, că sunt galanți, intelectuali, așezați, chiar dacă simt aceleași lucruri, se abțin să le exteriorizeze.
Pentru că oamenii nu au în ei binele. Nu lucrează binele. Adică nu împlinesc poruncile lui Dumnezeu. Și tocmai de aceea o predică, o carte sfântă, o carte plină cu minuni și cu învățături duhovnicești plictisește pe cel care nu are nimic din ele în el.
Și dacă nu lucrează binele și nu au binele în ei ca respirație zilnică, tocmai de aceea sunt interesați de rele. De tot felul de rele. De bârfe, de răutăți, de pornografie, de lucruri comice, de dorința nebună de a asculta ore în șir muzică.
În Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 569, în Viața Sfântului Lavrentie Zăvorâtul de la Pecerska, aflăm că a fost adus, de la Kiev la Pecerska, „un om cuprins de un diavol foarte cumplit, fiind purtat de zece oameni”.
Și demonul a început să vorbească prin gura celui în care era.
Și a spus că sunt în acea Mănăstire 30 de monahi care pot să îl izgonească din acel om cu doar un cuvânt. Și nu numai că a indicat numărul de 30 de oameni dar i-a și numit pe fiecare în parte, cel posedat nevăzându-i niciodată.
Când au vrut să îl ducă pe posedat în peștera cu Sfintele Moaște, demonul din el a spus: „Ce folos îmi este ca să mă lupt cu morții? Pentru că aceia acum au mai multă îndrăzneală către Dumnezeu, a se ruga pentru monahi și pentru cei ce merg la dânșii; dar de voiți să vedeți războiul meu, duceți-mă în Mănăstire; căci afară de acei 30, precum v-am spus, cu toți ceilalți mă pot lupta”.
Asta spunea demonul din om…înainte ca să ajungă la Pecerska, la Mănăstire. Și pentru ca să-i încredințeze de faptul că el are „putere”, demonul a început „să grăiască evreiește și după aceea latinește, apoi grecește și, cu un cuvânt, în toate limbile, pe care niciodată nu le auzise omul acela [pe care îl poseda], încât se temeau foarte mult cei ce-l duceau mirându-se de schimbarea limbii și de felul vorbirii lui”.
Însă atunci când să intre în Mănăstire cel posedat, „a fugit din om necuratul duh și a început cel tămăduit a înțelege bine”, bineînțeles, cel vindecat de demonizare nemaifiind „glosolal” și „puternic”.
Până acum am citat p. 569 din Viețile Sfinților pe ianuarie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, după ediția din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, Mănăstirea Sihăstria, 1993, 591 p.
În Patericul Lavrei Peșterilor de la Kiev. Istorisiri despre viața și izbânzile duhovnicești ale Cuvioșilor Părinți de la Lavra Peșterilor din Kiev, trad. din lb. gr. de Diac. Drd. Nicușor Morlova, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000, 350 p., Viața Sfântului Lavrentie Zăvorâtul este între p. 176-181.
Relatarea, la nivel de amănunte, diferă puțin, dar fondul problemei e același: avem un demonizat, din care, la un moment dat, demonul a vorbit în mai multe limbi străine. Fără ca cel demonizat să cunoască vreuna din ele.
Ce găsim aici puțin diferit? Găsim că bărbatul nu era ținut de 10 oameni ca să nu își facă rău și să nu facă rău și altora ci, că „era atât de puternic, încât cel posedat putea în momentele de criză să scoată din rădăcină și să arunce la depărtare un copac mare, lucru pe care nu l-ar fi reușit nici 10 oameni voinici la un loc”, p. 177.
Și aici se vorbește despre cei 30 și despre Sfintele Moaște din peșteră, ale Sfinților care s-au nevoit mai înainte în această Mănăstire, după care urmează episodul fals „glosolalic”:
„În vreme ce se apropiau de Mănăstire însă, cel posedat intră în criză. A rămas pentru o vreme ca într-un extaz, ca și trăznit, fără să mai poată comunica cu cei din jurul său. Din gura sa se auzeau ciudate și neînțelese cuvinte, o compoziție de fraze în evreiește, latinește și grecește. Iar apoi – o minune! – chiar în fața porților Mănăstirii duhul cel necurat îl părăsi ca un fum. Omul cel chinuit își reveni și se arătă ca fiind scăpat definitiv de tirania diavolească”, p. 178.
Sfântul Lavrentie, cel care l-a trimis pe demonizat la Pecerska, pentru ca să arate sfințenia Părinților nevoitori acolo, a lăsat în urma sa Sfinte Moaște nestricate și slăvite, din Sfintele sale Moaște izvorând mir, cf. p. 181, ele putând fi văzute și azi în această Mănăstire din Ucraina.
Ambele variante românești descriu aceeași demonizare în esență. Bărbatul demonizat era un localnic, care nu cunoștea limbi străine și nici nu era vreun forțos. Însă demonul care a intrat în el l-a făcut să aibă o forță incredibilă și să vorbească în limbi pe care nu le-a învățat niciodată. Când a ieșit demonul din el au plecat și limbile și forța.
Și am adus în discuție această posedare demonică pentru a sublinia două realități: cum poți deveni „supraom” și cum poți să crezi că ai „daruri duhovnicești” tu fiind un biet înșelat de demoni.
De la desene animate și până la filme, „supraoamenii” au puteri ieșite din comun dar nu sunt niciunul Sfinți. Ei se transformă, zboară, aruncă clădiri în aer, uneori îi și ajută pe oameni…dar forța lor nu ne este explicată.
Însă când vine vorba de demonizați, care se apropie de locuri sfinte sau sunt exorcizați, atunci „forța” din ei devine explicită. Pentru că, în mod evident, forța imensă a acelor oameni nu li se datorează ci aparține ființei sau ființelor care îi parazitează, adică demonilor. Odată ce demonii sunt alungați de rugăciunile Bisericii din oamenii posedați de ei, acei oameni nu mai știu nimic și nu mai pot nimic din ce știau și puteau mai înainte.
În al doilea rând, falsul „penticostalism” al penticostalilor de azi e de esență demonică. Ei cred că pot avea și au diverse „daruri duhovnicești” în afara Bisericii, printre care și pe cel al glosolaliei.
Însă experiența duhovnicească a Bisericii spune altceva: nimeni nu poate primi „daruri duhovnicești” în afara Bisericii lui Hristos, în afara Bisericii Ortodoxe, pentru că darurile duhovnicești sunt o consecință a creșterii în sfințenie.
Demonii dau iluzia oamenilor că pot vorbi în limbi, că pot face minuni, că pot dezlega necunoscute, că știu enorm de multe lucruri, pe care nimeni altcineva nu le știe, îi fac să zboare, să suporte chinuri, să postească zile în șir…
Însă, dacă astfel de oameni înșelați de demoni încep să se îndoiască de „puterile” lor, de „știința” lor, de „sfințenia” lor și își dau seama că sunt oameni păcătoși și că ei nu sunt vrednici de a face minuni și de a avea daruri duhovnicești, pentru că ei nu sunt Sfinți, vor trăi ceva interesant la prima vedere dar mai apoi va fi un lucru extrem de dureros: vor vedea că „darurile” lor încep „să îi părăsească”.
Și după ce îi părăsesc cu totul demonii și, odată cu ei, și „darurile” lor spurcate, oamenii înțeleg că au trăit într-o noapte neagră, în noaptea înșelării demonice, pentru că nu s-au pocăit cu adevărat în adevărata Biserică a lui Hristos.
Dar dacă nu se îndoiesc că sunt „sfinți” și „aleși” o țin tot înainte…până în Iad. Pentru că le place să creadă că sunt „sfinți”, că sunt „aleși”, că sunt „mântuiți”. Și tocmai în aceasta constă înșelarea demonică: în buna părere despre tine însuți. În nevederea păcatelor și a patimilor proprii.
