Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 7 mai, 2015

Actorul Jonathan Jackson s-a convertit la Ortodoxie. Era adventist

Date despre el aici. Iar în fila video următoare ne vorbește despre cum a studiat istoria Bisericii, despre visul pe care l-a avut, despre cum a căutat Biserica văzută în vis și despre cum a fost luminat de Dumnezeu în timpul Dumnezeieștii Liturghii.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [51]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Hameleonul e mânios, așadar, de pierderea vânatului său:

Și așe, îndată sculându-să
și ducându-să,
pre dulăi
și pre cotei
și pre alalți brehăi,
pre toți la un loc află,
cătră carii cu spurcat glas
într-acesta chip vorovi:

„/…/ nepriietinul, carile prin a mele
și a voastre nenumărate ostenințe
în butucul morții cădzusă,
de iznoavă în scaunul vieții s-au urcat /…/

Ce mai mult așteptați?
Ce mărturie mai adevărată cercați?

Și ce mai bună vreme
asupra nepriietinului
și acmu și soțiilor lui așteptați?

Au după ce în nedezlegate legături v-or lega,
atuncea să vă deșteptați?
Nu știți cuvântul carile prostimea dzice:
Apa doarme, iară nepriietinul nu doarme?

 Au după ce răul gând își vor plini,
atuncea să vă sculați?
Dară atuncea, ce folos?[1]

„Ce mai mult așteptați?/ Ce mărturie mai adevărată cercați?” este iarăși o parafrază, la cuvintele arhiereului Caiafa, prin care acesta a instigat tot sinedriul la condamnarea lui Hristos:

„Au hulit, ce ne mai trebuie încă mărturii? Iată, acum ați auzit hula Lui. Ce vă pare voao?” (Mt. 26, 65, Biblia 1688).

„Iară arhiererul, rupându-ș[i] veșmintele sale, zise: «Ce ne mai trebuiaște noao mărturie? Auzit-aț[i] hulele; ce vă pare voao?» Iară ei toți judecară pre El a fi vinovat morții” (Mc. 14, 63-64, Biblia 1688).

La fel, „îndată sculându-să și ducându-să” reprezintă un mod de exprimare tipic scriptural.

Și tot Hameleonul este cel care îi sfătuiește pe uneltitorii împreună cu el cum să îl prindă, din nou, pe Inorog:

 Într-aceste dzile și Uleul sosi,
carile, cu dulăii,
cu Râsul și cu Hameleonul împreunându-să,
pentru cea de tot a Inorogului prăpădenie,
cum vor face și de ce s-ar apuca,
la sfat stătură.

Râsul cu Hameleonul,
după pestriciunea ce avea,
mai multe răutăți și vicleșuguri a scorni știia.

Deci Hameleonul îndată
fumul spurcăciunii
și duhul înșelăciunii
gros
și întunecos
slobodzind:

 „Eu, dzice, încă de la tată-mieu, Apariul,
meșterșugul maghiii [magiei] foarte bine am învățat,
în care meșterșug deplin învățat și pre alt chip, carile acmu aicea să află,
știu, cu carile împreună, de va vrea,
o mreaje să împletim,

adeverit sint că ori în ce fundul pământului
Inorogul ascuns ar fi,
meșterșugul mrejii
și puterea vrăjii
la înșelăciune îl va aduce.

 Că Vulcanul pre Mars
cu Afroditi asupra curviii vrând să prindză
și mreaje de fier împletind,
descântecul vrăjii în stele scris și tipărit
l-au lăsat,
pre carile meșterșugul a-l citi
putând,
după cursul stelelor
și după învățătura trupurilor
[corpurilor]cerești
urmând,
din mreajea carea vom împleti
orice cât de iute
și de tare ar fi,
într-însa a nu cădea
și nescăpat a nu să ținea
cu putință nu ieste”[2].

Povestea cu Mars/ Ares și Afrodita, prinși printr-un vicleșug izvodit de Hermes, într-o mreajă construită cu mare îndemânare, este din mitologia grecească. Cu alte cuvinte, inamicii Inorogului apelează la metode oculte – nu e prima dată când autorul acuză acest lucru.

Faptul că „descântecul vrăjii” a rămas „în stele scris și tipărit” reprezintă o altă fabulație a lui Cantemir, dar care are și alte semnificații, importante pentru noi.

Modul de împletire al mrejei a rămas tipărit în stele. Dincolo de fabulația scriitoricească, imaginea poetică deosebită ne reține atenția, pentru că ne indică ceea ce considerăm a fi un reflex de mentalitate, în ceea ce-l privește pe autorul acestor rânduri.

Faptul că ceva poate fi „în stele scris și tipărit” și se poate lectura „după cursul stelelor/ și după învățătura trupurilor [corpurilor] cerești” reprezintă o credință care are legătură și cu învățătura bizantină despre biblia cosmică, pe care Cantemir a dezvoltat-o în cărțile sale și despre care va vorbi, ceva mai departe, și în Istoria ieroglifică. Noi am făcut și în trecut referire la aceasta[3].

Uneltitorii merg la „o jiganie dintr-altă monarhiie” pentru ca „o mreaje să le mrejască”:

stihurile cele de aur,
pre carile Camilopardalis
de la capiștea Pleonexiii le învățasă,
citindu-i,
cu mare plecăciune i să rugară,
ca după înalt și adânc meșterșugul ei
o mreaje să le mrejască,
cu carea pre acel iute și neprins nepriietin
a prinde să poată[4].

Jigania cu pricina îi informează despre faptul că mai sunt și alții care vor să arunce mreje și chiar că a mai împletit altele asemenea pentru unii care au uitat să plătească și care s-au prins până la urmă în ele:

 Dară Șoimul și cu Bâtlanul,
mai în trecutele dzile,
cu numele tuturor pasirilor viind,
mi s-au rugat ca să le împletesc o mreaje
cu carea să poată vâna corbi. /…/

 Să știți, dară,
că odânăoară
Vidrii am împletit o mreaje,
cu carea au prins pe Fil,
ce, nefăcându-mi-să plata
carea îmi giuruisă,
de asupra Filului
asupra Vidrii am întors descântecul
și într-aceiași mreaje
Vidra s-au prins.

 Apoi, și Filul de cuvânt rămâind,
de asupra lui vrajea mi-am luat
și asupra Cămilii mai cu vreme au cădzut.
Deci acmu, datoriia Vidrii și a Filului asupră-vă
de viți lua,
mreaje cu carea pre Inorog să prindeți
voi împleti

(de noroc era Inorogul
cu primejdiile sale datoriile altora a răsplăti,
precum întâi pentru Hameleon crocodilului,
așe acmu pentru Vidră și Fil vrăjitoarii).

 Atuncea dulăii și alalți cu toții
de plată tare să apucară
și spre aceasta cu blăstămi
și cu giurământuri vârtos să legară.

Spurcata jiganie cuvinte
din multe silave alcătuite
din limbă a bolborosi
și din budză a șopti
începând, descântecul vrăjii
asupra Inorogului descânta[5].

Însă „jigania vrăjitoare” nu păstrează secretul, ci îi comunică Șoimului, prietenul Inorogului, cele întâmplate.

 Într-acesta chip Inorogul nefericirea
într-un chip cani cu de-a sila
în fericire întorcând
(că de multe ori răbdarea,
de fierul [ancora] suferelii vasul legându-și,
pre cele nepărăsite valurile fortunii
încălecând
biruiește),

vremea (carea dascălul și învățătoriul tuturor ieste)
ce cale îi va arăta
și ce meșterșug îl va învăța
aștepta[6].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 309. [2] Idem, p. 311-312.

[3] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, op. cit., p. 382-392, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 312. [5] Idem, p. 313. [6] Idem, p. 314.

Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei [9]

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei, Ed. Basilica, București, 2014, 334 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

*

În a doua parte a comunicării sale, autorul vorbește despre „rolul teologiei în opera misionară a Bisericii”, p. 177. Și vorbește aici despre sarcinile/ prioritățile teologiei, p. 177, prima dintre ele fiind: „studiul sistematic și aprofundat al credinței ortodoxe”, p. 177. A doua sarcină a teologiei: „studiul aprofundat al contextului în care Biserica trebuie să-și dezvolte activitatea misionară”, p. 178.

Și acest context este postmodernitatea. Care nu necesită doar „o analiză critică a crizei spirituale a timpului nostru”, p. 178, ci, mai întâi de toate, o analiză a fundamentelor postmodernității, după cum eu am încercat să fac în Lumea postmodernă și depersonalizarea omului. Pentru că criza spirituală e o problemă de suprafață a lumii noastre, când, problema de fond, e aceea că lumea noastră nu mai dorește, în mod fundamental, logica lui Dumnezeu. Căci postmodernitatea e proiectul unei lumi fără racordare la Dumnezeu și la tradiția anterioară a lumii.

Tocmai de aceea, relativismul religios sau inapetența pentru sfințenie e o problemă internă, care se manifestă în cadrul unei lumi încă religioase dar afectată de duhul lumii noastre, căci, în esența ei, lumea noastră nu mai vrea să aibă de-a face cu nicio religie.

De aceea, criza spirituală nu e problema de fond a postmodernității ci e doar problema noastră, a celor care încă suntem religioși. Ci problema de fond e negarea oricărei legături a lumii noastre cu trecutul și fundarea unei noi lumi pe fundamentul nihilismului, al prezenteismului, al egolatriei.

Iar până nu ne vom ocupa, la modul serios, de fondul problemei, adică despre negație ca mod de viață, nu vom lupta deloc cu maladia prezentului.

Tot aici, Părintele Patriarh ne spune că „teologia trebuie să devină pastorală și misionară în ansamblul ei”, p. 178. Însă ea este pastorală și misionară. Numai că trebuie să fie pastorală și misionară în termenii prezentului, într-un limbaj propriu omului de azi. Limbaj care înseamnă o democratizare continuă a predicatologiei ortodoxe. Pentru că trebuie să vorbim unei populații din ce în ce mai nedusă la școală și plină de vicii. Trebuie să vorbim la nivelul ei redus de înțelegere și în stereotipiile ei.

Da, „teologia misionară este în același timp fidelitate și înnoire”!, p. 178. Dar numai în persoana celui care, cu adevărat, e fidel Tradiției și, în același timp, înnoitor în materie de limbaj și de propovăduire.

În p. 178-179 autorul vorbește despre 6 „polarizări ale contextului misionar contemporan”: 1. secularizare vs sete de sfințenie și de spiritualitate autentică; 2. sectarism prozelitist vs căutare ecumenică a unității; 3. sărăcie crescândă vs bogăție exorbitantă; 4. umilirea oamenilor vs multe instituții umanitare; 5. sincretism și relativism teologic vs fundamentalism și integrism religios; 6. globalizare vs atitudini naționaliste și conflicte interetnice.

E nevoie de misiunea tuturor instituțiilor ortodoxe dar și de întâlniri interortodoxe pe diverse teme de actualitate, p. 179. Iar teologia ortodoxă trebuie să pledeze pentru „cooperare ecumenică cu alți creștini”, p. 179, și „să deosebească între ecumenismul adevărat și cel fals, între căutarea autentică a unității pe baza adevăratei credințe, pe de o parte, și unitatea cu orice preț, chiar și relativism dogmatic și etic, pe de altă parte”, p. 179-180.

Însă care e „ecumenismul adevărat” și care e „cel fals”?

Cum am spus și altă dată, eu nu agreez termenul de ecumenism pentru că nu spune nimic din punct de vedere religios. Un sinonim al său ar fi pământenism. Pentru că substantivul grecesc, care stă la baza lui, vorbește despre lumea locuită de oameni. Cea mai proprie sintagmă pentru a desemna ceea ce se petrece de fapt este discuții interconfesionale. Eu, ca ortodox, vorbesc cu tine, care ești catolic, baptist, unitarian, din punctul de vedere al crezului meu, al confesiunii mele, al mărturisirii mele de credință și încercăm să găsim punctele noastre teologice comune. Ceea ce ne aseamănă la nivel de idei și de practici religioase. Însă punctele comune nu ne fac una, o singură comunitate religioasă, pentru că deosebirile dintre noi sunt și mai multe.

Așadar, ce înseamnă „adevărat” și „fals” în materie de discuții interconfesionale? Atâta timp cât dialogul e între doi parteneri sau între mai mulți parteneri de dialog, cum aș putea eu, ca ortodox, să port o discuție falsă, dacă mă țin de credința mea? Și ce delegație ortodoxă se duce la dezbateri interconfesionale sau interreligioase pentru a-și trăda mandatul? S-a întâmplat până acum ca Biserica Ortodoxă să promoveze un „ecumenism fals”? Dacă da, când, cine și de ce a promovat o asemenea calamitate?

„Cu cât situația misionară a Bisericii este mai complexă, cu atât mai mult teologia trebuie să facă o muncă de discernere, de clarificare și de orientare înțeleaptă și folositoare pentru viața Bisericii”, p. 180. Însă nu teologia discerne ci cei care o scriu și o predică. Iar dacă e vorba de discernere și de clarificare a învățăturii de credință, asta e munca sfântă a marilor Sfinți și Teologi ai Bisericii și nu a unora oarecare. Motiv pentru care ne întoarcem la grava și de neînlăturat întrebare: Cine scrie teologie? Cine sunt teologii actuali ai Bisericii, cei care trebuie să discearnă și să clarifice lucrurile până acum neclarificate din Tradiția Bisericii?

„Teologia ortodoxă poartă în ea…parfumul și frumusețea Împărăției lui Dumnezeu”, p. 180.

Începând cu p. 181 începe cuvântarea din 27 septembrie 2010, cf. n. *, p. 181: Cercetarea teologică – aprofundare a cunoașterii credinței și vieții Bisericii, p. 181-185. Cuvântare susținută la Al 4-lea Congres național al Facultăților de Teologie Ortodoxă din Patriarhia Română, cf. n. *, p. 181.

Teologia este „știința despre Dumnezeu”, p. 181, care are „ca temelie și centru al ei revelația divină”, p. 182.

Iar cercetarea teologică „este o necesitate”, p. 182. Eu aș spune că cercetarea teologică e fundamentul teologiei. Pentru că numai pe baza cercetării teologice putem scrie teologie. Fără cercetare personală a surselor teologice nu facem decât să-i plagiem pe alții. Iar dacă tot citind cărți teologice ortodoxe vedem că lucrurile, la un moment dat, se cam repetă, e tocmai pentru faptul că autorii lor nu au șantiere personale de cercetare teologică ci „se înfruptă” din munca altora. Și de aceea ajung „să știe” ceea ce știu și alții, fără să ne spună lucruri noi, nemaiauzite.

Da, e adevărat, „toate disciplinele teologice…au nevoie de cercetare ca aprofundare a cunoașterii credinței și vieții Bisericii”, p. 183. Însă cercetarea reală ajunge la noi dimensiuni ale realității teologice și nu la aceleași constatări ale predecesorilor. Lucru care ne arată, în mod lămurit, că cercetarea teologică reală e o floare rară în contemporaneitate. De aceea, falsul studiu teologic este „monoton, repetitiv, superficial, stereotip și static”, p. 183. Repetă ce-au mai zis și alții.

Ca și în alte părți ale cărții și ale operei sale, Părintele Patriarh Daniel Ciobotea se raportează la Părintele Stăniloae ca la un teolog creator, p. 183. Din păcate e singurul exemplu de teolog creator pe care ni-l tot propune. În afară de el nu a mai enunțat niciun alt nume de teolog ortodox contemporan. Oare Părintele Stăniloae e chiar singurul teolog ortodox creator al Ortodoxiei actuale? Dintre cei care sunt în viață, pe cine am putea propune?

Însă, pe drept cuvânt, autorul nostru subliniază faptul că „cercetarea nu este numai studiu, ci și discernământ sau selectare critică a informațiilor dobândite.  Mai precis, în cercetarea teologică se va reține ce este folositor pentru mântuire, adică util intensificării credinței și comuniunii de viață a omului cu Dumnezeu”, p. 183.

Cercetarea teologică reală reține toate elementele descoperite. Și prezentarea lor integrală înseamnă o redescoperire autentică a unei personalități teologice. Mai pe înțeles, dacă studiez viața unui Sfânt și analizez toate sursele ei, nu introduc în studiul meu despre acest Sfânt doar ce îmi place mie ci tot ceea ce am auzit despre el. Unidimensionalizarea în cercetare nu redă realitatea Sfântului ci îi ideologizează viața. Numai dacă viața lui are și bunele și relele la un loc și elogiile și înjurăturile la adresa sa, e o viață profundă și ziditoare.

În p. 184, autorul vorbește despre Istoria monahismului românesc, proiect făcut în colaborare cu Academia Română, și își exprimă satisfacția personală avută în fața numerelor vechi din revista Biserica Ortodoxă Română, care sunt o sinteză a vieții și a teologiei Bisericii, p. 184-185. Și eu am remarcat acest lucru, dar nu numai în revistele teologice ci și în cele istorice, didactice și științifice de la sfârșitul sec. al 19-lea. Peste tot găsim realizările de peste an prezentate cu minuție. De aceea ele sunt o frescă vie a acelei epoci.

Film Menu (revistă de cinema)

Film menuO găsiți aici. De unde puteți downloada, în mod gratuit, cele 24 de numere ale acestei reviste.

Film menu este o revistă de cinema iniţiată şi sprijinită de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti şi realizată de studenţi ai Facultăţii de Film din cadrul universităţii. Revista îşi doreşte să sprijine formarea viitorilor specialişti în cinema din ţara noastră.

De asemenea, se implică în susţinerea unor evenimente cinematografice, printre care se numără organizarea unui Cineclub săptămânal și a unor serii de proiecții lunare cu filme românești recente, urmate de discuții cu echipele de realizatori (Să Film!) în sala de cinema a UNATC.

Revista apare o dată la două luni, cu pauză în timpul vacanţei de vară, începând cu luna iunie a anului 2009. Este distribuită gratuit în diferite locaţii sau la evenimente organizate de redacţia Film menu”.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén