Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Hameleonul e mânios, așadar, de pierderea vânatului său:
Și așe, îndată sculându-să
și ducându-să,
pre dulăi
și pre cotei
și pre alalți brehăi,
pre toți la un loc află,
cătră carii cu spurcat glas
într-acesta chip vorovi:
„/…/ nepriietinul, carile prin a mele
și a voastre nenumărate ostenințe
în butucul morții cădzusă,
de iznoavă în scaunul vieții s-au urcat /…/
Ce mai mult așteptați?
Ce mărturie mai adevărată cercați?
Și ce mai bună vreme
asupra nepriietinului
și acmu și soțiilor lui așteptați?
Au după ce în nedezlegate legături v-or lega,
atuncea să vă deșteptați?
Nu știți cuvântul carile prostimea dzice:
Apa doarme, iară nepriietinul nu doarme?
Au după ce răul gând își vor plini,
atuncea să vă sculați?
Dară atuncea, ce folos?[1]
„Ce mai mult așteptați?/ Ce mărturie mai adevărată cercați?” este iarăși o parafrază, la cuvintele arhiereului Caiafa, prin care acesta a instigat tot sinedriul la condamnarea lui Hristos:
„Au hulit, ce ne mai trebuie încă mărturii? Iată, acum ați auzit hula Lui. Ce vă pare voao?” (Mt. 26, 65, Biblia 1688).
„Iară arhiererul, rupându-ș[i] veșmintele sale, zise: «Ce ne mai trebuiaște noao mărturie? Auzit-aț[i] hulele; ce vă pare voao?» Iară ei toți judecară pre El a fi vinovat morții” (Mc. 14, 63-64, Biblia 1688).
La fel, „îndată sculându-să și ducându-să” reprezintă un mod de exprimare tipic scriptural.
Și tot Hameleonul este cel care îi sfătuiește pe uneltitorii împreună cu el cum să îl prindă, din nou, pe Inorog:
Într-aceste dzile și Uleul sosi,
carile, cu dulăii,
cu Râsul și cu Hameleonul împreunându-să,
pentru cea de tot a Inorogului prăpădenie,
cum vor face și de ce s-ar apuca,
la sfat stătură.
Râsul cu Hameleonul,
după pestriciunea ce avea,
mai multe răutăți și vicleșuguri a scorni știia.
Deci Hameleonul îndată
fumul spurcăciunii
și duhul înșelăciunii
gros
și întunecos
slobodzind:
„Eu, dzice, încă de la tată-mieu, Apariul,
meșterșugul maghiii [magiei] foarte bine am învățat,
în care meșterșug deplin învățat și pre alt chip, carile acmu aicea să află,
știu, cu carile împreună, de va vrea,
o mreaje să împletim,
adeverit sint că ori în ce fundul pământului
Inorogul ascuns ar fi,
meșterșugul mrejii
și puterea vrăjii
la înșelăciune îl va aduce.
Că Vulcanul pre Mars
cu Afroditi asupra curviii vrând să prindză
și mreaje de fier împletind,
descântecul vrăjii în stele scris și tipărit
l-au lăsat,
pre carile meșterșugul a-l citi
putând,
după cursul stelelor
și după învățătura trupurilor [corpurilor]cerești
urmând,
din mreajea carea vom împleti
orice cât de iute
și de tare ar fi,
într-însa a nu cădea
și nescăpat a nu să ținea
cu putință nu ieste”[2].
Povestea cu Mars/ Ares și Afrodita, prinși printr-un vicleșug izvodit de Hermes, într-o mreajă construită cu mare îndemânare, este din mitologia grecească. Cu alte cuvinte, inamicii Inorogului apelează la metode oculte – nu e prima dată când autorul acuză acest lucru.
Faptul că „descântecul vrăjii” a rămas „în stele scris și tipărit” reprezintă o altă fabulație a lui Cantemir, dar care are și alte semnificații, importante pentru noi.
Modul de împletire al mrejei a rămas tipărit în stele. Dincolo de fabulația scriitoricească, imaginea poetică deosebită ne reține atenția, pentru că ne indică ceea ce considerăm a fi un reflex de mentalitate, în ceea ce-l privește pe autorul acestor rânduri.
Faptul că ceva poate fi „în stele scris și tipărit” și se poate lectura „după cursul stelelor/ și după învățătura trupurilor [corpurilor] cerești” reprezintă o credință care are legătură și cu învățătura bizantină despre biblia cosmică, pe care Cantemir a dezvoltat-o în cărțile sale și despre care va vorbi, ceva mai departe, și în Istoria ieroglifică. Noi am făcut și în trecut referire la aceasta[3].
Uneltitorii merg la „o jiganie dintr-altă monarhiie” pentru ca „o mreaje să le mrejască”:
stihurile cele de aur,
pre carile Camilopardalis
de la capiștea Pleonexiii le învățasă,
citindu-i,
cu mare plecăciune i să rugară,
ca după înalt și adânc meșterșugul ei
o mreaje să le mrejască,
cu carea pre acel iute și neprins nepriietin
a prinde să poată[4].
Jigania cu pricina îi informează despre faptul că mai sunt și alții care vor să arunce mreje și chiar că a mai împletit altele asemenea pentru unii care au uitat să plătească și care s-au prins până la urmă în ele:
Dară Șoimul și cu Bâtlanul,
mai în trecutele dzile,
cu numele tuturor pasirilor viind,
mi s-au rugat ca să le împletesc o mreaje
cu carea să poată vâna corbi. /…/
Să știți, dară,
că odânăoară
Vidrii am împletit o mreaje,
cu carea au prins pe Fil,
ce, nefăcându-mi-să plata
carea îmi giuruisă,
de asupra Filului
asupra Vidrii am întors descântecul
și într-aceiași mreaje
Vidra s-au prins.
Apoi, și Filul de cuvânt rămâind,
de asupra lui vrajea mi-am luat
și asupra Cămilii mai cu vreme au cădzut.
Deci acmu, datoriia Vidrii și a Filului asupră-vă
de viți lua,
mreaje cu carea pre Inorog să prindeți
voi împleti
(de noroc era Inorogul
cu primejdiile sale datoriile altora a răsplăti,
precum întâi pentru Hameleon crocodilului,
așe acmu pentru Vidră și Fil vrăjitoarii).
Atuncea dulăii și alalți cu toții
de plată tare să apucară
și spre aceasta cu blăstămi
și cu giurământuri vârtos să legară.
Spurcata jiganie cuvinte
din multe silave alcătuite
din limbă a bolborosi
și din budză a șopti
începând, descântecul vrăjii
asupra Inorogului descânta[5].
Însă „jigania vrăjitoare” nu păstrează secretul, ci îi comunică Șoimului, prietenul Inorogului, cele întâmplate.
Într-acesta chip Inorogul nefericirea
într-un chip cani cu de-a sila
în fericire întorcând
(că de multe ori răbdarea,
de fierul [ancora] suferelii vasul legându-și,
pre cele nepărăsite valurile fortunii
încălecând
biruiește),
vremea (carea dascălul și învățătoriul tuturor ieste)
ce cale îi va arăta
și ce meșterșug îl va învăța
aștepta[6].
[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 309. [2] Idem, p. 311-312.
[3] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, op. cit., p. 382-392, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.
[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 312. [5] Idem, p. 313. [6] Idem, p. 314.