† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei, Ed. Basilica, București, 2014, 334 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

*

În a doua parte a comunicării sale, autorul vorbește despre „rolul teologiei în opera misionară a Bisericii”, p. 177. Și vorbește aici despre sarcinile/ prioritățile teologiei, p. 177, prima dintre ele fiind: „studiul sistematic și aprofundat al credinței ortodoxe”, p. 177. A doua sarcină a teologiei: „studiul aprofundat al contextului în care Biserica trebuie să-și dezvolte activitatea misionară”, p. 178.

Și acest context este postmodernitatea. Care nu necesită doar „o analiză critică a crizei spirituale a timpului nostru”, p. 178, ci, mai întâi de toate, o analiză a fundamentelor postmodernității, după cum eu am încercat să fac în Lumea postmodernă și depersonalizarea omului. Pentru că criza spirituală e o problemă de suprafață a lumii noastre, când, problema de fond, e aceea că lumea noastră nu mai dorește, în mod fundamental, logica lui Dumnezeu. Căci postmodernitatea e proiectul unei lumi fără racordare la Dumnezeu și la tradiția anterioară a lumii.

Tocmai de aceea, relativismul religios sau inapetența pentru sfințenie e o problemă internă, care se manifestă în cadrul unei lumi încă religioase dar afectată de duhul lumii noastre, căci, în esența ei, lumea noastră nu mai vrea să aibă de-a face cu nicio religie.

De aceea, criza spirituală nu e problema de fond a postmodernității ci e doar problema noastră, a celor care încă suntem religioși. Ci problema de fond e negarea oricărei legături a lumii noastre cu trecutul și fundarea unei noi lumi pe fundamentul nihilismului, al prezenteismului, al egolatriei.

Iar până nu ne vom ocupa, la modul serios, de fondul problemei, adică despre negație ca mod de viață, nu vom lupta deloc cu maladia prezentului.

Tot aici, Părintele Patriarh ne spune că „teologia trebuie să devină pastorală și misionară în ansamblul ei”, p. 178. Însă ea este pastorală și misionară. Numai că trebuie să fie pastorală și misionară în termenii prezentului, într-un limbaj propriu omului de azi. Limbaj care înseamnă o democratizare continuă a predicatologiei ortodoxe. Pentru că trebuie să vorbim unei populații din ce în ce mai nedusă la școală și plină de vicii. Trebuie să vorbim la nivelul ei redus de înțelegere și în stereotipiile ei.

Da, „teologia misionară este în același timp fidelitate și înnoire”!, p. 178. Dar numai în persoana celui care, cu adevărat, e fidel Tradiției și, în același timp, înnoitor în materie de limbaj și de propovăduire.

În p. 178-179 autorul vorbește despre 6 „polarizări ale contextului misionar contemporan”: 1. secularizare vs sete de sfințenie și de spiritualitate autentică; 2. sectarism prozelitist vs căutare ecumenică a unității; 3. sărăcie crescândă vs bogăție exorbitantă; 4. umilirea oamenilor vs multe instituții umanitare; 5. sincretism și relativism teologic vs fundamentalism și integrism religios; 6. globalizare vs atitudini naționaliste și conflicte interetnice.

E nevoie de misiunea tuturor instituțiilor ortodoxe dar și de întâlniri interortodoxe pe diverse teme de actualitate, p. 179. Iar teologia ortodoxă trebuie să pledeze pentru „cooperare ecumenică cu alți creștini”, p. 179, și „să deosebească între ecumenismul adevărat și cel fals, între căutarea autentică a unității pe baza adevăratei credințe, pe de o parte, și unitatea cu orice preț, chiar și relativism dogmatic și etic, pe de altă parte”, p. 179-180.

Însă care e „ecumenismul adevărat” și care e „cel fals”?

Cum am spus și altă dată, eu nu agreez termenul de ecumenism pentru că nu spune nimic din punct de vedere religios. Un sinonim al său ar fi pământenism. Pentru că substantivul grecesc, care stă la baza lui, vorbește despre lumea locuită de oameni. Cea mai proprie sintagmă pentru a desemna ceea ce se petrece de fapt este discuții interconfesionale. Eu, ca ortodox, vorbesc cu tine, care ești catolic, baptist, unitarian, din punctul de vedere al crezului meu, al confesiunii mele, al mărturisirii mele de credință și încercăm să găsim punctele noastre teologice comune. Ceea ce ne aseamănă la nivel de idei și de practici religioase. Însă punctele comune nu ne fac una, o singură comunitate religioasă, pentru că deosebirile dintre noi sunt și mai multe.

Așadar, ce înseamnă „adevărat” și „fals” în materie de discuții interconfesionale? Atâta timp cât dialogul e între doi parteneri sau între mai mulți parteneri de dialog, cum aș putea eu, ca ortodox, să port o discuție falsă, dacă mă țin de credința mea? Și ce delegație ortodoxă se duce la dezbateri interconfesionale sau interreligioase pentru a-și trăda mandatul? S-a întâmplat până acum ca Biserica Ortodoxă să promoveze un „ecumenism fals”? Dacă da, când, cine și de ce a promovat o asemenea calamitate?

„Cu cât situația misionară a Bisericii este mai complexă, cu atât mai mult teologia trebuie să facă o muncă de discernere, de clarificare și de orientare înțeleaptă și folositoare pentru viața Bisericii”, p. 180. Însă nu teologia discerne ci cei care o scriu și o predică. Iar dacă e vorba de discernere și de clarificare a învățăturii de credință, asta e munca sfântă a marilor Sfinți și Teologi ai Bisericii și nu a unora oarecare. Motiv pentru care ne întoarcem la grava și de neînlăturat întrebare: Cine scrie teologie? Cine sunt teologii actuali ai Bisericii, cei care trebuie să discearnă și să clarifice lucrurile până acum neclarificate din Tradiția Bisericii?

„Teologia ortodoxă poartă în ea…parfumul și frumusețea Împărăției lui Dumnezeu”, p. 180.

Începând cu p. 181 începe cuvântarea din 27 septembrie 2010, cf. n. *, p. 181: Cercetarea teologică – aprofundare a cunoașterii credinței și vieții Bisericii, p. 181-185. Cuvântare susținută la Al 4-lea Congres național al Facultăților de Teologie Ortodoxă din Patriarhia Română, cf. n. *, p. 181.

Teologia este „știința despre Dumnezeu”, p. 181, care are „ca temelie și centru al ei revelația divină”, p. 182.

Iar cercetarea teologică „este o necesitate”, p. 182. Eu aș spune că cercetarea teologică e fundamentul teologiei. Pentru că numai pe baza cercetării teologice putem scrie teologie. Fără cercetare personală a surselor teologice nu facem decât să-i plagiem pe alții. Iar dacă tot citind cărți teologice ortodoxe vedem că lucrurile, la un moment dat, se cam repetă, e tocmai pentru faptul că autorii lor nu au șantiere personale de cercetare teologică ci „se înfruptă” din munca altora. Și de aceea ajung „să știe” ceea ce știu și alții, fără să ne spună lucruri noi, nemaiauzite.

Da, e adevărat, „toate disciplinele teologice…au nevoie de cercetare ca aprofundare a cunoașterii credinței și vieții Bisericii”, p. 183. Însă cercetarea reală ajunge la noi dimensiuni ale realității teologice și nu la aceleași constatări ale predecesorilor. Lucru care ne arată, în mod lămurit, că cercetarea teologică reală e o floare rară în contemporaneitate. De aceea, falsul studiu teologic este „monoton, repetitiv, superficial, stereotip și static”, p. 183. Repetă ce-au mai zis și alții.

Ca și în alte părți ale cărții și ale operei sale, Părintele Patriarh Daniel Ciobotea se raportează la Părintele Stăniloae ca la un teolog creator, p. 183. Din păcate e singurul exemplu de teolog creator pe care ni-l tot propune. În afară de el nu a mai enunțat niciun alt nume de teolog ortodox contemporan. Oare Părintele Stăniloae e chiar singurul teolog ortodox creator al Ortodoxiei actuale? Dintre cei care sunt în viață, pe cine am putea propune?

Însă, pe drept cuvânt, autorul nostru subliniază faptul că „cercetarea nu este numai studiu, ci și discernământ sau selectare critică a informațiilor dobândite.  Mai precis, în cercetarea teologică se va reține ce este folositor pentru mântuire, adică util intensificării credinței și comuniunii de viață a omului cu Dumnezeu”, p. 183.

Cercetarea teologică reală reține toate elementele descoperite. Și prezentarea lor integrală înseamnă o redescoperire autentică a unei personalități teologice. Mai pe înțeles, dacă studiez viața unui Sfânt și analizez toate sursele ei, nu introduc în studiul meu despre acest Sfânt doar ce îmi place mie ci tot ceea ce am auzit despre el. Unidimensionalizarea în cercetare nu redă realitatea Sfântului ci îi ideologizează viața. Numai dacă viața lui are și bunele și relele la un loc și elogiile și înjurăturile la adresa sa, e o viață profundă și ziditoare.

În p. 184, autorul vorbește despre Istoria monahismului românesc, proiect făcut în colaborare cu Academia Română, și își exprimă satisfacția personală avută în fața numerelor vechi din revista Biserica Ortodoxă Română, care sunt o sinteză a vieții și a teologiei Bisericii, p. 184-185. Și eu am remarcat acest lucru, dar nu numai în revistele teologice ci și în cele istorice, didactice și științifice de la sfârșitul sec. al 19-lea. Peste tot găsim realizările de peste an prezentate cu minuție. De aceea ele sunt o frescă vie a acelei epoci.

Did you like this? Share it: