Iubiții mei,
miercuri, la înjumătățirea praznicului Învierii Domnului (socotită și înjumătățire a Cicizecimii[1], „ca…[zi] care le unește și le leagă pe amândouă”[2] praznicele), s-a vorbit despre apă…
Evanghelia zilei a fost In. 7, 14-30[3], dar cântările zilei au cuprins și In. 7, 37-38, fapt pentru care avem următorul text imnologic:
„Stând în mijlocul templului, la înjumătățirea Praznicului, ca un Dumnezeu ai grăit: Cel însetat să vină la Mine și să bea; că cel ce va bea din această dumnezeiască apă a Mea, [îi] vor izvorî din pântece râuri ale învățăturii Mele; iar cel ce crede în Mine, Care sunt trimis, Care sunt de la Dumnezeiescul Părinte, împreună cu Mine va fi preaslăvit”[4].
Și astfel înțelegem că apa, râurile care vor izvorî din pântecele celui credincios, este harul lui Dumnezeu. Că apa de aici e harul Lui și nu apa de la robinet.
Iar harul Lui Îl primim, începând de la Botezul nostru, în orice slujbă și rugăciune a Bisericii, în orice clipă a vieții noastre, când facem voia Lui și cerem luminarea Lui. Harul Îl primim de la El, de la Dumnezeul nostru, ca o coborâre a slavei Lui la noi, în ființa noastră.
De ce Domnul însă ne spune că râuri de apă vie vor curge din pântecele lui [ἐκ τῆς κοιλίας αὐτοῦ] [In. 7, 38, BYZ], al celui care crede? De ce nu ne spune că el, harul dumnezeiesc, curge din Dumnezeu?
Însă harul curge veșnic din Dumnezeu. De la nimeni altcineva nu se revarsă spre noi și în noi harul Lui decât din ființa Dumnezeului treimic. Iar harul este slava/ lumina Lui cea veșnică și necreată, care nu e văzută cu ochii, care nu e detectată de nicio aparatură umană, ci numai de sufletul și de trupul omului care s-au curățit de patimi și s-au făcut locaș al lui Dumnezeu.
Dar Domnul spune aici că ea curge din pântecele celui care crede, pentru ca să ne spună ceva și mai minunat: că harul Lui, care coboară în noi, rămâne și se odihnește în cel care crede și din el se revarsă și spre alții. Tocmai de aceea noi folosim adesea sintagma de purtător de Dumnezeu, pentru purtător de har. Cel care Îl poartă pe Dumnezeu în el însuși e cel plin de slava Lui, e plin de sfințenie, e plin de candoare, e plin de bunătate.
Iar Domnul ne cheamă la credință, la credința în El, pentru ca să ne facă purtători de Dumnezeu.
Tocmai de aceea noi avem repulsie față de credința înțeleasă ca ideologie. Ca știință învățată după foaie, care nu are nimic de-a face cu tine și cu viața ta. Pentru că, așa cum vedem din In. 7, 38, credința adevărată e credința care te umple de slava lui Dumnezeu. E credința care te sfințește. E credința care înseamnă curățire de patimi, luminare, îndumnezeire.
Și de aceea, atunci când vine vorba să dialogăm despre credință, nu dialogăm doar la nivel de versete și citate (pentru că experiența altora e în afara noastră și nu în noi) ci și la nivel de experiență. De experiență personală.
Căci dacă experiența suferinței sau a îndrăgostirii sau a bolii sunt experiențe despre care putem vorbi doar atunci când le-am trăit, când suntem în cunoștință de cauză, tot la fel experiența credinței care te sfințește este o experiență despre care putem vorbi cu recunoștință și cu mărime de inimă, dacă ea e o realitate în noi înșine.
Și Domnul ne vorbește tocmai despre realitatea credinței și nu despre filosofia credinței.
Nu ne vorbește despre o stare perpetuu neatinsă ci despre o stare interioară continuă, cotidiană în ființa noastră, dacă ne odihnim continuu în Dumnezeu și Dumnezeu – cât de cutremurător dar realist sună! – Se odihnește în noi.
Da, Sfinții lui Dumnezeu erau conștienți în mod continuu de ceea ce se petrecea în ființa lor! Erau conștienți de îndumnezeirea lor continuă, zilnică.
Revărsările continue de har din ființa lor, luminările și vederile dumnezeiești pe care le aveau, toate mișcările și schimbările duhovnicești din ființa lor erau conștientizate de către ei.
Nu s-au sfințit în mod inconștient!
Nu s-au sfințit la întâmplare ci în modul personal în care au fost luminați de Dumnezeu ca să trăiască! Pentru că mântuirea e conștientă și liberă, e plină de veselie și împlinire veșnică dar și de crunte și nume- roase dureri, necazuri, lipsuri și ispite.
…Și am legat înjumătățirea praznicului de duminica de azi, pentru că și azi vorbim de aceeași apă: de apa harului.
În Evanghelia zilei [In. 4, 5-42], Domnul îi vorbește Sfintei Mucenițe Fotini[5] despre har ca despre „izvor de apă săltătoare/ curgătoare întru/ spre viață veșnică [πηγὴ ὕδατος ἁλλομένου εἰς ζωὴν αἰώνιον] [In. 4, 14, BYZ].
Izvor care, ca și în In. 7, 38, e unul interior. Pentru că apa pe care ne-o dă Domnul, adică harul Lui, se face în noi izvor de har.
Însă cum se transformă harul Lui în izvor de har în persoana noastră? Prin aceea că noi înmulțim continuu binele în noi, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Pe măsură ce noi ne afundăm în bine, făcând binele lui Dumnezeu, pe atât harul Lui se înmulțește în noi și devine din pârâiaș izvor și din izvor apoi fluviu. Fluviu de har. Dar asta pe măsura curățirii noastre reale de patimi și a înaintării în sfințenie.
Domnul ne-a vorbit despre semnele progresului nostru în sfințenie, despre semnele reale, adică despre înmulțirea harului în noi înșine, pentru ca nu cumva să socotim aceste simțiri și experiențe duhovnicești ale harului drept unele demonice. Pentru că, din păcate, unii oameni neinstruiți teologic, se tem de mișcările harului din ei crezând că sunt un lucru rău…când ele sunt cel mai mare bine.
Dar pentru a cunoaște diferența dintre mișcările harului în noi înșine, săltările și izvorârile lui în noi înșine și înșelări demonice diverse trebuie să cunoaștem teologia experiențială a Bisericii. Adică ce au trăit Sfinții noștri în drumul mântuirii lor. Ce au învățat ei din ce au trăit ei înșiși.
Așa aflăm de ce e absolut important să citim Dumnezeiasca Scriptură, Filocaliile, Patericele, Viețile Sfinților, cărțile de teologie și de slujbă ale Bisericii: pentru ca să înțelegem cum arată reala curățire, luminare și sfințire a omului și cum arată schimonositele și deplorabilele experiențe ale înșelării demonice.
Pentru că cel înșelat de demoni se consideră „un atotștiutor”, „un sfânt” în viață, „un mântuit”, un om care „nu are probleme”, pe când cel care se mântuiește în mod smerit e conștient de păcatele lui, de patimile pe care le are, de greutățile de tot felul și știe că harul lui Dumnezeu, pe care îl simte, e darul bunătății Sale și nu „o proprietate” a lui pentru că „le-a făcut pe toate”.
De aceea avem nevoie să cunoaștem, să cunoaștem din plin, să cunoaștem în amănunțime Tradiția Bisericii, pentru că avem nevoie de fiecare detaliu pe care îl citim sau îl aflăm în experiența noastră duhovnicească. Citirea zilnică, rugăciunea continuă, pocăința continuă, munca continuă ne fac să ne lămurim interior pe fiecare zi. Adică să liniștim lumea din noi, să aducem pacea în noi, pentru ca să vedem, prin apa harului, adâncul ființei noastre.
Acesta a fost motivul pentru care Domnul i-a vorbit femeii samaritiste (de la forma gr. Σαμαρεῖτις [In. 4, 9, BYZ]) despre apa harului: pentru că mântuirea noastră ține de prezența harului în viața noastră.
Mântuirea înseamnă viața noastră în harul Treimii.
De aceea, mântuirea nu este și nu poate fi o realitate obținută de-a gata, așa cum pretind cultele neoprotestante, pe care oamenii, odată intrați în cultul lor, „o primesc” și „nu o mai pierd”, ci mântuirea e un proces divino-uman continuu de curățire interioară, de luminare și de îndumnezeire, realizat prin harul Treimii, prin slujbele Bisericii și prin toată fapta bună prin care împlinim voia lui Dumnezeu cu noi. Mântuirea e creșterea continuă în comuniunea cu Dumnezeu și în sfințenie. Sfințenie care e o realitate interioară personală continuă și nu una ipotetică sau eshatologică.
Pentru că, ce nu se petrece cu noi acum, nu se va petrece nici în veșnicie. Pentru că mântuirea e realitatea care a început să se dezvolte în noi odată cu Botezul nostru, adică odată cu clipa în care am devenit membri reali ai Bisericii.
Iar sfințenia reală, sfințenia ortodoxă are amprentele ei, care pot fi văzute în toate viețile Sfinților noștri și nu are nimic de-a face cu pseudo-experiențele mistice pe care le trăiesc romano-catolicii, protestanții, neoprotestanții, armenii, monofiziții, nestorienii, greco-catolicii sau păgânii.
Adică noi nu avem Sfinți care „primesc stigmate”. Nu avem Sfinți care „văd cu ochii fizici” vedenii mariologice. Nu avem Sfinți care cred în reîncarnare sau în zeități, în soartă sau în predestinare. Nu avem Sfinți care primesc „glosolalii ininteligibile”. Nu avem Sfinți care să fi ajuns la imensa satanizare de a considera că pot „să reînființeze” Biserica, așa cum a făcut Martin Luther și cei de după el. Nu avem Sfinți care să nege Tradiția Bisericii. Nu avem Sfinți care să fi dorit „să schimbe” învățătura Apostolilor și a Părinților Bisericii, ci care au apărat-o cu sârguință toată viața și mulți au murit din cauza mărturisirii ei.
Tocmai de aceea noi, ca ortodocși, știm că adevărata Biserică și unica, Biserica Cincizecimii, e Biserica Ortodoxă și de aceea nu dorim „o altă biserică”, pentru că „o altă biserică” nu poate exista.
Ci noi, aici, în Biserica lui Hristos, încercăm fiecare în parte să ne mântuim prin pocăință și prin toată fapta bună, sfințindu-ne în credința cea una, a tuturor Sfinților Lui.
Iar în această săptămână s-a vorbit despre apă, despre apa lui Dumnezeu, despre slava Lui veșnică, pentru că lumina învierii Lui e apa Lui.
S-a vorbit despre apă pentru că creația în întregime este avidă de această apă.
Toți suntem însetați de apa Lui, chiar dacă nu mulți știu să își formuleze nevoia! Avem nevoie de apa Lui, care e tot cuvântul Lui, toată voia Lui cu noi, tot harul Lui, toată bucuria Lui.
Iar dacă apa Lui e harul dumnezeiesc, mâncarea [βρῶμά] lui Dumnezeu este împlinirea voii Lui [In. 4, 34, BYZ].
Așadar, dacă harul Lui e izvor de apă veșnică în noi, atunci suntem înfometați de a face voia lui Dumnezeu.
Foamea după bine, după creație, după întrajutorarea oamenilor e o foame care ne satură interior. Ne satură nu orgoliul, ci dorința curată a inimii!
Căci atunci când suntem în harul Lui nu facem lucrurile din orgoliu ci din dragoste, din nevoia, resimțită interior, de a ajuta, în mod real, profund, pe oameni.
Și simți să îi ajuți pentru că harul lui Dumnezeu te îndeamnă să faci acest lucru, lucru care e bineplăcut lui Dumnezeu.
Iubiții mei, să ne umplem cu toții de harul Lui, pentru ca să simțim cu toții foamea după împlinirea voii lui Dumnezeu! Foame sfântă, foame dumnezeiască, prin care oamenii sunt luminați interior de harul Lui care rămâne în noi.
Însă ce se întâmplă când din noi, în loc de har, emană miresmele Iadului? Ce simt oamenii, credincioși sau nu, când din noi iese moarte și nu viață?
De aceea, în loc de a ne propune drept doctori ai lumii, trebuie mai întâi să ne vindecăm pe noi înșine de patimile de care vrem să îi vindecăm pe alții.
Pentru că adevăratul Doctor al sufletelor și al trupurilor noastre e Dumnezeul nostru treimic, Cel care ne umple pe noi de tot harul și de toată vindecarea Lui. Și El ne vindecă prin fiecare spovedire a păcatelor noastre, prin fiecare împărtășire cu El, prin fiecare rugăciune, prin fiecare milostenie, prin fie- care lacrimă pentru alții.
Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să facem voia Lui!
Hristos a înviat!
Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste noi toți, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
[1] Cf. Penticostar, ed. BOR 1999, p. 159. [2] Ibidem. [3] Idem, p. 165. [4] Idem, p. 156.
[5] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Fotini_samarineanca.
