Amintire/ Remembrance

Stam lângă pârâiaș.
I sat next to brooklet.
Apa avea
The water had
o muzică pură.
a pure music.
Vedeam în apă
I saw in water
pești mici și cu ochii
small fishes and with the eyes
ieșiți în relief.
out in relief.
Păreau niște linii sclipitoare
They seemed some brilliant lines
care spărgeau apa.
which broke the water.
Viteza lor mă uimea.
Their speed amazed me.
Din când în când băgam
From time to time I tuck
mâna în apă
the hand in water
să prind aceste linii.
to catch those lines.
Dam de o apă rece
I gave of a cold water
care mă electrocuta.
which electrocuted me.
Însă nu prindeam
But did not caught
Aveau o viteză uimitoare
They had an amazing speed
iar eu o mână de copil.
and I a hand of child.
Aveau o viteză ca secunda,
They had a speed as the second,
pe care nu o putem grăbi și
on which we cannot rush and
nici recupera.
nor recover.

Poem din vol. Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9). Aflat în lucru.

Înmormântarea Arhim. Roman Braga [1 mai 2015]

Sursa fotografiilor este aceasta.

Braga 1Braga 2Braga 3Braga 4Braga 5Braga 6Braga 7Braga 8Braga 9Braga 10Braga 11

Archimandrite Roman [Braga], 93, of the Monastery of the Holy Dormition here fell asleep in the Lord shortly before midnight on the evening of Tuesday, April 28, 2015.

Father Roman was born in Condrita, Bessarabia on April 2, 1922, the last of seven children born to Cosma and Maria Braga.  Raised by a devout Orthodox mother and in close proximity to the Monastery of Condrita, he grew up in an Orthodox Christian environment.

During his formative years, he had the living example of his mother, who imprinted on her children the virtues of Christian life.  He often recalled how his mother attended lengthy services at the monastery in his childhood and how sleepy and tired he would become, yet he always was at her side.  These formative years laid the foundation for the strict discipline of his entire life that served him to the very last day of his life.

At the age of seven, he entered grade school in his native village.  Five years later, he was sent to the Caldarusani Monastery near Bucharest, Romania, from which he was sent to the Monastic Seminary of Cernica, also near the Romanian capital, where he formed life-long friendships with some of Romania’s greatest future spiritual fathers.  It was there that he met Fathers Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Benedict Ghius, Grigore Babus, and Gratian Radu.  Later, he would spend time in prison with some of them, reuniting with them years later in the US.

In 1942, he returned to the Seminary of Chisinau, Bessarabia and began simultaneous studies at the Theological Institute, the School of Letters and Philosophy and the Pedagogic Institute in Bucharest.

In 1947, he graduated Magna cum Laude from the Theological Institute, receiving the Certificate of Professor of the Romanian Language and Theology.  The following year, he entered the Doctoral program at the Institute of Theology in Bucharest.  However, he was unable to continue his studies as he was arrested in the summer of 1948 and spent the year under interrogation, being accused of belonging to an anti-Semitic movement.

He was detained in Bucharest at the Jilava prison and then sent to Pitesti, notorious for conducting brainwashing experiments, where he was placed in solitary confinement.  In 1951, he was sent to the labor camp in the Danube Delta, from which he was released under parole in the summer of 1953.  He then relocated in Iasi, where his sister, Mother Benedicta, was a nun.

He was tonsured to monastic rank in January 1954 and ordained to the diaconate the following week at the Iasi Metropolia, where he was permitted to remain until 1959, although under surveillance by the Secrete Services.  During this time he served daily at the Metropolia and sang in the choir.

He also conducted theological sessions at the Medical School and other universities, discussing the practice of the Prayer of the Heart and interpreting the Philokalia for the students.  This led to his second arrest and another year of interrogation in 1959.  Unsure of what kind of accusations to bring against him, the regime accused him, along with 15 others, of participating in the “Burning Bush” movement.  As a result, he was sentenced to 18 years of forced labor.

From 1959 until 1964, he spent time in various concentration camps in the Danube Delta.  Under pressure from the West, he was released in 1964 after the Amnesty General decree freed all political prisoners in Romania. Later that year, he was ordained to the priesthood at the Episcopate of Oradea and, on January 1, 1965, installed as parish priest in a village in northern Romania, where he organized a 100-voice children’s choir, and a Sunday School.

The authorities did not look favorably on his ministry, and two years later, he was transferred secretly to another parish.  Being considered an “unwanted element” by the communist government, the Patriarchate subsequently sent him as a missionary to Brazil.  In 1972, after four years of ministry in Sao Paulo, Brazil, he was invited by His Eminence, the late Archbishop Valerian [Trifa] of the Romanian Orthodox Episcopate of America to relocate to the US, where for the next five years he translated Romanian liturgical music into English, pursued the development of religious education programs for children, and served on the committee that translated Romanian religious texts to English.

He also served in many parishes across the US and Canada.  On the Great Feast of the Annunciation in 2015, His Eminence, Archbishop Nathaniel, on behalf of the Holy Synod of Bishops of the Orthodox Church in America, presented the Order of Saint Romanos to Father Roman in recognition of his work in the field of liturgical music.

In 1979, he was assigned parish priest at Holy Trinity Church, Youngstown, OH, and was reassigned to Saint George Cathedral, Southfield, MI in 1982.  The following year, he was transferred to the Monastery of the Holy Transfiguration, Ellwood City, PA, where he served as priest and spiritual father until 1988, at which time he retired to the Monastery of the Dormition of the Mother of God, Rives Junction, MI, where he remained for the remainder of his life.

His years at Dormition Monastery were filled with the complete cycle of liturgical services, counseling, teaching and pastoral ministry.  Up until the past two years of his life, he never missed a service, and he maintained his prayer rule intact—rising at 2:00 a.m., reading morning prayers, and preparing to be in church at 5:00 a.m. sharp every day.

He maintained much of this schedule even after he was diagnosed with prostate cancer, until he no longer had the strength to do so.  However, he never missed a Divine Liturgy, for which he always prepared in advance, regardless of how tired he may have been.  His spiritual children were—and are—many, and he never forgot any of them, even if he did not see them for many years.

Father Roman was confined to bed 10 days before his repose, yet he remained lucid and completely aware of his surroundings until the very end.

Father Roman will lie in state on Thursday, April 30, in the church at Dormition Monastery, where Vespers will be celebrated at 5:00 p.m., followed by the celebration of the Trisagion at 7:00 p.m., followed by Matins.  The faithful are invited to offer their prayers and attend the services until the church is closed at the conclusion of Matins.

On Friday, May 1, visitation will begin at 6:00 a.m.  The Divine Liturgy will be celebrated at 7:00 a.m., followed by the Funeral Service at 9:30 a.m.  Interment will take place in the monastery cemetery, after which all are invited to partake of the mercy meal which, due to space limitations, will be held at the Rives Baptist Church, 2800 Barry Road, Rives Junction, MI.  The monastery sisterhood has arranged for housing at the Hankered Inn, located five miles north of the monastery.  Those desiring overnight accommodations will receive a reduced rate if they mention the monastery when calling 1-517-769-6153 when making reservations.

May Father Roman’s memory be eternal!

Predică la Duminica a 5-a după Paști [2015]

Iubiții mei,

miercuri, la înjumătățirea praznicului Învierii Domnului (socotită și înjumătățire a Cicizecimii[1], „ca…[zi] care le unește și le leagă pe amândouă”[2] praznicele), s-a vorbit despre apă

Evanghelia zilei a fost In. 7, 14-30[3], dar cântările zilei au cuprins și In. 7, 37-38, fapt pentru care avem următorul text imnologic:

„Stând în mijlocul templului, la înjumătățirea Praznicului, ca un Dumnezeu ai grăit: Cel însetat să vină la Mine și să bea; că cel ce va bea din această dumnezeiască apă a Mea, [îi] vor izvorî din pântece râuri ale învățăturii Mele; iar cel ce crede în Mine, Care sunt trimis, Care sunt de la Dumnezeiescul Părinte, împreună cu Mine va fi preaslăvit”[4].

Și astfel înțelegem că apa, râurile care vor izvorî din pântecele celui credincios, este harul lui Dumnezeu. Că apa de aici e harul Lui și nu apa de la robinet.

Iar harul Lui Îl primim, începând de la Botezul nostru, în orice slujbă și rugăciune a Bisericii, în orice clipă a vieții noastre, când facem voia Lui și cerem luminarea Lui. Harul Îl primim de la El, de la Dumnezeul nostru, ca o coborâre a slavei Lui la noi, în ființa noastră.

De ce Domnul însă ne spune că râuri de apă vie vor curge din pântecele lui [ἐκ τῆς κοιλίας αὐτοῦ] [In. 7, 38, BYZ], al celui care crede? De ce nu ne spune că el, harul dumnezeiesc, curge din Dumnezeu?

Însă harul curge veșnic din Dumnezeu. De la nimeni altcineva nu se revarsă spre noi și în noi harul Lui decât din ființa Dumnezeului treimic. Iar harul este slava/ lumina Lui cea veșnică și necreată, care nu e văzută cu ochii, care nu e detectată de nicio aparatură umană, ci numai de sufletul și de trupul omului care s-au curățit de patimi și s-au făcut locaș al lui Dumnezeu.

Dar Domnul spune aici că ea curge din pântecele celui care crede, pentru ca să ne spună ceva și mai minunat: că harul Lui, care coboară în noi, rămâne și se odihnește în cel care crede și din el se revarsă și spre alții. Tocmai de aceea noi folosim adesea sintagma de purtător de Dumnezeu, pentru purtător de har. Cel care Îl poartă pe Dumnezeu în el însuși e cel plin de slava Lui, e plin de sfințenie, e plin de candoare, e plin de bunătate.

Iar Domnul ne cheamă la credință, la credința în El, pentru ca să ne facă purtători de Dumnezeu.

Tocmai de aceea noi avem repulsie față de credința înțeleasă ca ideologie. Ca știință învățată după foaie, care nu are nimic de-a face cu tine și cu viața ta. Pentru că, așa cum vedem din In. 7, 38, credința adevărată e credința care te umple de slava lui Dumnezeu. E credința care te sfințește. E credința care înseamnă curățire de patimi, luminare, îndumnezeire.

Și de aceea, atunci când vine vorba să dialogăm despre credință, nu dialogăm doar la nivel de versete și citate (pentru că experiența altora e în afara noastră și nu în noi) ci și la nivel de experiență. De experiență personală.

Căci dacă experiența suferinței sau a îndrăgostirii sau a bolii sunt experiențe despre care putem vorbi doar atunci când le-am trăit, când suntem în cunoștință de cauză, tot la fel experiența credinței care te sfințește este o experiență despre care putem vorbi cu recunoștință și cu mărime de inimă, dacă ea e o realitate în noi înșine.

Și Domnul ne vorbește tocmai despre realitatea credinței și nu despre filosofia credinței.

Nu ne vorbește despre o stare perpetuu neatinsă ci despre o stare interioară continuă, cotidiană în ființa noastră, dacă ne odihnim continuu în Dumnezeu și Dumnezeu – cât de cutremurător dar realist sună! – Se odihnește în noi.

Da, Sfinții lui Dumnezeu erau conștienți în mod continuu de ceea ce se petrecea în ființa lor! Erau conștienți de îndumnezeirea lor continuă, zilnică.

Revărsările continue de har din ființa lor, luminările și vederile dumnezeiești pe care le aveau, toate mișcările și schimbările duhovnicești din ființa lor erau conștientizate de către ei.

Nu s-au sfințit în mod inconștient!

Nu s-au sfințit la întâmplare ci în modul personal în care au fost luminați de Dumnezeu ca să trăiască! Pentru că mântuirea e conștientă și liberă, e plină de veselie și împlinire veșnică dar și de crunte și nume- roase dureri, necazuri, lipsuri și ispite.

…Și am legat înjumătățirea praznicului de duminica de azi, pentru că și azi vorbim de aceeași apă: de apa harului.

convertirea Sfintei Mucenite FotiniÎn Evanghelia zilei [In. 4, 5-42], Domnul îi vorbește Sfintei Mucenițe Fotini[5] despre har ca despre „izvor de apă săltătoare/ curgătoare întru/ spre viață veșnică [πηγὴ ὕδατος ἁλλομένου εἰς ζωὴν αἰώνιον] [In. 4, 14, BYZ].

Izvor care, ca și în In. 7, 38, e unul interior. Pentru că apa pe care ne-o dă Domnul, adică harul Lui, se face în noi izvor de har.

Însă cum se transformă harul Lui în izvor de har în persoana noastră? Prin aceea că noi înmulțim continuu binele în noi, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Pe măsură ce noi ne afundăm în bine, făcând binele lui Dumnezeu, pe atât harul Lui se înmulțește în noi și devine din pârâiaș izvor și din izvor apoi fluviu. Fluviu de har. Dar asta pe măsura curățirii noastre reale de patimi și a înaintării în sfințenie.

Domnul ne-a vorbit despre semnele progresului nostru în sfințenie, despre semnele reale, adică despre înmulțirea harului în noi înșine, pentru ca nu cumva să socotim aceste simțiri și experiențe duhovnicești ale harului drept unele demonice. Pentru că, din păcate, unii oameni neinstruiți teologic, se tem de mișcările harului din ei crezând că sunt un lucru rău…când ele sunt cel mai mare bine.

Dar pentru a cunoaște diferența dintre mișcările harului în noi înșine, săltările și izvorârile lui în noi înșine și înșelări demonice diverse trebuie să cunoaștem teologia experiențială a Bisericii. Adică ce au trăit Sfinții noștri în drumul mântuirii lor. Ce au învățat ei din ce au trăit ei înșiși.

Așa aflăm de ce e absolut important să citim Dumnezeiasca Scriptură, Filocaliile, Patericele, Viețile Sfinților, cărțile de teologie și de slujbă ale Bisericii: pentru ca să înțelegem cum arată reala curățire, luminare și sfințire a omului și cum arată schimonositele și deplorabilele experiențe ale înșelării demonice.

Pentru că cel înșelat de demoni se consideră „un atotștiutor”, „un sfânt” în viață, „un mântuit”, un om care „nu are probleme”, pe când cel care se mântuiește în mod smerit e conștient de păcatele lui, de patimile pe care le are, de greutățile de tot felul și știe că harul lui Dumnezeu, pe care îl simte, e darul bunătății Sale și nu „o proprietate” a lui pentru că „le-a făcut pe toate”.

De aceea avem nevoie să cunoaștem, să cunoaștem din plin, să cunoaștem în amănunțime Tradiția Bisericii, pentru că avem nevoie de fiecare detaliu pe care îl citim sau îl aflăm în experiența noastră duhovnicească. Citirea zilnică, rugăciunea continuă, pocăința continuă, munca continuă ne fac să ne lămurim interior pe fiecare zi. Adică să liniștim lumea din noi, să aducem pacea în noi, pentru ca să vedem, prin apa harului, adâncul ființei noastre.

Acesta a fost motivul pentru care Domnul i-a vorbit femeii samaritiste (de la forma gr. Σαμαρεῖτις [In. 4, 9, BYZ]) despre apa harului: pentru că mântuirea noastră ține de prezența harului în viața noastră.

Mântuirea înseamnă viața noastră în harul Treimii.

De aceea, mântuirea nu este și nu poate fi o realitate obținută de-a gata, așa cum pretind cultele neoprotestante, pe care oamenii, odată intrați în cultul lor, „o primesc” și „nu o mai pierd”, ci mântuirea e un proces divino-uman continuu de curățire interioară, de luminare și de îndumnezeire, realizat prin harul Treimii, prin slujbele Bisericii și prin toată fapta bună prin care împlinim voia lui Dumnezeu cu noi. Mântuirea e creșterea continuă în comuniunea cu Dumnezeu și în sfințenie. Sfințenie care e o realitate interioară personală continuă și nu una ipotetică sau eshatologică.

Pentru că, ce nu se petrece cu noi acum, nu se va petrece nici în veșnicie. Pentru că mântuirea e realitatea care a început să se dezvolte în noi odată cu Botezul nostru, adică odată cu clipa în care am devenit membri reali ai Bisericii.

Iar sfințenia reală, sfințenia ortodoxă are amprentele ei, care pot fi văzute în toate viețile Sfinților noștri și nu are nimic de-a face cu pseudo-experiențele mistice pe care le trăiesc romano-catolicii, protestanții, neoprotestanții, armenii, monofiziții, nestorienii, greco-catolicii sau păgânii.

Adică noi nu avem Sfinți care „primesc stigmate”. Nu avem Sfinți care „văd cu ochii fizici” vedenii mariologice. Nu avem Sfinți care cred în reîncarnare sau în zeități, în soartă sau în predestinare. Nu avem Sfinți care primesc „glosolalii ininteligibile”. Nu avem Sfinți care să fi ajuns la imensa satanizare de a considera că pot „să reînființeze” Biserica, așa cum a făcut Martin Luther și cei de după el. Nu avem Sfinți care să nege Tradiția Bisericii. Nu avem Sfinți care să fi dorit „să schimbe” învățătura Apostolilor și a Părinților Bisericii, ci care au apărat-o cu sârguință toată viața și mulți au murit din cauza mărturisirii ei.

Tocmai de aceea noi, ca ortodocși, știm că adevărata Biserică și unica, Biserica Cincizecimii, e Biserica Ortodoxă și de aceea nu dorim „o altă biserică”, pentru că „o altă biserică” nu poate exista.

Ci noi, aici, în Biserica lui Hristos, încercăm fiecare în parte să ne mântuim prin pocăință și prin toată fapta bună, sfințindu-ne în credința cea una, a tuturor Sfinților Lui.

Iar în această săptămână s-a vorbit despre apă, despre apa lui Dumnezeu, despre slava Lui veșnică, pentru că lumina învierii Lui e apa Lui.

S-a vorbit despre apă pentru că creația în întregime este avidă de această apă.

Toți suntem însetați de apa Lui, chiar dacă nu mulți știu să își formuleze nevoia! Avem nevoie de apa Lui, care e tot cuvântul Lui, toată voia Lui cu noi, tot harul Lui, toată bucuria Lui.

Iar dacă apa Lui e harul dumnezeiesc, mâncarea [βρῶμά] lui Dumnezeu este împlinirea voii Lui [In. 4, 34, BYZ].

Așadar, dacă harul Lui e izvor de apă veșnică în noi, atunci suntem înfometați de a face voia lui Dumnezeu.

Foamea după bine, după creație, după întrajutorarea oamenilor e o foame care ne satură interior. Ne satură nu orgoliul, ci dorința curată a inimii!

Căci atunci când suntem în harul Lui nu facem lucrurile din orgoliu ci din dragoste, din nevoia, resimțită interior, de a ajuta, în mod real, profund, pe oameni.

Și simți să îi ajuți pentru că harul lui Dumnezeu te îndeamnă să faci acest lucru, lucru care e bineplăcut lui Dumnezeu.

Iubiții mei, să ne umplem cu toții de harul Lui, pentru ca să simțim cu toții foamea după împlinirea voii lui Dumnezeu! Foame sfântă, foame dumnezeiască, prin care oamenii sunt luminați interior de harul Lui care rămâne în noi.

Însă ce se întâmplă când din noi, în loc de har, emană miresmele Iadului? Ce simt oamenii, credincioși sau nu, când din noi iese moarte și nu viață?

De aceea, în loc de a ne propune drept doctori ai lumii, trebuie mai întâi să ne vindecăm pe noi înșine de patimile de care vrem să îi vindecăm pe alții.

Pentru că adevăratul Doctor al sufletelor și al trupurilor noastre e Dumnezeul nostru treimic, Cel care ne umple pe noi de tot harul și de toată vindecarea Lui. Și El ne vindecă prin fiecare spovedire a păcatelor noastre, prin fiecare împărtășire cu El, prin fiecare rugăciune, prin fiecare milostenie, prin fie- care lacrimă pentru alții.

Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să facem voia Lui!

Hristos a înviat!

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste noi toți, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

[1] Cf. Penticostar, ed. BOR 1999, p. 159. [2] Ibidem. [3] Idem, p. 165. [4] Idem, p. 156.

[5] A se vedea: