Zi: 11 mai 2015

Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei [10]

One comment

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei, Ed. Basilica, București, 2014, 334 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.

*

O Dogmatică pentru omul de azi (p. 186-198) e un articol publicat prima dată în rev. Irenikon, nr. 4/ 1981, p. 472-484, cf. n. *, p. 186. Și autorul își începe articolul cu afirmația că Părintele Stăniloae este „personalitatea…marcantă a teologiei române contemporane”, p. 186.  Iar Dogmatica sa este rodul a peste 40 de ani de predare a teologiei dogmatice, p. 186.

În p. 187, autorul prezintă cuprinsul Dogmaticii Părintelui Stăniloae, care este „scrisă…pentru și în interiorul unei Biserici vii, rugătoare și mărturisitoare”, p. 187-188. Pentru că în Dogmatica sa, Părintele Stăniloae a prezentat „actualitatea permanentă a credinței creștine și unicitatea sa de neînlocuit”, p. 188, „fără agresivitate și fără teamă, fără o dorință de originalitate cu orice preț și fără preocuparea imediată de frumusețe artistică a frazei”, p. 188-189.

Pentru Părintele Stăniloae, teologia este „o slujire eclesială”, p. 191, care trebuie să pună în evidență „umanismul creștin”, p. 192.

Iar Dogmatica sa este o „carte de o maturitate teologică și spirituală excepțională”, care „reprezintă o contribuție majoră la teologia panortodoxă și ecumenică în general”, p. 198.

Între p. 199-208 avem o prelegere din noiembrie 2003, susținută la Congresul teologic internațional „Dumitru Stăniloae”, cf. n. *, p. 199, și poartă titlul: Teologia – știința mântuirii și a vieții veșnice în gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae, p. 199.

Părintele Dumitru înțelegea teologia ca „știință a mântuiri și a vieții veșnice”, p. 199. Biserica nu trebuie să devină formalistă în slujirea ei și nici teologia „rece și individualistă”, p. 202.

În p. 205 și 206, autorul folosește sintagma „hristologie trinitară”, cu sensul că Hristos e Cel ce a dezvăluit Treimea oamenilor și a lucrat și lucrează continuu la mântuirea noastră împreună cu Tatăl și cu Duhul. Iar sintagma hristologie trinitară e un punct de vedere corect, autentic ortodox, atunci când dorim să vorbim despre teologia revelată de Domnul, pentru că ea este una triadologică.

În încheierea discursului său, Patriarhul nostru spune despre teologia Părintelui Stăniloae că nu trebuie doar „admirată, ci și asimilată și continuată”, p. 208. Numai că această continuare a lui Stăniloae e întotdeauna personală și nu înseamnă o imitare a stilului său până la sufocare.

Între p. 209-213 avem o prefață de carte, cf. n. *, p. 209, intitulată Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae – o liturghie a gândirii, p. 209.

Teologia stăniloesciană nu e pură „teologie sistematică” pentru că „are foarte multe aspecte de teologie istorică, teologie misionară, teologie apologetică, teologie fundamentală…[fiind] o teologie a spiritualității filocalice și liturgice”, p. 209. Iar teologia sa este „o teologie trinitară”, p. 210.

În același timp, „Părintele Stăniloae este contemporan cu toți Sfinții din toate timpurile pentru că gândirea Sfinților Părinți este permanent prezentă în gândirea sa teologică”, p. 211. Iar teologia lui are deschidere interdisciplinară și o capacitate imensă de dialog, p. 212. Părintele Stăniloae a fost ferm în apărarea Ortodoxiei dar nu un fanatic religios, a dialogat cu alte teologii fără să-și vândă identitatea, p. 213.

Ortodoxia este „plenitudinea adevărului” și de aceea „nu se poate ascunde de teamă, nici izola din orgoliu, ci se revarsă ca lumina”, p. 213. Iar teologia sa „este apreciată, tocmai pentru că arată Ortodoxia capabilă de dialog, capabilă să prezinte adevărul credinței ortodoxe în actualitate”, p. 213.

Articolul dintre p. 214-217, intitulat Părintele Dumitru Stăniloae – dimensiunea ultimă a credinței a fost publicat de autor în  Telegraful român, nr. 47-48/ 1988 și a fost publicat atunci când Părintele Dumitru împlinea 85 de ani de viață. El a fost revăzut de autor în 2009, cf. n. *, p. 214.

În p. 214, Părintele Patriarh Daniel consideră Filocalia românească drept o ediție „monumentală”, p. 214. Și așa și este! Atât prin traducere cât și prin comentariile de subsol. Comentarii care sunt mai puține în primele 5 volume, dar care abundă în celelalte. Și fără ele, eu nu văd nicio traducere serioasă. Pentru că atunci când traduci un text te implici nu numai în redarea lui ci și în înțelegerea lui întrucâtva. Prin comentariile tale îl ajuți pe cititor să înțeleagă mult mai ușor sensul comunicării.

Teologia Părintelui Stăniloae e tradițională și actuală, p. 215.  E „o teologie mărturisitoare și profetică, dar fără zgomot și fără iluzii, o teologie existențială și eclezială, care pune în evidență, mai întâi de toate, adevărul lui Hristos”, p. 216-217.

De aceea, persoana Părintelui Dumitru Stăniloae este „pentru noi un mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut Bisericii, precum și o frumoasă pildă care trebuie să ne inspire”, p. 217.

Între p. 218-227 avem textul intitulat Părintele Dumitru Stăniloae, dascăl al rugăciunii. Un text din 5 februarie 2003, rostit ca meditație la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Text care a fost editat și într-un volum memorial recent închinat Părintelui Stăniloae.

Părintele Stăniloae a scris mult dar a predicat puțin, p. 219. Și el a adâncit teologia patristică, p. 219. Ajutorul pe care familia trebuie să i-l dea teologului, p. 220. Mama Părintelui Dumitru l-a visat preot și i-a mărturisit despre acest lucru, p. 220-221. Iar autorul consideră că Părintele Dumitru a fost un rugător datorită mamei sale, p. 221.

Când l-a auzit cum se ruga, autorul a înțeles că Părintele Dumitru era de o simplitate imensă, p. 223. Pentru că era intim și familiar cu Dumnezeu, p. 224. De aceea slujea ca preot în mod smerit, p. 224, fiind „foarte natural, simplu, smerit, pentru ca și oamenii simpli să poată înțelege esențialul credinței ca viață în Dumnezeu”, p. 224. Fapt pentru care două erau caracteristicile slujirii sale preoțești: smerenia și simplitatea, p. 225. Căci el te făcea „să simți prezența sfințeniei lui Dumnezeu”, p. 225, în persoana sa atunci când slujea.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [52]

Leave a comment

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

O altă jiganie îi aduce Inorogului vestea că și Filul a mers la vrăjitoare, ca să împletească mreje împotriva Struțocămilei, însă i s-a cerut să se împrietenească cu Corbul și să renunțe la solidaritatea sa cu Inorogul. Ceea ce Filul, „în prostimea inimii” [1], a făgăduit să facă.

Ca acestea și altele ca acestea
cel ce vrăjiia
cu cel ce să vrăjiia
în vânt arunca
și gândurile în aier își spulbăra, /…/

 că într-aceiași vreme
din părțile ostroavelor mediterane
o jiganie mare s-au râdicat,
ai căriia mreji
și vrăji
atâta de tari
și de mari
era,
cât pre toate celea
ce de la ceialalte jiganie tocmite era,
îndată în deșert le scoasă
și, așeși de tot fărâmându-le,
le rumpsă.

În care vreme, Inorogul,
vădzind că chipurile vrăjitoarelor s-au schimbat
și vrăjile spre alte descântece s-au mutat,
așijderea de mrejile carile întinse
și acmu rumpte și destinsă
fără nicio grijă socotindu-să,
îndată de la lăcașurile Cucoșului coborându-să,
la ale sale să dusă[2].

 Hameleonul și tovarășii săi nu se lasă însă descumpăniți:

 iarăși alfavita din-ceput a citi
și buchele din capăt a prociti
începură,
sfaturile înturnară,
voroavele răsturnară,
gândurile tăvăliră,
chitelele prăvăliră,
dârmoiară
și cernură,
nighina din grâu
și bobul din madzire să aleagă
nu putură,
grămădiră,
vrăvuiră,
aruncară,
scuturară,
spulbărară,
vânturară,
pleavele din grăunțe a despărți,
obosindu-să, să lăsară[3].

Cantemir insistă aici pe muzica verbelor.

Ne amintim că, într-un capitol anterior, autorul apelase la același joc poetic, în care am descoperit un procedeu modern, utilizat mai târziu de Heliade și de Botta[4], numai că acolo enumerația era substantivală:

holburi,
vivore,
tremuri,
cutremuri,
tunete,
sunete,
trăsnete,
plesnete.

Însă, și acolo, rolul substantivelor era să sublinieze…mișcarea, enumerația viza a scoate în evidență dinamismul neobișnuit al tabloului.

Cu atât mai mult în situația de față, unde avem o cascadă de verbe.

Acolo era peisajul unui revolte cosmice, realizat printr-o acumulare impresionantă de elemente active, aici sugestia neliniștii interioare, a furnicarului de gânduri, idei și planuri ale celor cărora nu le era pe plac eliberarea Inorogului.

Paradoxul este că, acum, nu avem niște activități propriu-zise, plenare, o mișcare amplă și susținută ca în exemplul anterior.

Cantemir mai degrabă ironizează strădaniile adversarilor, utilizând atât de multe verbe, pentru ca în final să le sublinieze zădărnicia: „sfaturile înturnară,/ voroavele răsturnară,/ gândurile tăvăliră,/ chitelele prăvăliră,/ dârmoiară/ și cernură,/ nighina din grâu/ și bobul din madzire să aleagă/ nu putură,/ grămădiră,/ vrăvuiră,/ aruncară,/ scuturară,/ spulbărară,/ vânturară,/ pleavele din grăunțe a despărți,/ obosindu-să, să lăsară”.

Autorul scontează pe efectele metaforice ale acestei enumerații, întreprinderea zadarnică a uneltitorilor fiind exprimată printr-o alegorie cu substrat basmic: ceea ce trebuia să facă ei se asemăna cu alegerea grâului de neghină și a plevei de grăunțe. O muncă ostenitoare și în final inutilă, pentru că nu poate fi dusă la îndeplinire cu succes.

Însă trebăluirea sau mișunarea aceasta, a celor care vor cu tot dinadinsul să facă rău, ne trimite cu gândul la Dosoftei și la psalmii săi versificați:

Deșert cătră [a]proape tot omul grăiește
Și cu-nșelăciune va de-l păgubește.
Cu buze viclene, din inemi-adânce,
Grăiesc răutate și cuvânt de price.

(Ps. 11, 5-8)

 *

Sara, când să culcă să să odihnească,
Gândește la z[i]uă ce rău să scornească.

 (Ps. 35, 9-10)

Răul mult cere și el o inimă adâncă să-l încapă. Dintr-o astfel de inimă izvorăște acest dinamism nefast: înturnară, răsturnară, tăvăliră, prăvăliră, dârmoiară, cernură, grămădiră, vrăvuiră, aruncară, scuturară, spulbărară, vânturară.

Dosoftei reprodusese sintetic această forfotă negativă:

Că Tu, Doamne,-n fărălege
Pre nime nu laș[i] s-alerge.

(Ps. 5, 11-12)

Cantemir a apelat la același procedeu stilistic atunci când a ilustrat metaforic lupta păsărilor și a animalelor împotriva insectelor:

Mânie ca aceasta vărsară,
vrăjmășie ca aceasta arătară,
gătire ca aceasta făcură,
tunară,
detunară,
trăsniră,
plesniră,
răcniră,
piuiră
și din toate părțile cu mare urgie
marile acestea jigănii
asupra micșoarelor musculițe să repedziră…

Utilizarea lui în noul context este însă mai subtilă, pentru că, de data aceasta, așa cum spuneam, dinamismul este mai mult interior, eforturile vrăjmașilor se istovesc mai mult în planuri, chitele, în procitirea buchelor, încercând să aleagă bobul de grâu de bobul de mazăre.

Încercând, adică, să scoată apă din piatră seacă și să găsească orice mijloc sau prilej, oricât de mic, de a face răul pe care doreau să-l facă.

Vânătorii Inorogului se căinează, deci, pentru eșecul acțiunilor lor:

Ostenința a atâta vreme,
mulțimea a atâtea pagube,
șirilăile sudorilor,
izvoarăle lacrămilor
și alalte
toate
cu totul în vânt
și în deșert să dusără.

 Iată, Inorogul la câmp, fără sială,
iată-l-ăi la lăcașurile sale fără dodeială,
iată-l-ăi, toate pre voia lui deplin a fi
nedejduiește fără îndoială.

Vremea lui lină,
noaî tulbure,
vrăjitorii
și mrejitorii,
sau neputincioși,
sau necredincioși,
în lucru nestăruitori,
la cuvânt nestătători. /…/

 Iată, vânătorile ne batgiocuri,
iată, mrejile în toate părțile ne șpârcui,
iată, toate meșterșugurile în darn[5]
și toate trudele în zădar
ne scoasă…[6].

Un Dulău bătrân propune ca ei să recunoască adevărul uneltirilor în fața Corbului și să pună capăt vrajbei și ostenelilor zadarnice. Însă ceilalți iau în râs această propunere, afirmând că chipul adevărului a fost cu totul acoperit de pictura amăgelilor și nu mai poate fi în nici un fel restaurat:

cele de multe ori amăgele
și minciunoase văpsele
toată zugrăvala și chipul adevărului
scârnav au muruit
și la cel luminos chip
și a adeverinții figură a vini
preste putința șarurilor [culorilor] a fi
dzicea[7].

Cantemir a zugrăvit portretul Adevărului în Metafizica sa (Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago).

Aici afirmă că inamicii săi au muruit (au tencuit, au astupat cu zid) „cel luminos chip și a adeverinții figură”. Substantivul mur (zid) va reveni ca neologism în poezia pașoptistă și la Eminescu.

Se iscă o ceartă între Dulău și tovarășii săi de până atunci. Dulăul îi acuză că, prin lupte și certuri necontenite, „în vreme de patrudzăci de ani/ ca valurile țărmurile, nepărăsit [lovind],/ voi monarhiia Leului /…/ la cea mai de apoi și netămăduită răzsipă [ruină] ați adus-o” și că urmează să facă același lucru și cu „[re]publica pasirilor” [8].

Imaginea ruinei țării ca a țărmurilor stâncoase mâncate de valuri, încet dar sigur, e neîndoielnic foarte reușită din punct de vedere poetic, dar și foarte concretă.

În reproșul acestui Dulău bătrân citim durerea boierilor bătrâni din paginile lui Costin sau Neculce, care deplâng epoca de decădere pe care au ajuns să o trăiască.

E, fără îndoială, o imagine percutantă, care ar fi demnă de piesele pașoptiștilor sau de proiectele dramatice ale lui Eminescu.

Însă îndemnurile aceluia la cumpătare nu-și găsesc ecou:

Înfocat
oarecum și încă mai cu mare mânie ațițat
și mai spre mare răutate pornit
de acestea cuvinte, Râsul cu cumplită urgie
cătră Dulău dzisă:

„O, cap de hârtie
cu crieri de aramă,
o, sac de mătasă și plin de fișchie,
o, ferice de voi și de monarhiia voastră,
când nedejdea voastră
în credința Inorogului viți aședza
și din aședzimântul lui lineștea
vă viți aștepta. /…/

 Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele,
ochii noștri în trupul nostru,
iară ai voștri într-al vostru
sint deșchiși.
Nime casa altuia mai mult decât pre a sa
a cunoaște poate.

Noi sintem carii cea mai multă viață
cu Inorogul împreună ne-am petrecut,
noi sintem carii a lui gând și fire am cunoscut,
noi sintem carii și prin ficații lui am trecut
și ce idol înluntru poartă
și ce icoană afară arată
curat știm” etc.[9].

Recunoaște iarăși, cu ușurință, formulările de tip biblic: „Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele”; „Nime casa altuia mai mult decât pre a sa a cunoaște poate”.

Astfel,

Acestea
și altele multe ca acestea
Râsul, spre împiedecarea aședzimântului,
împotriva Dulăului, pre cât putu, ritorisi
și macar că pre o parte să părea
că cuvântul adevărul atinge
(căci dintr-îmbe părțile
încredințarea cu greu putea fi),

însă cu inima și cu gândul,
de la limanul lineștii,
departe, în valurile tulburării, să bătea,

de vreme ce din gură
neîncredințarea argumentuia,
iar din gând socotiia
că macar vremenică pace
între dânșii de să va cumva aședza,
cât de în scurtă vreme,
din cele nenumărate vicleșugurile lor,
multe pot să să descopere,
pre carile Inorogul în catalogul său
pre amăruntul însămnate le avea[10].

Catalogul cu vicleșuguri al Inorogului este chiar…Istoria ieroglifică, pe care, printr-un procedeu care acum este socotit postmodern, o va menționa în chiar paginile cărții, denigrându-l pe Corb, care „nu numai după Istoria ieroglificească cu numele Corb,/…/ ce așe să fii te arăți” [11].

[1] Idem, p. 315. [2] Idem, p. 316. [3] Idem, p. 316-317.

[4] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/17/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-31/.

[5] Expresie veche, însemnând în zadar, pe care o utilizează și Eminescu în Junii corupți, cf. http://ro.wikisource.org/wiki/Junii_corup%C8%9Bi.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 317.

[7] Idem, p. 318. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 318-319. [10] Idem, p. 319-320. [11] Idem, p. 329.