Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

O altă jiganie îi aduce Inorogului vestea că și Filul a mers la vrăjitoare, ca să împletească mreje împotriva Struțocămilei, însă i s-a cerut să se împrietenească cu Corbul și să renunțe la solidaritatea sa cu Inorogul. Ceea ce Filul, „în prostimea inimii” [1], a făgăduit să facă.

Ca acestea și altele ca acestea
cel ce vrăjiia
cu cel ce să vrăjiia
în vânt arunca
și gândurile în aier își spulbăra, /…/

 că într-aceiași vreme
din părțile ostroavelor mediterane
o jiganie mare s-au râdicat,
ai căriia mreji
și vrăji
atâta de tari
și de mari
era,
cât pre toate celea
ce de la ceialalte jiganie tocmite era,
îndată în deșert le scoasă
și, așeși de tot fărâmându-le,
le rumpsă.

În care vreme, Inorogul,
vădzind că chipurile vrăjitoarelor s-au schimbat
și vrăjile spre alte descântece s-au mutat,
așijderea de mrejile carile întinse
și acmu rumpte și destinsă
fără nicio grijă socotindu-să,
îndată de la lăcașurile Cucoșului coborându-să,
la ale sale să dusă[2].

 Hameleonul și tovarășii săi nu se lasă însă descumpăniți:

 iarăși alfavita din-ceput a citi
și buchele din capăt a prociti
începură,
sfaturile înturnară,
voroavele răsturnară,
gândurile tăvăliră,
chitelele prăvăliră,
dârmoiară
și cernură,
nighina din grâu
și bobul din madzire să aleagă
nu putură,
grămădiră,
vrăvuiră,
aruncară,
scuturară,
spulbărară,
vânturară,
pleavele din grăunțe a despărți,
obosindu-să, să lăsară[3].

Cantemir insistă aici pe muzica verbelor.

Ne amintim că, într-un capitol anterior, autorul apelase la același joc poetic, în care am descoperit un procedeu modern, utilizat mai târziu de Heliade și de Botta[4], numai că acolo enumerația era substantivală:

holburi,
vivore,
tremuri,
cutremuri,
tunete,
sunete,
trăsnete,
plesnete.

Însă, și acolo, rolul substantivelor era să sublinieze…mișcarea, enumerația viza a scoate în evidență dinamismul neobișnuit al tabloului.

Cu atât mai mult în situația de față, unde avem o cascadă de verbe.

Acolo era peisajul unui revolte cosmice, realizat printr-o acumulare impresionantă de elemente active, aici sugestia neliniștii interioare, a furnicarului de gânduri, idei și planuri ale celor cărora nu le era pe plac eliberarea Inorogului.

Paradoxul este că, acum, nu avem niște activități propriu-zise, plenare, o mișcare amplă și susținută ca în exemplul anterior.

Cantemir mai degrabă ironizează strădaniile adversarilor, utilizând atât de multe verbe, pentru ca în final să le sublinieze zădărnicia: „sfaturile înturnară,/ voroavele răsturnară,/ gândurile tăvăliră,/ chitelele prăvăliră,/ dârmoiară/ și cernură,/ nighina din grâu/ și bobul din madzire să aleagă/ nu putură,/ grămădiră,/ vrăvuiră,/ aruncară,/ scuturară,/ spulbărară,/ vânturară,/ pleavele din grăunțe a despărți,/ obosindu-să, să lăsară.

Autorul scontează pe efectele metaforice ale acestei enumerații, întreprinderea zadarnică a uneltitorilor fiind exprimată printr-o alegorie cu substrat basmic: ceea ce trebuia să facă ei se asemăna cu alegerea grâului de neghină și a plevei de grăunțe. O muncă ostenitoare și în final inutilă, pentru că nu poate fi dusă la îndeplinire cu succes.

Însă trebăluirea sau mișunarea aceasta, a celor care vor cu tot dinadinsul să facă rău, ne trimite cu gândul la Dosoftei și la psalmii săi versificați:

Deșert cătră [a]proape tot omul grăiește
Și cu-nșelăciune va de-l păgubește.
Cu buze viclene, din inemi-adânce,
Grăiesc răutate și cuvânt de price.

(Ps. 11, 5-8)

 *

Sara, când să culcă să să odihnească,
Gândește la z[i]uă ce rău să scornească.

 (Ps. 35, 9-10)

Răul mult cere și el o inimă adâncă să-l încapă. Dintr-o astfel de inimă izvorăște acest dinamism nefast: înturnară, răsturnară, tăvăliră, prăvăliră, dârmoiară, cernură, grămădiră, vrăvuiră, aruncară, scuturară, spulbărară, vânturară.

Dosoftei reprodusese sintetic această forfotă negativă:

Că Tu, Doamne,-n fărălege
Pre nime nu laș[i] s-alerge.

(Ps. 5, 11-12)

Cantemir a apelat la același procedeu stilistic atunci când a ilustrat metaforic lupta păsărilor și a animalelor împotriva insectelor:

Mânie ca aceasta vărsară,
vrăjmășie ca aceasta arătară,
gătire ca aceasta făcură,
tunară,
detunară,
trăsniră,
plesniră,
răcniră,
piuiră
și din toate părțile cu mare urgie
marile acestea jigănii
asupra micșoarelor musculițe să repedziră…

Utilizarea lui în noul context este însă mai subtilă, pentru că, de data aceasta, așa cum spuneam, dinamismul este mai mult interior, eforturile vrăjmașilor se istovesc mai mult în planuri, chitele, în procitirea buchelor, încercând să aleagă bobul de grâu de bobul de mazăre.

Încercând, adică, să scoată apă din piatră seacă și să găsească orice mijloc sau prilej, oricât de mic, de a face răul pe care doreau să-l facă.

Vânătorii Inorogului se căinează, deci, pentru eșecul acțiunilor lor:

Ostenința a atâta vreme,
mulțimea a atâtea pagube,
șirilăile sudorilor,
izvoarăle lacrămilor
și alalte
toate
cu totul în vânt
și în deșert să dusără.

 Iată, Inorogul la câmp, fără sială,
iată-l-ăi la lăcașurile sale fără dodeială,
iată-l-ăi, toate pre voia lui deplin a fi
nedejduiește fără îndoială.

Vremea lui lină,
noaî tulbure,
vrăjitorii
și mrejitorii,
sau neputincioși,
sau necredincioși,
în lucru nestăruitori,
la cuvânt nestătători. /…/

 Iată, vânătorile ne batgiocuri,
iată, mrejile în toate părțile ne șpârcui,
iată, toate meșterșugurile în darn[5]
și toate trudele în zădar
ne scoasă…[6].

Un Dulău bătrân propune ca ei să recunoască adevărul uneltirilor în fața Corbului și să pună capăt vrajbei și ostenelilor zadarnice. Însă ceilalți iau în râs această propunere, afirmând că chipul adevărului a fost cu totul acoperit de pictura amăgelilor și nu mai poate fi în nici un fel restaurat:

cele de multe ori amăgele
și minciunoase văpsele
toată zugrăvala și chipul adevărului
scârnav au muruit
și la cel luminos chip
și a adeverinții figură a vini
preste putința șarurilor [culorilor] a fi
dzicea[7].

Cantemir a zugrăvit portretul Adevărului în Metafizica sa (Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago).

Aici afirmă că inamicii săi au muruit (au tencuit, au astupat cu zid) „cel luminos chip și a adeverinții figură”. Substantivul mur (zid) va reveni ca neologism în poezia pașoptistă și la Eminescu.

Se iscă o ceartă între Dulău și tovarășii săi de până atunci. Dulăul îi acuză că, prin lupte și certuri necontenite, „în vreme de patrudzăci de ani/ ca valurile țărmurile, nepărăsit [lovind],/ voi monarhiia Leului /…/ la cea mai de apoi și netămăduită răzsipă [ruină] ați adus-o” și că urmează să facă același lucru și cu „[re]publica pasirilor” [8].

Imaginea ruinei țării ca a țărmurilor stâncoase mâncate de valuri, încet dar sigur, e neîndoielnic foarte reușită din punct de vedere poetic, dar și foarte concretă.

În reproșul acestui Dulău bătrân citim durerea boierilor bătrâni din paginile lui Costin sau Neculce, care deplâng epoca de decădere pe care au ajuns să o trăiască.

E, fără îndoială, o imagine percutantă, care ar fi demnă de piesele pașoptiștilor sau de proiectele dramatice ale lui Eminescu.

Însă îndemnurile aceluia la cumpătare nu-și găsesc ecou:

Înfocat
oarecum și încă mai cu mare mânie ațițat
și mai spre mare răutate pornit
de acestea cuvinte, Râsul cu cumplită urgie
cătră Dulău dzisă:

„O, cap de hârtie
cu crieri de aramă,
o, sac de mătasă și plin de fișchie,
o, ferice de voi și de monarhiia voastră,
când nedejdea voastră
în credința Inorogului viți aședza
și din aședzimântul lui lineștea
vă viți aștepta. /…/

 Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele,
ochii noștri în trupul nostru,
iară ai voștri într-al vostru
sint deșchiși.
Nime casa altuia mai mult decât pre a sa
a cunoaște poate.

Noi sintem carii cea mai multă viață
cu Inorogul împreună ne-am petrecut,
noi sintem carii a lui gând și fire am cunoscut,
noi sintem carii și prin ficații lui am trecut
și ce idol înluntru poartă
și ce icoană afară arată
curat știm” etc.[9].

Recunoaște iarăși, cu ușurință, formulările de tip biblic: „Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele”; „Nime casa altuia mai mult decât pre a sa a cunoaște poate”.

Astfel,

Acestea
și altele multe ca acestea
Râsul, spre împiedecarea aședzimântului,
împotriva Dulăului, pre cât putu, ritorisi
și macar că pre o parte să părea
că cuvântul adevărul atinge
(căci dintr-îmbe părțile
încredințarea cu greu putea fi),

însă cu inima și cu gândul,
de la limanul lineștii,
departe, în valurile tulburării, să bătea,

de vreme ce din gură
neîncredințarea argumentuia,
iar din gând socotiia
că macar vremenică pace
între dânșii de să va cumva aședza,
cât de în scurtă vreme,
din cele nenumărate vicleșugurile lor,
multe pot să să descopere,
pre carile Inorogul în catalogul său
pre amăruntul însămnate le avea[10].

Catalogul cu vicleșuguri al Inorogului este chiar…Istoria ieroglifică, pe care, printr-un procedeu care acum este socotit postmodern, o va menționa în chiar paginile cărții, denigrându-l pe Corb, care „nu numai după Istoria ieroglificească cu numele Corb,/…/ ce așe să fii te arăți” [11].


[1] Idem, p. 315. [2] Idem, p. 316. [3] Idem, p. 316-317.

[4] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/17/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-31/.

[5] Expresie veche, însemnând în zadar, pe care o utilizează și Eminescu în Junii corupți, cf. http://ro.wikisource.org/wiki/Junii_corup%C8%9Bi.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 317.

[7] Idem, p. 318. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 318-319. [10] Idem, p. 319-320. [11] Idem, p. 329.

Did you like this? Share it: