Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [53]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
„Dulăii vânători” obosesc și caută pacea cu Inorogul, însă Hameleonul și Râsul își continuă intrigile. Hameleonul vine în „monarhiia Vulturului”, ațâțându-l pe Corb împotriva vechiului său inamic:
Deci tot lucrul în stropșirea
și de tot prăpădirea
Inorogul stând,
numai asupra lui goana,
ori cu ce mijloc ar fi,
să nu părăsască și cu bine,
și cu rău vârtos le porunciia.
Acestea și ca acestea Hameleonul,
pre cât mai în grabă putu,
ară,
sămănă,
grăpă,
săceră,
trieră,
vântură
și în jitnița răutăților Corbului le aședză,
pre carile în vremea lor să răzsaie nedejduind,
pentru ca spre monarhiia dobitoacelor să margă
voie să-i dea să rugă. /…/
Hameleonul, voie și dzua bună luând,
cum mai curând
în monarhiia dobitoacelor trecu[1].
Șoimul însă încearcă să îl convingă pe Corb de nevinovăția Inorogului și de loialitatea Bâtlanului. Cantemir conferă argumentației tiparul filosofic atât de drag lui, regăsind aici, (ca și în alte câteva locuri din Istorie…), limbajul Divanului:
Lucrurile firești
(milostivul mieu și de bine făcătoriu stăpân)
și cu un cuvânt să dzic,
oricâte de la ceriu până la ceriu
să văd,
să simt
și să înțeleg,
cei a firii iscoditori
și cu de-adinsul cercători,
dzic, precum patru pricini să li să dea.
Pricina adecă: cine, din ce,
în ce chip și pentru ce.
Deci dintr-aceste patru
cele trii înainte mărgătoare
(pre cât a mea proastă socoteală agiunge)
adevărat fizicăi slujesc.
Iară cea mai de pre urmă
nicicum cu fizica a să amesteca poate
(macar că grei și deplin învățători așe au slăvit),
ce numai ithicăi,
adecă învățăturii obiceinice
temeiul și sfârșitul ieste
(ce pentru ca proimiul voroavei mele
cu lungimea ceva mai mult
supăr[are] să nu aducă,
în scurt,
pre cât voi putea și a proimiului cinste să păzăsc
și deșchiderea a alalte voroave
precum să cade mai chiar să sfitesc
voi sili).
Ieste dară firea în lucruri,
carea le face a fi ce sint
și a lucra ce au poruncă a lucra,
și aceasta
afară din toată socoteala Pricinii săvârșitoare,
însă numai porunca și orânduiala Aceluia,
carile din [în]ceput spre vecinică
și neobosită clătire [mișcare] au pornit-o,
carea precum a nu să obosi,
așe nici a să schimba,
nici a să muta
știe sau poate.
Neschimbată, când dzic, în fețe,
iară nu în atomuri,
trebuie să înțelegi
de vreme ce toate atomurile în toate fețele,
în toată vremea
cursul perioadelor sale făcând
și săvârșind
și ca-ntr-un vârtej întorcându-să,
tând la nemica,
tând la a fi a lucrului
să întorc.
Adecă de o parte născând,
iară de altă parte perind,
singură schimbarea atomurilor tâmplându-să,
ființa fețelor,
după hireșul [propriul] său neam [gen]
întreagă și neschimbată să pădzește
(căci nici cel firesc lucrătoriu osteneala simpte,
nici materia lipsește,
nici formei după a sa orânduială firește
împiedecare
sau de tot ștergere
a să da poate).
Că, amintrilea fiind, încă de demult
vrunul din chipurile neamurilor
de tot a pieri s-ar fi tâmplat.
Tot, dară, orice firea firește lucreadză,
pricina săvârșitului preste socoteala și simțirea ei ieste.
Că amintrilea dobitocul numai dobitoc a naște
ar fi lăsat,
iară nu lupul pe oaie și șoimul pe porumb
a mânca ar fi putut.
Așijderea, cele firești toate în sferă să întorc
și sferâi firește sfârșit nedându-să,
iată că nu pentru odihna sfârșitului,
ce pentru vecinica clătire
de la neclătitul Călătoriu [Dumnezeu] să clătește.
Soarele, luna, ceriul
și alalte trupuri cerești toate,
din-ceput năpărăsit și cu mare răpegiune aleargă,
însă nu cu aceia socoteală,
ca doară vreodânăoară
la doritul țenchiu și sfârșit agiungând,
să să odihnească,
căci așe (precum s-ar putea dzice),
încă demult ar fi cunoscut,
precum firește la sfârșit să agiungă,
preste putință îi ieste
și precum până acmu
în vreun punct a sferii lucrării sale
loc de stare n-au aflat,
așe și de [a]cii înainte
în vecii vecilor,
precum nu va mai putea,
demult nedejdea
i s-ar fi curmat,
fără numai cândailea Clătitoriul firii
(Cel ce în clătire nehotărâtă [fără sfârșit] și neodihnită o ține),
după a Sa slobodă și puternică voie
vreodată a o clăti
ar părăsi.
Aședară, toate lucrurile firești,
cu una și singură a soarelui paradigmă,
precum să cade
a să înțelege să pot.
Că precum soarele de la punctul Racului
până la punctul Capricornului
să suie și să pogoară
și în tot anul,
macar că toate locurile îmblării sale
negreșit atinge și cerceteadză,
însă nici curgerii sfârșit a face,
nici odihnii a să da poate,
fără numai cât cu apropiierea
și depărtarea sa de la locurile ce privește,
mutările
și schimbările
vremilor pricinește,
și aceasta afară din toată
socoteala și simțirea sa.
Într-acesta chip și cursul a toată fapta
nepărăsit atomurile schimbându-și,
toate cele din-ceput chipuri
nebetejite
și nepierdute
păzește.
De unde aievea ieste
că țenchiul sfârșitului nu în socoteala fireștilor,
ce într-a Izvoditoriului și Pricinitoriului firii
ieste.
Și așe, socoteala sfârșitului,
din cele firești cu totului tot râdicându-să,
rămâne ca după Pricina pricinilor,
în care a doa pricină socoteala pricinii sfârșitului
să să afle.
Și aflând-o, să o pricepem trebuie.
Deci, precum aievea s-au arătat,
de vreme ce în cele firești
socoteala pricinii sfârșitului firește nu să află,
anangheon ieste
ca în cele ithicești stăruită să rămâie.
Așijderea ithica nu altor fapte,
fără numai ceiia carea cu socoteală
și cu înțelegere ieste,
slujește.
Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală,
aceiași și a sfârșitului socoteală,
ce, pentru ce face,
a avea poate;
și aceia numai un țenchiu și hotar
lucrurilor sale puind,
la carile agiungând,
precum la sfârșit au agiuns
să cunoască,
și așe, de clătirea ce făcea
să să odihnească.
Cu acesta mijloc mare lumină
celor ce cu înțelegere să slujăsc
a lumina poate
și ascuțită sabie împotriva celora
ce pre Ziditoriul tuturor a tăgădui
nebunește îndrăznesc,
în mână să ia,
de vreme ce deosăbirea zidirii și a Ziditoriului
dintr-aceasta chiar [clar]
a să cunoaște poate.
Căci Ziditoriul, după înțelepciunea și puterea Sa,
zidirea săvârșind,
de lucru să odihnește [Fac. 2, 2]
și, ca un deplin în putere stăpân,
o dată numai poruncind,
din veci și până în veci zidirea ca o slujnică
după poruncă nepărăsit aleargă.
Deci precum toate alalte,
câte supt ceriu zidiri să află,
din [de] Ziditoriu să deosăbăsc,
căci socoteala nu a sfârșitului,
ce a poruncii numai au,
așe una numai [adică omul] Ziditoriului său [lor] mai aproape
și a să asămăna să dzice,
căci precum a poruncii firească socoteală,
așe a sfârșitului fericirii și nefericirii,
a binelui și a răului său chibzuială
și adevătată hotărâre a cunoaște poate.
Și aceasta macar că nu din fireasca sa vrednicie,
ce oarecum împotrivă și peste fire,
o înțelegere mai mult decât firească
și dumnedzăiesc
și ceresc
oarece (căruia suflet înțelegătoriu îi dzicem),
în sine strălumineadză,
carile, preste cele firești
hotară râdicându-l,
la cele metafizicești,
ithicești
și theologhicești
cunoștințe îl povățuiește.
Aședară, din cele înainte pomenite
a culege putem,
ca oricare zidire ithicește din-ceputul lucrului
socoteala sfârșitului ar avea,
aceia Ziditoriului său
cu partea înțelegerii să să asemene,
iară carea firește numai cele trii pricini ar priimi,
iară socoteala sfârșitului nu ar avea,
ce numai după poruncă nepărăsit
și peste simțire ar alerga,
aceia Ziditoriului nicicum în ceva să nu să asemene,
ce una din cele multe
și mai nenumărate în perioadele sale
pururea alergătoare
și ca cele mai proaste celui mai de cinste [omului] slujitoare
și îndămnătoare
să fie[2].
În lume, zice Cantemir prin vocea Șoimului, există cauze fizice și cauze morale/ spirituale. Iar el nu este de acord cu acei filosofi, fie ei cât de mari, care consideră că există numai cauze empirice ale lucrurilor, care sunt, adică, materialiști/ atei.
Lucrurile iraționale din univers acționează fiecare după firea lor, pe care le-a dat-o Dumnezeu, fără ca ele să aibă „socoteala [înțelegerea] Pricinii săvârșitoare”, ele neputând să-și schimbe firea sau rostul cu care au fost create.
Firea rămâne neschimbabilă/ nemutabilă în lucrurile/ ființele iraționale individuale, de-a lungul veacurilor și al generațiilor.
„Firea firește lucreadză”, adică toate lucrurile și vietățile acționează în mod firesc, după natura lor, a fiecăreia în parte, fără să cunoască „pricina săvârșitului”, din ce motiv, adică, se comportă în într-un fel sau altul, motiv care este de la Dumnezeu.
„Cele firești toate în sferă să întorc”: se referă la împlinirea unui cerc existențial (naștere, dezvoltare, înmulțire, moarte) pe care, într-un mod mai mult sau mai puțin complex, toate lucrurile din univers îl împlinesc.
Este cercul existențial despre care va vorbi foarte mult și Eminescu și pe care îl va socoti obositor/ epuizant (Luceafărul, Glossă etc.), însă nu pentru că Dumnezeu a creat lucruri sau fenomene rele, ci din cauza patimilor umane, a degradării și a morții care au pătruns în lume odată cu păcatul primilor oameni și care fac ca această repetiție să devină până la urmă stresantă, angoasantă și ca omul să-și dorească să intre în „repaosul de veci”. Căci conștiința umană (și cu atât mai mult conștiința poetică sensibilă și genială) nu se poate obișnui cu vremelnicia pe care neîcetatele cicluri naturale i-o subliniază din ce în ce mai pregnant.
Și nu numai geniile poetice, ci și orice om care a cunoscut un parcurs existențial complex obosește să vadă aceeași lume care-și schimbă numai garderoba, repetând la nesfârșit aceleași patimi, și își dorește să primească odihnă de toată această înșiruire de cadre identice și alergare nebună după deșertăciuni.
Așa încât oboseala lui Eminescu și vehemența lui împotriva repetițiilor nu se explică numai printr-o ipotetică (dar mult și abuziv vehiculată) credință în metempsihoză, după cum nici dorința de vecinic repaos (expresie eminamente ortodoxă) nu se traduce prin dorința de întoarcere în Nirvana, în neființă.
Dacă nu ar exista moarte și păcat – așa cum Dumnezeu a creat lumea la început – altul ar fi ritmul de viață paradisiac, inalterabil, și alta percepția asupra lui, care este în afara extenuării morale și fizice.
Însă Cantemir – Șoimul, adică – discută aici despre condițiile existențiale prezente. Vom vedea unde va duce demonstrația sa.
„Sferâi firește sfârșit nedându-să”: ciclurile existențiale actuale sunt imperturbabile, pentru că lumea este susținută de Dumnezeu într-o mișcare necontenită (veșnică, cum zice Cantemir): „pentru vecinica clătire/ de la neclătitul Călătoriu [Dumnezeu] să clătește”.
Dumnezeu este nemișcat, dar susține lumea în mișcare continuă. „Dumnezeu se mișcă rămânând nemișcat”[3].
„Toate lucrurile firești,/ cu una și singură a soarelui paradigmă” se pot înțelege corect, afirmă Șoimul, referindu-se, de fapt, la toate corpurile cerești, a căror mișcare orbitală este observabilă și care nu ies vreodată de pe axa lor. Mișcarea lor nu are un scop anume de atins, adică un punct la care să ajungă și în care să se oprească („în vreun punct a sferii lucrării sale/ loc de stare n-au aflat”), pentru că Dumnezeu le-a lăsat să execute această rotație permanent.
Cantemir vorbește din două motive despre „a soarelui paradigmă”: pentru că este mai ușor de observat, odată cu „mutările/ și schimbările/ [pe care] vremilor pricinește”, dar și pentru că această paradigmă „mare lumină/ celor ce cu înțelegere să slujăsc/ a lumina poate”.
În același chip, toate lucrurile se mișcă în timp, pe o orbită de Dumnezeu prevăzută, iar „țenchiul [scopul] sfârșitului nu în socoteala fireștilor,/ ce într-a Izvoditoriului/ și Pricinitoriului firii/ ieste”.
Rațiunea sfârșitului tuturor lucrurilor se află la Dumnezeu.
Cei care au rațiune, se odihnesc de mișcarea faptelor lor „numai un țenchiu și hotar/ lucrurilor sale puind,/ la carile agiungând,/ precum la sfârșit au agiuns/ să cunoască”. Adică se odihnesc dacă au ajuns să cunoască faptul că au atins sfârșitul dorit și proniat de Dumnezeu.
Din a face diferența între mișcarea rațională (îndeplinită de ființele raționale) și cea irațională (executată de lucrurile iraționale] se poate înțelege „deosăbirea zidirii și a Ziditoriului”.
Creaturile lui Dumnezeu iraționale se mișcă în mod firesc, după porunca Făcătorului lor, în mod instinctiv sau prin energia inoculată lor de harul dumnezeiesc, fără să aibă gândul sfârșitului sau al scopului pentru care execută o mișcare sau o acțiune.
O singură creatură se aseamănă Creatorului și „precum a poruncii firească socoteală,/ așe a sfârșitului fericirii și nefericirii,/ a binelui și a răului său chibzuială/ și adevătată hotărâre a cunoaște poate”.
Pe această creatură, care este omul, un „dumnedzăiesc/ și ceresc oarece (căruia suflet înțelegătoriu îi dzicem),/ în sine strălumineadză,/ carile, preste cele firești hotară râdicându-l,/ la cele metafizicești,/ ithicești/ și theologhicești/ cunoștințe îl povățuiește”.
Cele raționale, care se aseamănă lui Dumnezeu și Ziditorului lumii, au drept slujitoare pe cele iraționale și care nu cunosc scopul sau sfârșitul faptelor lor.
[1] Idem, p. 323-324. [2] Idem, p. 325-327.
[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, București, 1987, p. 123.