Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [53]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dulăii vânători” obosesc și caută pacea cu Inorogul, însă Hameleonul și Râsul își continuă intrigile. Hameleonul vine în „monarhiia Vulturului”, ațâțându-l pe Corb împotriva vechiului său inamic:

Deci tot lucrul în stropșirea
și de tot prăpădirea
Inorogul stând,
numai asupra lui goana,
ori cu ce mijloc ar fi,
să nu părăsască și cu bine,
și cu rău vârtos le porunciia.

 Acestea și ca acestea Hameleonul,
pre cât mai în grabă putu,
ară,
sămănă,
grăpă,
săceră,
trieră,
vântură
și în jitnița răutăților Corbului le aședză,
pre carile în vremea lor să răzsaie nedejduind,
pentru ca spre monarhiia dobitoacelor să margă
voie să-i dea să rugă. /…/

 Hameleonul, voie și dzua bună luând,
cum mai curând
în monarhiia dobitoacelor trecu[1].

Șoimul însă încearcă să îl convingă pe Corb de nevinovăția Inorogului și de loialitatea Bâtlanului. Cantemir conferă argumentației tiparul filosofic atât de drag lui, regăsind aici, (ca și în alte câteva locuri din Istorie…), limbajul Divanului:

Lucrurile firești
(milostivul mieu și de bine făcătoriu stăpân)
și cu un cuvânt să dzic,
oricâte de la ceriu până la ceriu
să văd,
să simt
și să înțeleg,
cei a firii iscoditori
și cu de-adinsul cercători,
dzic, precum patru pricini să li să dea.

Pricina adecă: cine, din ce,
în ce chip și pentru ce.
Deci dintr-aceste patru
cele trii înainte mărgătoare
(pre cât a mea proastă socoteală agiunge)
adevărat fizicăi slujesc.

Iară cea mai de pre urmă
nicicum cu fizica a să amesteca poate
(macar că grei și deplin învățători așe au slăvit),
ce numai ithicăi,
adecă învățăturii obiceinice
temeiul și sfârșitul ieste
(ce pentru ca proimiul voroavei mele
cu lungimea ceva mai mult
supăr[are] să nu aducă,
în scurt,
pre cât voi putea și a proimiului cinste să păzăsc
și deșchiderea a alalte voroave
precum să cade mai chiar să sfitesc
voi sili).

Ieste dară firea în lucruri,
carea le face a fi ce sint
și a lucra ce au poruncă a lucra,
și aceasta
afară din toată socoteala Pricinii săvârșitoare,
însă numai porunca și orânduiala Aceluia,
carile din [în]ceput spre vecinică
și neobosită clătire [mișcare] au pornit-o,
carea precum a nu să obosi,
așe nici a să schimba,
nici a să muta
știe sau poate.

Neschimbată, când dzic, în fețe,
iară nu în atomuri,
trebuie să înțelegi
de vreme ce toate atomurile în toate fețele,
în toată vremea
cursul perioadelor sale făcând
și săvârșind
și ca-ntr-un vârtej întorcându-să,
tând la nemica,
tând la a fi a lucrului
să întorc.

Adecă de o parte născând,
iară de altă parte perind
,
singură schimbarea atomurilor tâmplându-să,
ființa fețelor,
după hireșul [propriul] său neam [gen]
întreagă și neschimbată să pădzește
(căci nici cel firesc lucrătoriu osteneala simpte,
nici materia lipsește,
nici formei după a sa orânduială firește
împiedecare
sau de tot ștergere
a să da poate).

Că, amintrilea fiind, încă de demult
vrunul din chipurile neamurilor
de tot a pieri s-ar fi tâmplat.

Tot, dară, orice firea firește lucreadză,
pricina săvârșitului preste socoteala și simțirea ei ieste.
Că amintrilea dobitocul numai dobitoc a naște
ar fi lăsat,
iară nu lupul pe oaie și șoimul pe porumb
a mânca ar fi putut.

Așijderea, cele firești toate în sferă să întorc
și sferâi firește sfârșit nedându-să,
iată că nu pentru odihna sfârșitului,
ce pentru vecinica clătire
de la neclătitul Călătoriu [Dumnezeu] să clătește.

Soarele, luna, ceriul
și alalte trupuri cerești toate,
din-ceput năpărăsit și cu mare răpegiune aleargă,
însă nu cu aceia socoteală,
ca doară vreodânăoară
la doritul țenchiu și sfârșit agiungând,
să să odihnească,
căci așe (precum s-ar putea dzice),
încă demult ar fi cunoscut,
precum firește la sfârșit să agiungă,
preste putință îi ieste
și precum până acmu
în vreun punct a sferii lucrării sale
loc de stare n-au aflat,
așe și de [a]cii înainte
în vecii vecilor,
precum nu va mai putea,
demult nedejdea
i s-ar fi curmat,
fără numai cândailea Clătitoriul firii
(Cel ce în clătire nehotărâtă [fără sfârșit] și neodihnită o ține),
după a Sa slobodă și puternică voie
vreodată a o clăti
ar părăsi.

Aședară, toate lucrurile firești,
cu una și singură a soarelui paradigmă,
precum să cade
a să înțelege să pot.
Că precum soarele de la punctul Racului
până la punctul Capricornului
să suie și să pogoară
și în tot anul,
macar că toate locurile îmblării sale
negreșit atinge și cerceteadză,
însă nici curgerii sfârșit a face,
nici odihnii a să da poate,
fără numai cât cu apropiierea
și depărtarea sa de la locurile ce privește,
mutările
și schimbările
vremilor pricinește,
și aceasta afară din toată
socoteala și simțirea sa.

Într-acesta chip și cursul a toată fapta
nepărăsit atomurile schimbându-și,
toate cele din-ceput chipuri
nebetejite
și nepierdute
păzește.
De unde aievea ieste
că țenchiul sfârșitului nu în socoteala fireștilor,
ce într-a Izvoditoriului și Pricinitoriului firii
ieste.

Și așe, socoteala sfârșitului,
din cele firești cu totului tot râdicându-să,
rămâne ca după Pricina pricinilor,
în care a doa pricină socoteala pricinii sfârșitului
să să afle.
Și aflând-o, să o pricepem trebuie.
Deci, precum aievea s-au arătat,
de vreme ce în cele firești
socoteala pricinii sfârșitului firește nu să află,
anangheon ieste
ca în cele ithicești stăruită să rămâie.

Așijderea ithica nu altor fapte,
fără numai ceiia carea cu socoteală
și cu înțelegere ieste,
slujește.
Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală,
aceiași și a sfârșitului socoteală,
ce, pentru ce face,
a avea poate;
și aceia numai un țenchiu și hotar
lucrurilor sale puind,
la carile agiungând,
precum la sfârșit au agiuns
să cunoască,
și așe, de clătirea ce făcea
să să odihnească.

Cu acesta mijloc mare lumină
celor ce cu înțelegere să slujăsc
a lumina poate
și ascuțită sabie împotriva celora
ce pre Ziditoriul tuturor a tăgădui
nebunește îndrăznesc,
în mână să ia,
de vreme ce deosăbirea zidirii și a Ziditoriului
dintr-aceasta chiar [clar]
a să cunoaște poate.

Căci Ziditoriul, după înțelepciunea și puterea Sa,
zidirea săvârșind,
de lucru să odihnește [Fac. 2, 2]
și, ca un deplin în putere stăpân,
o dată numai poruncind,
din veci și până în veci zidirea ca o slujnică
după poruncă nepărăsit aleargă.

Deci precum toate alalte,
câte supt ceriu zidiri să află,
din [de] Ziditoriu să deosăbăsc,
căci socoteala nu a sfârșitului,
ce a poruncii numai au,
așe una numai [adică omul] Ziditoriului său [lor] mai aproape
și a să asămăna să dzice,
căci precum a poruncii firească socoteală,
așe a sfârșitului fericirii și nefericirii,
a binelui și a răului său chibzuială
și adevătată hotărâre a cunoaște poate.

Și aceasta macar că nu din fireasca sa vrednicie,
ce oarecum împotrivă și peste fire,
o înțelegere mai mult decât firească
și dumnedzăiesc
și ceresc
oarece (căruia suflet înțelegătoriu îi dzicem),
în sine strălumineadză,
carile, preste cele firești
hotară râdicându-l,
la cele metafizicești,
ithicești
și theologhicești
cunoștințe îl povățuiește.

Aședară, din cele înainte pomenite
a culege putem,
ca oricare zidire ithicește din-ceputul lucrului
socoteala sfârșitului ar avea,
aceia Ziditoriului său
cu partea înțelegerii să să asemene,
iară carea firește numai cele trii pricini ar priimi,
iară socoteala sfârșitului nu ar avea,
ce numai după poruncă nepărăsit
și peste simțire ar alerga,
aceia Ziditoriului nicicum în ceva să nu să asemene,
ce una din cele multe
și mai nenumărate în perioadele sale
pururea alergătoare
și ca cele mai proaste celui mai de cinste [omului] slujitoare
și îndămnătoare
să fie[2].

În lume, zice Cantemir prin vocea Șoimului, există cauze fizice și cauze morale/ spirituale. Iar el nu este de acord cu acei filosofi, fie ei cât de mari, care consideră că există numai cauze empirice ale lucrurilor, care sunt, adică, materialiști/ atei.

Lucrurile iraționale din univers acționează fiecare după firea lor, pe care le-a dat-o Dumnezeu, fără ca ele să aibă „socoteala [înțelegerea] Pricinii săvârșitoare”, ele neputând să-și schimbe firea sau rostul cu care au fost create.

Firea rămâne neschimbabilă/ nemutabilă în lucrurile/ ființele iraționale individuale, de-a lungul veacurilor și al generațiilor.

„Firea firește lucreadză”, adică toate lucrurile și vietățile acționează în mod firesc, după natura lor, a fiecăreia în parte, fără să cunoască „pricina săvârșitului”, din ce motiv, adică, se comportă în într-un fel sau altul, motiv care este de la Dumnezeu.

„Cele firești toate în sferă să întorc”: se referă la împlinirea unui cerc existențial (naștere, dezvoltare, înmulțire, moarte) pe care, într-un mod mai mult sau mai puțin complex, toate lucrurile din univers îl împlinesc.

Este cercul existențial despre care va vorbi foarte mult și Eminescu și pe care îl va socoti obositor/ epuizant (Luceafărul, Glossă etc.), însă nu pentru că Dumnezeu a creat lucruri sau fenomene rele, ci din cauza patimilor umane, a degradării și a morții care au pătruns în lume odată cu păcatul primilor oameni și care fac ca această repetiție să devină până la urmă stresantă, angoasantă și ca omul să-și dorească să intre în „repaosul de veci”. Căci conștiința umană (și cu atât mai mult conștiința poetică sensibilă și genială) nu se poate obișnui cu vremelnicia pe care neîcetatele cicluri naturale i-o subliniază din ce în ce mai pregnant.

Și nu numai geniile poetice, ci și orice om care a cunoscut un parcurs existențial complex obosește să vadă aceeași lume care-și schimbă numai garderoba, repetând la nesfârșit aceleași patimi, și își dorește să primească odihnă de toată această înșiruire de cadre identice și alergare nebună după deșertăciuni.

Așa încât oboseala lui Eminescu și vehemența lui împotriva repetițiilor nu se explică numai printr-o ipotetică (dar mult și abuziv vehiculată) credință în metempsihoză, după cum nici dorința de vecinic repaos (expresie eminamente ortodoxă) nu se traduce prin dorința de întoarcere în Nirvana, în neființă.

Dacă nu ar exista moarte și păcat – așa cum Dumnezeu a creat lumea la început – altul ar fi ritmul de viață paradisiac, inalterabil, și alta percepția asupra lui, care este în afara extenuării morale și fizice.

Însă Cantemir – Șoimul, adică – discută aici despre condițiile existențiale prezente. Vom vedea unde va duce demonstrația sa.

„Sferâi firește sfârșit nedându-să”: ciclurile existențiale actuale sunt imperturbabile, pentru că lumea este susținută de Dumnezeu într-o mișcare necontenită (veșnică, cum zice Cantemir): „pentru vecinica clătire/ de la neclătitul Călătoriu [Dumnezeu] să clătește”.

Dumnezeu este nemișcat, dar susține lumea în mișcare continuă. „Dumnezeu se mișcă rămânând nemișcat”[3].

„Toate lucrurile firești,/ cu una și singură a soarelui paradigmă” se pot înțelege corect, afirmă Șoimul, referindu-se, de fapt, la toate corpurile cerești, a căror mișcare orbitală este observabilă și care nu ies vreodată de pe axa lor. Mișcarea lor nu are un scop anume de atins, adică un punct la care să ajungă și în care să se oprească („în vreun punct a sferii lucrării sale/ loc de stare n-au aflat”), pentru că Dumnezeu le-a lăsat să execute această rotație permanent.

Cantemir vorbește din două motive despre „a soarelui paradigmă”: pentru că este mai ușor de observat, odată cu „mutările/ și schimbările/ [pe care] vremilor pricinește”, dar și pentru că această paradigmă „mare lumină/ celor ce cu înțelegere să slujăsc/ a lumina poate”.

În același chip, toate lucrurile se mișcă în timp, pe o orbită de Dumnezeu prevăzută, iar „țenchiul [scopul] sfârșitului nu în socoteala fireștilor,/ ce într-a Izvoditoriului/ și Pricinitoriului firii/ ieste”.

Rațiunea sfârșitului tuturor lucrurilor se află la Dumnezeu.

Cei care au rațiune, se odihnesc de mișcarea faptelor lor „numai un țenchiu și hotar/ lucrurilor sale puind,/ la carile agiungând,/ precum la sfârșit au agiuns/ să cunoască”. Adică se odihnesc dacă au ajuns să cunoască faptul că au atins sfârșitul dorit și proniat de Dumnezeu.

Din a face diferența între mișcarea rațională (îndeplinită de ființele raționale) și cea irațională (executată de lucrurile iraționale] se poate înțelege „deosăbirea zidirii și a Ziditoriului”.

Creaturile lui Dumnezeu iraționale se mișcă în mod firesc, după porunca Făcătorului lor, în mod instinctiv sau prin energia inoculată lor de harul dumnezeiesc, fără să aibă gândul sfârșitului sau al scopului pentru care execută o mișcare sau o acțiune.

O singură creatură se aseamănă Creatorului și „precum a poruncii firească socoteală,/ așe a sfârșitului fericirii și nefericirii,/ a binelui și a răului său chibzuială/ și adevătată hotărâre a cunoaște poate”.

Pe această creatură, care este omul, un „dumnedzăiesc/ și ceresc oarece (căruia suflet înțelegătoriu îi dzicem),/ în sine strălumineadză,/ carile, preste cele firești hotară râdicându-l,/ la cele metafizicești,/ ithicești/ și theologhicești/ cunoștințe îl povățuiește”.

Cele raționale, care se aseamănă lui Dumnezeu și Ziditorului lumii, au drept slujitoare pe cele iraționale și care nu cunosc scopul sau sfârșitul faptelor lor.


[1] Idem, p. 323-324. [2] Idem, p. 325-327.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, București, 1987, p. 123.

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [2]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte…

*

Catedrala – spațiul veșniciei (p. 75-79) este un articol publicat în Revista Teologică, XVI (2006), nr. 2, p. 32-36, cf. n. *, p. 75.

„Locașul de închinare este centrul liturgic al creației, el este acel loc al prezenței și lucrării lui Dumnezeu cel în Treime, a Cărui sfințenie transfigurează acest spațiu și sfințește astfel prin om întreaga creație”, p. 75.

Biserica este „o imagine văzută a Bisericii cerești”, p. 76.

Catedrala mitropolitană din Sibiu a fost construită de ÎPS Ioan Mețianu, după planul Sfintei Sofia din Constantinopol, p. 77. Și a fost târnosită/ sfințită pe 30 aprilie/ 13 mai 1906, p. 78.

Cap. al 2-lea al cărții: Cultul divin – legătura dintre Dumnezeu și omul încadrat în Biserică, actualizarea evenimentului mântuitor prin celebrarea liturgică.

Primul articol din acest al 2-lea capitol: Originea și sensul divin al cultului ortodox (p. 83-98). Inițial a fost publicat în rev. Mitropolia Olteniei XLI (1989), nr. 3-5, p. 40-51, cf. n. *, p. 83.

În p. 88, autorul afirmă faptul că cultul ortodox este „opera colectivă și anonimă a Bisericii”. Lucru profund neadevărat. Pentru că fiecare rugăciune, canon, slujbă în parte a fost scrisă de cineva anume și ele nu sunt scrieri „colective”. Știm care sunt autorii multor părți din cultul Bisericii noastre. Dar faptul că noi nu știm (pentru că nu am făcut studii, în mod expres, despre autorii rugăciunilor din cultul Bisericii) sau că, de-a lungul timpul, s-a pierdut numele celor care le-au scris, nu ne îndreptățește să spunem că ele au fost compuse de „colective de redacție”.

Cultul Bisericii este public, p. 89, „sacrificial și ierarhic”, p. 91, „eclesiologic și comunitar”, p. 92, e uniform și stabil, p. 93, este epifanic și eshatologic, p. 94, are caracter universal, p. 97, e bogat, variat, plin de frumusețe, solemnitate, fast și strălucire, p. 97. Iar „marea datorie” a ierarhiei Bisericii este aceea „de a săvârși cu multă dragoste și responsabilitate toate rânduielile și slujbele Bisericii și de a descoperi credincioșilor neprețuitul tezaur pe care îl reprezintă cultul divin ortodox”, p. 98.

Urmează un studiu din august 1995, cf. n. *, p. 99, intitulat Caracterul dinamic și cel statornic al cultului ortodox. Tradiție și înnoire (p. 99-111).

În p. 100, autorul folosește sintagma „realism simbolic”.

Cultul divin face parte din Tradiția Bisericii, p. 102, și Tradiția „nu este o sumă de propoziții reținute de memoria Bisericii, ci este o trăire continuă a aceleiași legături cu Hristos pe care a trăit-o Biserica apostolică”, p. 102.

„Cultul nu este memorie, ci eveniment mântuitor prezent”, p. 103.

În n. 16, p. 104, autorul nu este de acord cu ideea Pr. Prof. Dr. Vasile Petrică, care propune o Liturghie a copiilor, săvârșită sâmbăta. Lucru cu care nici eu nu sunt de acord, pentru că Liturghia trebuie să fie una pentru toți.

„Ortodoxia nu vorbește despre o reformă liturgică, ci doar despre o punere în acord a formelor ei de manifestare cu specificul fiecărei epoci, acțiune care, săvârșită prin asistența Sfântului Duh în Biserică, definește cadrul firesc al evoluției”, p. 109. De aceea, pe lista Sinodului panortodox din 2016 s-au inclus următoarele puncte: „reintroducerea în cult a lecturilor veterotestamentare abandonate pe parcurs, uniformizarea tipicului și a rânduielilor de cult, uniformizarea calendarului, întărirea vieții liturgice”, p. 109.

Autorul pledează pentru citirea cu voce tare a rugăciunilor canonului euharistic și pentru împărtășire euharistică pregătită duhovnicește, p. 109.

Participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie prin prezența lor personală și prin darurile pe care le aduc, p. 110.

„Orice încercare de scurtare a Sfintei Liturghii nu este numai o greșeală a ignoranței, ci și o impietate, un atentat la integritatea acestui mister dumnezeiesc, chiar dacă îi avem în vedere pe copii, cărora dorim să le oferim o „liturghie mai ușoară” (mai săracă)”, p. 111.

Predică la Duminica a 6-a după Paști [2015]

Iubiții mei,

dacă duminica trecută harul lui Dumnezeu ne-a fost prezentat de Domnul ca apă veșnică, apă vie, apă îndumnezeitoare, care izvorăște în noi continuu, în Evanghelia de azi [In. 9, 1-38] el ne este prezentat ca cel care ne deschide ochii și ne dă să vedem cele ale Lui. Ne deschide ochii la modul fundamental, ochii inimii, ai sufletului, pentru ca să vedem slava Lui. Pentru că cel mai important lucru nu e să vezi cu ochii ci să vezi cu sufletul.

Căci prin vindecarea orbului din naștere, prin faptul că i-a dat să vadă pentru prima oară în viața lui, Domnul ne spune că așa va face și cu noi, cei care n-am văzut până acum slava Lui: ne va dă să vedem slava Lui, dacă ne lăsăm vindecați de El de patimi.

Vindecare de patimi care înseamnă vindecare de orbire. Pentru că patimile sunt cele care ne-au făcut orbi pentru vederea și simțirea lui Dumnezeu.

Iar Evanghelia de azi e pusă strategic aici pentru că ne pregătim pentru două praznice mari ale Bisericii unde vederea duhovnicească e în prim-plan.

Pentru că la Înălțarea Domnului și la Cincizecime avem de-a face cu Înălțarea Lui duhovnicească la cer pentru ca să coboare în noi, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lui, la Cincizecime. Iar ambele praznice ne cer să fim duhovnicești și nu trupești, să fim Sfinți, pentru ca să Îl vedem pe El cu ochii inimii curați, cu ochii inimii plini de credință, de nădejde și de dragoste în El.

De aceea, după apă…vine vederea Lui: căci vederea Lui e o consecință a faptului de a fi plini de apa Lui, adică de slava Lui. Slavă a Lui veșnică care la Înălțare e ca norul – pentru că „S-a înălțat și un nor L-a luat pe El de la ochii lor [ἐπήρθη καὶ νεφλη ὑπέλαβεν αὐτὸν ἀπὸ τῶν ὀφθαλμῶν αὐτῶν]” [F. Ap. 1, 9, BYZ] – pe când la Cincizecime e ca focul – „și li s-au arătat lor, împărțite, limbi ca de foc, și au șezut peste fiecare dintre ei [καὶ ὤφθησαν αὐτοῖς διαμεριζόμεναι γλσσαι σε πυρς, ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]” [F. Ap. 2, 3, BYZ].

Însă slava lui Dumnezeu ni se arată pe măsura noastră duhovnicească și ea lucrează în noi atât curățirea, cât și luminarea, cât și îndumnezeirea persoanei noastre. Slava Lui Dumnezeu e fundamentul dumnezeiesc al mântuirii noastre, împreună cu care noi lucrăm tot lucrul cel bun. Pentru că nu putem să facem vreun lucru bun fără ajutorul harului dumnezeiesc, adică al lui Dumnezeu Însuși, Care lucrează în noi, împreună cu noi, toate ale mântuirii noastre.

De aceea, eu subliniez mereu prezența energetică/ harică a lui Dumnezeu în viața noastră, pentru că ea e singura modalitate a lui Dumnezeu de a fi în noi și cu noi. Căci atunci când ne împărtășim euharistic, când bem apă sfințită, când suntem unși cu ulei la Sfântul Maslu, când mâncăm cele binecuvântate de ierarhia Bisericii, când citim cărți sfinte, când ne rugăm, când postim, când ne nevoim în chip și fel, harul lui Dumnezeu e cel care coboară în noi și el e bucuria, pacea, liniștea, încrederea, curăția, frumusețea noastră duhovnicească.

Toate Tainele și Slujbele Bisericii și toate minunile care se petrec în Biserică sunt rodul prezenței lui Dumnezeu, a harului Său.

Așa că, atunci când vorbim despre viața Bisericii, vorbim despre slava Dumnezeului treimic în Biserică. Pentru că slava Lui e viața reală și sfântă a Bisericii, prin care toți devenim una, prin care întreaga catolicitate/ universalitate a Bisericii, fundamentată pe credința Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, e o comuniune sfântă și plină de iubi- rea Dumnezeului treimic.

Fără slava Lui în noi nu ar exista nicio legătură reală între noi ci doar o legătură firavă, la nivel de idei și de practici religioase, așa cum există în alte confesiuni și religii. Însă în Biserica Dumnezeului Celui viu, slava Lui, viața Lui cea veșnică și necreată, e cea care ne unește pe unii cu alții, la nivel profund interior, pentru că ea inundă pe fiecare membru al Bisericii. Pentru că ceea ce s-a petrecut la Cincizecime, cu Sfinții Apostoli, se petrece cu fiecare dintre noi: slava Lui coboară în adâncul persoanei noastre începând cu Botezul nostru, pentru ca ea să fie rădăcina, tulpina și rodul fiecărui gând și al fiecărei fapte bune.

Pentru că binele care răsare din noi e binele pe care îl facem în conlucrare/ în sinergie cu slava Lui. Și putem să lucrăm binele lui Dumnezeu, pentru că rădăcina a tot binele mântuitor a fost sădită în noi, de la Botez, de Însuși Dumnezeu.

Și de aceea El ne cerem să rodim, pentru că El Însuși a aruncat sămânța slavei Lui în noi și ne ajută să săvârșim tot binele. Adică Dumnezeu ne cere ceea ce putem să facem, pentru că El Însuși ne-a creat toate condițiile ca noi să fim buni și sfinți.

…În orbul din naștere, Hristos Dumnezeu Și-a arătat lucrările [τὰ ἔργα] Lui [In. 9, 3, BYZ]. A arătat că El e Fiul Tatălui [„Eu trebuie a lucra lucrările Celui care M-a trimis pe Mine” (In. 9, 4, BYZ)], că El lucrează numai binele în viața oamenilor și că le dă lumină duhovnicească și reală vedere/ cunoaștere a lui Dumnezeu, dar și reală vedere de sine, pentru că El este „Lumină a lumii [φῶς τοῦ κόσμου]” [In. 9, 5, BYZ].

vindecarea orbului din nastereVindecarea orbului din naștere are, în același timp, o parte văzută și alta nevăzută. Văzut a fost de toți faptul că El „a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns tina peste ochii orbului [ἔπτυσεν χαμαί, καὶ ἐποίησεν πηλὸν ἐκ τοῦ πτύσματος, καὶ ἐπέχρισεν τὸν πηλὸν ἐπὶ τοὺς ὀφθαλμοὺς τοῦ τυφλου]”[In. 9, 6, BYZ]. Dar nimeni n-a văzut cum harul Lui, amestecat în mod neamestecat cu tina făcută de El, a vindecat niște ochi…care n-au văzut niciodată. Pentru că orbul nu s-a vindecat pentru că s-a dus și s-a spălat în scăldătoarea Siloamului [In. 9, 7], nu s-a vindecat din cauza apei de acolo, ci pentru că a fost uns de Făcătorul omului și a ascultat de porunca Lui.

Tot la fel în toate Tainele, Slujbele și viața Bisericii, avem lucruri care se văd, pe care le facem în fața oamenilor, dar nevăzut cu ochii fizici, ci văzut și simțit numai cu ochii inimii curați, e harul lui Dumnezeu care sfințește toate.

Căci la Botez mulți nu văd decât un copil sau un adult afundați în apă de trei ori, în numele Dumnezeului treimic. Însă în ei se coboară slava lui Dumnezeu, care e nevăzutul Botezului, și îi curățește și în sfințește pe ei.

La Mirungere trupul nostru e uns, dar, în același timp, e umplut de har. Când ne împărtășim cu Domnul ne unim cu Trupul și cu Sângele și cu dumnezeirea Lui, fiind umpluți de slava Lui. Nu primim doar pâine și vin ci și viață dumnezeiască. De aceea, creștinul ortodox nu este doar un simplu cetățean al unui stat ci vocația lui e aceea de a fi cetățeanul Împărăției lui Dumnezeu, împreună moștenitor și locuitor cu Sfinții și Îngerii Lui.

Nunta nu înseamnă doar punerea verighetelor pe degete și a cununiilor pe cap, după cum Hirotonia nu înseamnă doar punerea mâinilor episcopului pe capul nostru. Ci în ambele Taine ale Bisericii se coboară slava lui Dumnezeu în noi, pentru ca să ne întărească în iubirea și în căsnicia noastră, după cum, în a doua, să ne pună în starea de slujire și să ne întărească în slujirea noastră pentru Biserica Lui.

Pentru că preotul se căsătorește odată cu soția lui iar a doua oară cu Biserica lui Dumnezeu. Cu soția lui el se căsătorește înaintea altarului, dar cu Biserica lui Dumnezeu el se căsătorește în altar, pentru că pe el îl înconjoară cu veselie în clipa hirotoniei lui.

La Sfântul Maslu nu uleiul ne vindecă, ci slava lui Dumnezeu prin ulei! Așa după cum, în minunea de față, tina a fost doar elementul văzut care îl purta pe cel nevăzut.

Iar la Dumnezeiasca Liturghie și în toată slujba, sfințirea și rugăciunea Bisericii, noi primim același har dumnezeiesc, care este viața și respirația noastră duhovnicească.

Însă, după cum vedem în Evanghelia zilei, orbul s-a vindecat [In. 9, 7], știa cine l-a vindecat [In. 9, 11], considera că Iisus e „de la Dumnezeu [παρὰ θεοῦ]” [In. 9, 33, BYZ], adică Îl considera un Sfânt, dar nu știa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu credea în El ca în Dumnezeu, ci Îl socotea doar un Sfânt al lui Dumnezeu.

Pentru că vindecarea ochilor trupești nu îți aduce și credință. Nu îți aduce și vindecarea sufletului, a ochilor inimii.

Tocmai de aceea am subliniat faptul că adevărata vedere nu e cea fizică, ci cea duhovnicească. Poți să ai ochi buni, să vezi bine…și, cu toate acestea, să nu Îl cunoști și să nu Îl vezi pe Dumnezeu, pentru că nu crezi în El. Poți să vezi și totuși să nu Îl recunoști pe Dumnezeu. Iar dacă nu Îl recunoști pe El, atunci nu ai viață și nu ai lumină în tine însuți, ci ești un mort care umbli prin întuneric…

Căci vindecarea de azi a orbului și… conștientizarea duhovnicească a persoanei Domnului e sinonimă cu cea din ziua învierii Lui. Când Domnul merge împreună cu cei doi, pe cale, iar „ochii lor [erau] ținuți [ca] să nu-L cunoască pe El” [Lc. 24, 16].

Le-a vorbit, L-au văzut…dar nu L-au înțeles! Însă persoana și cuvintele Lui i-au umplut de viață. Pentru că ei înșiși mărturisesc că ardeau [καιομένη] inimile lor atunci când le vorbea și când le explica Scripturile [Lc. 24, 32, BYZ].

Însă când s-au împărtășit cu El euharistic, atunci „s-au deschis ochii lor, și L-au cunoscut pe El. Și El S-a făcut nevăzut de la ei [αὐτῶν διηνοίχθησαν οἱ ὀφθαλμοί, καὶ ἐπέγνωσαν αὐτόν· καὶ αὐτὸς ἄφαντος ἐγένετο ἀπ᾽ αὐτῶν]” [Lc. 24, 31, BYZ]. Pentru că Domnul dorește să Îl vedem duhovnicește pe El, în slava Lui, așa după cum este El acum, cu inima noastră curată și plină de slava Lui.

Din acest motiv se întâlnește și cu cel care fusese orb și care fusese exclus din sinagoga iudeilor [In. 9, 35], tocmai pentru că Îl mărturisise ca Vindecător al lui: pentru ca să îi spună că nu e doar un Profet ci este Dumnezeu. Și în fața lui, a celui vindecat, Domnul vorbește în mod explicit despre Sine, ca și în fața Sfintei Mucenițe Fotini de duminica trecută: „Cel care vorbește cu tine Acela este [ὁ λαλῶν μετὰ σοῦ ἐκεῖνός ἐστιν]” [In. 9, 37, BYZ].

I-a spus că El este Fiul lui Dumnezeu iar orbul vindecat a crezut în El și a spus: „„Cred, Doamne!”. Și s-a închinat Lui [πιστεύω, κύριε· καὶ προσεκύνησεν αὐτῷ]” [In. 9, 38, BYZ]. Iar adevărata vindecare a orbului s-a produs tocmai acum! S-a produs atunci când a văzut și cu sufletul, nu numai cu ochii trupului. Pentru că poți orbi la nivelul ochilor, dar să fii văzător cu duhul tău.

Poți vedea departe cu ochii duhului, până în veșnicie, pe când cu ochii fizici vezi până la orizont. Ochii de carne sunt miopi în comparație cu ochii sufletului. Pentru că ochii trupești văd cele trupești, pe când ochii sufletului văd cele sufletești ale oamenilor și pe cele duhovnicești, pentru că văd ajutați de slava lui Dumnezeu, care ne face văzători de Dumnezeu.

De aceea și Domnul ne-a spus: „Eu întru judecată întru lumea aceasta am venit, ca cei care nu văd să vadă, și cei care văd să fie orbi [εἰς κρίμα ἐγὼ εἰς τὸν κόσμον τοῦτον ἦλθον, ἵνα οἱ μὴ βλέποντες βλέπωσιν, καὶ οἱ βλέποντες τυφλοὶ γένωνται]” [In. 9, 39, BYZ].

Și ce înseamnă judecata Lui de acum, din lumea aceasta? Înseamnă separare interioară a oamenilor. Separare de adâncime. Separare între cei care văd și cei care nu văd pe Dumnezeu.

Căci El, pe cei care cred în El îi face văzători de Dumnezeu, pe când pe cei care cred că văd, că sunt știutori, că știu ce trebuie, îi face să fie orbi, adică îi lasă în buna părere despre ei înșiși. Pentru că însăși necredința lor e orbirea lor.

Și de aceea oamenii sunt, în mod fundamental, de două feluri: oameni care cred în El și experiază slava Lui ca vedere reală, dumnezeiască și oameni care nu văd nimic duhovnicește și de aceea sunt orbi. Și pentru că nu sesizează nimic mai presus de plăcerile grosiere ale acestei vieți (mâncatul, băutul, distracția, sexul, sportul, somnul, relaxarea, adrenalina etc), ei neagă existența plăcerilor și a împlinirilor duhovnicești cum sunt vederea și simțirea lui Dumnezeu, curăția, sfințenia, citirile duhovnicești, cân- tarea duhovnicească, slujbele Bisericii, faptele cele bune. Însă, dacă ei nu le sesizează importanța sau nu le văd repercusiunile în viața lor, asta nu înseamnă că ele nu există. Ele există și sunt desfătarea oamenilor duhovnicești ai Bisericii.

Astfel, iubiții mei, am înțeles cu toții că Dumnezeu dorește să ni Se arate și să ne confirme prezența Lui în viața noastră. Însă dorește să ne arate sfințenia Lui pe măsură ce noi ne sfințim. Pentru că El ni se revelează tocmai pentru ca noi să creștem în sfințenie.

Toate revelațiile Lui față de Sfinți sunt pentru a crește încrederea și iubirea lor în El. Nu s-au făcut la întâmplare, nu s-au făcut în mod gratuit, ci pentru că era nevoie de un spor de conștientizare a voii Lui cu noi.

De aceea, fiecare în parte, avem nevoie să cunoaștem voia Lui cu noi. Să o cunoaștem și să o acceptăm. Și a accepta voia Lui cu noi înseamnă ca fiecare să ne asumăm vocația/ chemarea pe care am primit-o de la Dumnezeu.

Adică muncitorul să fie muncitor, profesorul să fie profesor, medicul să fie medic, preotul să fie preot. Fiecare să facă ceea ce a fost chemat să facă. Și în munca și în viața pe care o avem, în acelea ne mântuim și ne împlinim viața noastră. Pentru că mântuirea este personală și cu fiecare dintre noi Dumnezeu are relația Lui vie și profundă.

Așadar, iubiții mei, în ultima duminică a praznicului Învierii Domnului, vă spun Hristos a înviat!…și vă îndemn la a vă curăți continuu de patimi pentru a-L vedea pe Dumnezeu în marea și bogata Sa slavă dumnezeiască. Căci El este bucuria, pacea și frumusețea noastră sfântă, acum și în vecii vecilor. Amin!