Iubiții mei,

dacă duminica trecută harul lui Dumnezeu ne-a fost prezentat de Domnul ca apă veșnică, apă vie, apă îndumnezeitoare, care izvorăște în noi continuu, în Evanghelia de azi [In. 9, 1-38] el ne este prezentat ca cel care ne deschide ochii și ne dă să vedem cele ale Lui. Ne deschide ochii la modul fundamental, ochii inimii, ai sufletului, pentru ca să vedem slava Lui. Pentru că cel mai important lucru nu e să vezi cu ochii ci să vezi cu sufletul.

Căci prin vindecarea orbului din naștere, prin faptul că i-a dat să vadă pentru prima oară în viața lui, Domnul ne spune că așa va face și cu noi, cei care n-am văzut până acum slava Lui: ne va dă să vedem slava Lui, dacă ne lăsăm vindecați de El de patimi.

Vindecare de patimi care înseamnă vindecare de orbire. Pentru că patimile sunt cele care ne-au făcut orbi pentru vederea și simțirea lui Dumnezeu.

Iar Evanghelia de azi e pusă strategic aici pentru că ne pregătim pentru două praznice mari ale Bisericii unde vederea duhovnicească e în prim-plan.

Pentru că la Înălțarea Domnului și la Cincizecime avem de-a face cu Înălțarea Lui duhovnicească la cer pentru ca să coboare în noi, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lui, la Cincizecime. Iar ambele praznice ne cer să fim duhovnicești și nu trupești, să fim Sfinți, pentru ca să Îl vedem pe El cu ochii inimii curați, cu ochii inimii plini de credință, de nădejde și de dragoste în El.

De aceea, după apă…vine vederea Lui: căci vederea Lui e o consecință a faptului de a fi plini de apa Lui, adică de slava Lui. Slavă a Lui veșnică care la Înălțare e ca norul – pentru că „S-a înălțat și un nor L-a luat pe El de la ochii lor [ἐπήρθη καὶ νεφλη ὑπέλαβεν αὐτὸν ἀπὸ τῶν ὀφθαλμῶν αὐτῶν]” [F. Ap. 1, 9, BYZ] – pe când la Cincizecime e ca focul – „și li s-au arătat lor, împărțite, limbi ca de foc, și au șezut peste fiecare dintre ei [καὶ ὤφθησαν αὐτοῖς διαμεριζόμεναι γλσσαι σε πυρς, ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]” [F. Ap. 2, 3, BYZ].

Însă slava lui Dumnezeu ni se arată pe măsura noastră duhovnicească și ea lucrează în noi atât curățirea, cât și luminarea, cât și îndumnezeirea persoanei noastre. Slava Lui Dumnezeu e fundamentul dumnezeiesc al mântuirii noastre, împreună cu care noi lucrăm tot lucrul cel bun. Pentru că nu putem să facem vreun lucru bun fără ajutorul harului dumnezeiesc, adică al lui Dumnezeu Însuși, Care lucrează în noi, împreună cu noi, toate ale mântuirii noastre.

De aceea, eu subliniez mereu prezența energetică/ harică a lui Dumnezeu în viața noastră, pentru că ea e singura modalitate a lui Dumnezeu de a fi în noi și cu noi. Căci atunci când ne împărtășim euharistic, când bem apă sfințită, când suntem unși cu ulei la Sfântul Maslu, când mâncăm cele binecuvântate de ierarhia Bisericii, când citim cărți sfinte, când ne rugăm, când postim, când ne nevoim în chip și fel, harul lui Dumnezeu e cel care coboară în noi și el e bucuria, pacea, liniștea, încrederea, curăția, frumusețea noastră duhovnicească.

Toate Tainele și Slujbele Bisericii și toate minunile care se petrec în Biserică sunt rodul prezenței lui Dumnezeu, a harului Său.

Așa că, atunci când vorbim despre viața Bisericii, vorbim despre slava Dumnezeului treimic în Biserică. Pentru că slava Lui e viața reală și sfântă a Bisericii, prin care toți devenim una, prin care întreaga catolicitate/ universalitate a Bisericii, fundamentată pe credința Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, e o comuniune sfântă și plină de iubi- rea Dumnezeului treimic.

Fără slava Lui în noi nu ar exista nicio legătură reală între noi ci doar o legătură firavă, la nivel de idei și de practici religioase, așa cum există în alte confesiuni și religii. Însă în Biserica Dumnezeului Celui viu, slava Lui, viața Lui cea veșnică și necreată, e cea care ne unește pe unii cu alții, la nivel profund interior, pentru că ea inundă pe fiecare membru al Bisericii. Pentru că ceea ce s-a petrecut la Cincizecime, cu Sfinții Apostoli, se petrece cu fiecare dintre noi: slava Lui coboară în adâncul persoanei noastre începând cu Botezul nostru, pentru ca ea să fie rădăcina, tulpina și rodul fiecărui gând și al fiecărei fapte bune.

Pentru că binele care răsare din noi e binele pe care îl facem în conlucrare/ în sinergie cu slava Lui. Și putem să lucrăm binele lui Dumnezeu, pentru că rădăcina a tot binele mântuitor a fost sădită în noi, de la Botez, de Însuși Dumnezeu.

Și de aceea El ne cerem să rodim, pentru că El Însuși a aruncat sămânța slavei Lui în noi și ne ajută să săvârșim tot binele. Adică Dumnezeu ne cere ceea ce putem să facem, pentru că El Însuși ne-a creat toate condițiile ca noi să fim buni și sfinți.

…În orbul din naștere, Hristos Dumnezeu Și-a arătat lucrările [τὰ ἔργα] Lui [In. 9, 3, BYZ]. A arătat că El e Fiul Tatălui [„Eu trebuie a lucra lucrările Celui care M-a trimis pe Mine” (In. 9, 4, BYZ)], că El lucrează numai binele în viața oamenilor și că le dă lumină duhovnicească și reală vedere/ cunoaștere a lui Dumnezeu, dar și reală vedere de sine, pentru că El este „Lumină a lumii [φῶς τοῦ κόσμου]” [In. 9, 5, BYZ].

vindecarea orbului din nastereVindecarea orbului din naștere are, în același timp, o parte văzută și alta nevăzută. Văzut a fost de toți faptul că El „a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns tina peste ochii orbului [ἔπτυσεν χαμαί, καὶ ἐποίησεν πηλὸν ἐκ τοῦ πτύσματος, καὶ ἐπέχρισεν τὸν πηλὸν ἐπὶ τοὺς ὀφθαλμοὺς τοῦ τυφλου]”[In. 9, 6, BYZ]. Dar nimeni n-a văzut cum harul Lui, amestecat în mod neamestecat cu tina făcută de El, a vindecat niște ochi…care n-au văzut niciodată. Pentru că orbul nu s-a vindecat pentru că s-a dus și s-a spălat în scăldătoarea Siloamului [In. 9, 7], nu s-a vindecat din cauza apei de acolo, ci pentru că a fost uns de Făcătorul omului și a ascultat de porunca Lui.

Tot la fel în toate Tainele, Slujbele și viața Bisericii, avem lucruri care se văd, pe care le facem în fața oamenilor, dar nevăzut cu ochii fizici, ci văzut și simțit numai cu ochii inimii curați, e harul lui Dumnezeu care sfințește toate.

Căci la Botez mulți nu văd decât un copil sau un adult afundați în apă de trei ori, în numele Dumnezeului treimic. Însă în ei se coboară slava lui Dumnezeu, care e nevăzutul Botezului, și îi curățește și în sfințește pe ei.

La Mirungere trupul nostru e uns, dar, în același timp, e umplut de har. Când ne împărtășim cu Domnul ne unim cu Trupul și cu Sângele și cu dumnezeirea Lui, fiind umpluți de slava Lui. Nu primim doar pâine și vin ci și viață dumnezeiască. De aceea, creștinul ortodox nu este doar un simplu cetățean al unui stat ci vocația lui e aceea de a fi cetățeanul Împărăției lui Dumnezeu, împreună moștenitor și locuitor cu Sfinții și Îngerii Lui.

Nunta nu înseamnă doar punerea verighetelor pe degete și a cununiilor pe cap, după cum Hirotonia nu înseamnă doar punerea mâinilor episcopului pe capul nostru. Ci în ambele Taine ale Bisericii se coboară slava lui Dumnezeu în noi, pentru ca să ne întărească în iubirea și în căsnicia noastră, după cum, în a doua, să ne pună în starea de slujire și să ne întărească în slujirea noastră pentru Biserica Lui.

Pentru că preotul se căsătorește odată cu soția lui iar a doua oară cu Biserica lui Dumnezeu. Cu soția lui el se căsătorește înaintea altarului, dar cu Biserica lui Dumnezeu el se căsătorește în altar, pentru că pe el îl înconjoară cu veselie în clipa hirotoniei lui.

La Sfântul Maslu nu uleiul ne vindecă, ci slava lui Dumnezeu prin ulei! Așa după cum, în minunea de față, tina a fost doar elementul văzut care îl purta pe cel nevăzut.

Iar la Dumnezeiasca Liturghie și în toată slujba, sfințirea și rugăciunea Bisericii, noi primim același har dumnezeiesc, care este viața și respirația noastră duhovnicească.

Însă, după cum vedem în Evanghelia zilei, orbul s-a vindecat [In. 9, 7], știa cine l-a vindecat [In. 9, 11], considera că Iisus e „de la Dumnezeu [παρὰ θεοῦ]” [In. 9, 33, BYZ], adică Îl considera un Sfânt, dar nu știa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu credea în El ca în Dumnezeu, ci Îl socotea doar un Sfânt al lui Dumnezeu.

Pentru că vindecarea ochilor trupești nu îți aduce și credință. Nu îți aduce și vindecarea sufletului, a ochilor inimii.

Tocmai de aceea am subliniat faptul că adevărata vedere nu e cea fizică, ci cea duhovnicească. Poți să ai ochi buni, să vezi bine…și, cu toate acestea, să nu Îl cunoști și să nu Îl vezi pe Dumnezeu, pentru că nu crezi în El. Poți să vezi și totuși să nu Îl recunoști pe Dumnezeu. Iar dacă nu Îl recunoști pe El, atunci nu ai viață și nu ai lumină în tine însuți, ci ești un mort care umbli prin întuneric…

Căci vindecarea de azi a orbului și… conștientizarea duhovnicească a persoanei Domnului e sinonimă cu cea din ziua învierii Lui. Când Domnul merge împreună cu cei doi, pe cale, iar „ochii lor [erau] ținuți [ca] să nu-L cunoască pe El” [Lc. 24, 16].

Le-a vorbit, L-au văzut…dar nu L-au înțeles! Însă persoana și cuvintele Lui i-au umplut de viață. Pentru că ei înșiși mărturisesc că ardeau [καιομένη] inimile lor atunci când le vorbea și când le explica Scripturile [Lc. 24, 32, BYZ].

Însă când s-au împărtășit cu El euharistic, atunci „s-au deschis ochii lor, și L-au cunoscut pe El. Și El S-a făcut nevăzut de la ei [αὐτῶν διηνοίχθησαν οἱ ὀφθαλμοί, καὶ ἐπέγνωσαν αὐτόν· καὶ αὐτὸς ἄφαντος ἐγένετο ἀπ᾽ αὐτῶν]” [Lc. 24, 31, BYZ]. Pentru că Domnul dorește să Îl vedem duhovnicește pe El, în slava Lui, așa după cum este El acum, cu inima noastră curată și plină de slava Lui.

Din acest motiv se întâlnește și cu cel care fusese orb și care fusese exclus din sinagoga iudeilor [In. 9, 35], tocmai pentru că Îl mărturisise ca Vindecător al lui: pentru ca să îi spună că nu e doar un Profet ci este Dumnezeu. Și în fața lui, a celui vindecat, Domnul vorbește în mod explicit despre Sine, ca și în fața Sfintei Mucenițe Fotini de duminica trecută: „Cel care vorbește cu tine Acela este [ὁ λαλῶν μετὰ σοῦ ἐκεῖνός ἐστιν]” [In. 9, 37, BYZ].

I-a spus că El este Fiul lui Dumnezeu iar orbul vindecat a crezut în El și a spus: „„Cred, Doamne!”. Și s-a închinat Lui [πιστεύω, κύριε· καὶ προσεκύνησεν αὐτῷ]” [In. 9, 38, BYZ]. Iar adevărata vindecare a orbului s-a produs tocmai acum! S-a produs atunci când a văzut și cu sufletul, nu numai cu ochii trupului. Pentru că poți orbi la nivelul ochilor, dar să fii văzător cu duhul tău.

Poți vedea departe cu ochii duhului, până în veșnicie, pe când cu ochii fizici vezi până la orizont. Ochii de carne sunt miopi în comparație cu ochii sufletului. Pentru că ochii trupești văd cele trupești, pe când ochii sufletului văd cele sufletești ale oamenilor și pe cele duhovnicești, pentru că văd ajutați de slava lui Dumnezeu, care ne face văzători de Dumnezeu.

De aceea și Domnul ne-a spus: „Eu întru judecată întru lumea aceasta am venit, ca cei care nu văd să vadă, și cei care văd să fie orbi [εἰς κρίμα ἐγὼ εἰς τὸν κόσμον τοῦτον ἦλθον, ἵνα οἱ μὴ βλέποντες βλέπωσιν, καὶ οἱ βλέποντες τυφλοὶ γένωνται]” [In. 9, 39, BYZ].

Și ce înseamnă judecata Lui de acum, din lumea aceasta? Înseamnă separare interioară a oamenilor. Separare de adâncime. Separare între cei care văd și cei care nu văd pe Dumnezeu.

Căci El, pe cei care cred în El îi face văzători de Dumnezeu, pe când pe cei care cred că văd, că sunt știutori, că știu ce trebuie, îi face să fie orbi, adică îi lasă în buna părere despre ei înșiși. Pentru că însăși necredința lor e orbirea lor.

Și de aceea oamenii sunt, în mod fundamental, de două feluri: oameni care cred în El și experiază slava Lui ca vedere reală, dumnezeiască și oameni care nu văd nimic duhovnicește și de aceea sunt orbi. Și pentru că nu sesizează nimic mai presus de plăcerile grosiere ale acestei vieți (mâncatul, băutul, distracția, sexul, sportul, somnul, relaxarea, adrenalina etc), ei neagă existența plăcerilor și a împlinirilor duhovnicești cum sunt vederea și simțirea lui Dumnezeu, curăția, sfințenia, citirile duhovnicești, cân- tarea duhovnicească, slujbele Bisericii, faptele cele bune. Însă, dacă ei nu le sesizează importanța sau nu le văd repercusiunile în viața lor, asta nu înseamnă că ele nu există. Ele există și sunt desfătarea oamenilor duhovnicești ai Bisericii.

Astfel, iubiții mei, am înțeles cu toții că Dumnezeu dorește să ni Se arate și să ne confirme prezența Lui în viața noastră. Însă dorește să ne arate sfințenia Lui pe măsură ce noi ne sfințim. Pentru că El ni se revelează tocmai pentru ca noi să creștem în sfințenie.

Toate revelațiile Lui față de Sfinți sunt pentru a crește încrederea și iubirea lor în El. Nu s-au făcut la întâmplare, nu s-au făcut în mod gratuit, ci pentru că era nevoie de un spor de conștientizare a voii Lui cu noi.

De aceea, fiecare în parte, avem nevoie să cunoaștem voia Lui cu noi. Să o cunoaștem și să o acceptăm. Și a accepta voia Lui cu noi înseamnă ca fiecare să ne asumăm vocația/ chemarea pe care am primit-o de la Dumnezeu.

Adică muncitorul să fie muncitor, profesorul să fie profesor, medicul să fie medic, preotul să fie preot. Fiecare să facă ceea ce a fost chemat să facă. Și în munca și în viața pe care o avem, în acelea ne mântuim și ne împlinim viața noastră. Pentru că mântuirea este personală și cu fiecare dintre noi Dumnezeu are relația Lui vie și profundă.

Așadar, iubiții mei, în ultima duminică a praznicului Învierii Domnului, vă spun Hristos a înviat!…și vă îndemn la a vă curăți continuu de patimi pentru a-L vedea pe Dumnezeu în marea și bogata Sa slavă dumnezeiască. Căci El este bucuria, pacea și frumusețea noastră sfântă, acum și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: