Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 17 mai 2015

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [3]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte și a doua.

*

Urmează un text din 1989, publicat inițial în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 2, 1989, p. 29-36, cf. n. *, p. 112: Păstrarea unității în săvârșirea cultului divin și importanța ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovațiilor și practicilor liturgice canonice (p. 112-125).

În p. 113, autorul îl citează pe Braniște cu sintagma „echilibrul liturgic”. Și tot pe Părintele Braniște îl citează și în p. 115, cu afirmația: „Tipicul este creația și expresia tendinței de uniformizare”.

Însă, deși autorul pare să pledeze pentru uniformizarea cultului ortodox, totuși admite faptul că „amănuntele proprii și particularitățile naționale și locale existente în cadrul ritualului diferitelor Biserici Ortodoxe nu strică unitatea liturgică a cultului ortodox”, p. 115.

Numai că „amănuntele proprii și particularitățile naționale și locale” nu sunt numai schimbări de formă ci și de fond. Pentru că ele exprimă o altă perspectivă asupra teologiei unei slujbe anume. Iar când Scriptura și slujbele ca atare nu sunt traduse acrivic, după textele grecești, de către Bisericile naționale, și teologii și credincioșii nu au o perspectivă reală asupra Scripturii și a cultului, tocmai de aceea se nasc perspectivele plurale asupra înțelegerii teologice a slujbelor.

Mai pe scurt, pentru mine problema de fond a Bisericii nu e că nu avem texte uniformizate ci că nu avem înțelegeri teologice identice asupra slujbelor. Pentru că, în Biserica Ortodoxă Română, nu avem un text al Scripturii tradus acrivic după cel grecesc și nici slujbele traduse cu aceeași rigoare științifică și experiențială. Noi diortosim tot timpul o Scriptură și niște texte liturgice care diferă, în prea multe părți, de cele grecești, care sunt normative pentru noi, și nu avem curajul să retraducem textele noastre fundamentale pentru ziua de azi.

În atare situație, noi nu putem să avem texte liturgice uniforme cu ale altora, și în primul rând cu ale grecilor, pentru că noi nu avem texte liturgice identice cu ale grecilor. Pentru că toate Bisericile naționale trebuie să se întoarcă la limba greacă veche pentru a-și traduce Scriptura și cultul. Și dacă fiecare Biserică „adaptează” după cum vrea textul tradus din greacă, de aici avem atâtea texte câte Biserici naționale.

Însă autorul este preocupat mai ales de uniformizarea cultului ortodox din România și nu de uniformizarea cultului ortodox din România cu toate cultele ortodoxe din lume. Dar oricum am privi lucrurile, când vorbim despre uniformizare textuală a slujbelor trebuie să vorbim despre a avea traduse, în limba națională, textele sursă ale Bisericii.

Tot în p. 115, ÎPS Laurențiu Streza ne spune „că a existat și există o uniformitate liturgică în cultul Bisericii noastre, însă nu [una] absolută”.

Abuzurile interpretative ale protosului asupra slujbei, p. 116.

Autorul numește inovație liturgică „orice născocire sau invenție care constituie o abatere de la Tipicul sau regula de slujbă consfințită de cărțile noastre de cult și de tradiția unanimă a Bisericii, o schimbare fie în textul sau formularul rugăciunilor, fie în ceremonial sau ritual”, p. 116. Mai pe scurt, autorul se referă la abaterile de la cărțile liturgice aflate în uz.

Însă Tipicul nu e doar o carte, pentru că există tipice diverse în Tradiția Bisericii, după cum există diverse Liturghii și forme ale slujbelor bisericești. Relativ recent noi ne-am făcut un tipic românesc, asupra căruia am convenit, dar el nu este suma tuturor tipicelor Bisericii ci o anume formă a lor prescurtată. Și tipicul nostru diferă de tipicul altor Biserici Ortodoxe surori. Așa că trebuie să vorbim despre uniformizare și când vine vorba despre tipic, pentru că diferențele tipiconale ale slujbelor din diversele Biserici Ortodoxe nu sunt deloc de neglijat.

În p. 117, autorul ne spune că „tipicul trebuie respectat cu sfințenie”. Și de aici ajung unii la excesul de ritualism din Biserica noastră, care este un minus de teologie și de viață duhovnicească. Pentru că mulți slujesc „ca la carte”, fără însă să înțeleagă și să le pese de sensul mistic al slujbelor. Pentru că tipicul e o orânduire dumnezeiască profundă doar când este înțeles în adâncimea lui și nu când e respectat în necunoștință de cauză. Dacă nu știm ce rost are tămâiatul, ce rost are dusul într-o parte și în alta în altar, ce rost au anumite gesturi, ce înseamnă fiecare parte a slujbelor, și cât de mult trebuie să ne pătrundem noi, cei care slujim, de înțelesurile lor, rămânem doar niște ritualiști, niște oameni fixiști, fără nicio bogăție de experiență mistică și fără nicio flexibilitate liturgică. Fapt pentru care nu suntem în stare să spunem nimic frumos și profund despre cultul Bisericii noastre, pentru că noi știm doar să facem slujbe și nu ce înseamnă slujbele noastre.

Căci tipicul, ca și dogmele Bisericii, sunt hotarele slujbelor și ale credinței dar nu și conținutul slujbelor și al credinței noastre. Conținutul trebuie să fie în noi. El este experiența noastră duhovnicească și bisericească.

Așa că trebuie să respectăm cu sfințenie nu tipicul, nu litera slujbelor ci duhul slujbelor. Dacă avem starea duhovnicească a slujbelor și dacă ne pătrundem de toată teologia slujbelor, atunci nu ieșim nici din literele slujbei. Pentru că știm că fiecare ectenie, fiecare cădire, fiecare împăturire a Antimisului reprezintă un act mistic, tainic, profund al Bisericii și nu e doar „o treabă” preoțească de făcut.

Iar când vorbim despre transformarea slujirii noastre preoțești într-o simplă îndatorire tipiconală, după anumite reguli stricte, fără implicare interioară, duhovnicească, vorbim despre secularizarea slujbelor noastre bisericești. Pentru că slujbele, neslujite cu starea interioară a Bisericii, transmit altceva credincioșilor: că slujbele sunt ceva de făcut pe fugă, în care noi nu ne dăruim cu totul, ci le facem în viteza rutinei. Că slujbele sunt telurice și nu divino-umane.

Și ÎPS Laurențiu trece la inovațiile „mai periculoase”, p. 118, ca îngenuncherea la cuvintele de instituire de la Dumnezeiasca Liturghie, care e o influență romano-catolică, p. 118. După care, tot de la catolici, avem postul de marți și confundarea Sfântului Antonie cel Mare cu Anton de Padova, mort în 1231, p. 118.

Dar „cea mai gravă și cu cea mai mare arie de răspândire dintre inovațiile de origine [romano-]catolică  este săvârșirea Tainei Sfântului Botez numai prin turnare sau stropire”, p. 118. Pentru că printr-o astfel de schimbare a modului de botezare ortodox nu se mai înțelege că Botezul este moarte și înviere împreună cu Hristos, p. 118.

În p. 119, autorul cunoaște și cazuri în care cei botezați au fost unși cu ulei dar nu și cu Sfântul Mir sau nu i-au împărtășit. Tot influențe romano-catolice, ca și următoarea: săvârșirea Botezului cu Sfântă Agheasmă, fără să sfințească apa Botezului atunci, pe loc, p. 119.

În aceeași apă a Botezului, subliniază autorul, pot fi botezați toți cei care vor să se boteze în acea zi, p. 120.

La abateri voite de la tipic, autorul include următoarele: 1. prescurtarea Utreniei, 2. aducerea în mijlocul Bisericii, fără solemnitate, a Sfintei Evanghelii la Utrenie, 3. căditul la Doxologia Mare, 4. citirea Evangheliei la Utreniei între ușile împărătești și nu pe latura de miazănoapte a Sfintei Mese, 5. punerea Sfintei Cruci peste Sfânta Evanghelie la binecuvântarea mare a Dumnezeieștii Liturghii, 6. proscomidirea fără felon și numai cu epitrahil, 7. citirea Apostolului la strană și nu sub policandrul din naos, 8. cădirea la Sfinte Dumnezeule și nu la Apostol, 9. abuzul de pomeniri la vohodul mare sau introducerea de noi formule liturgice, 10. rostirea primei părți a rugăciunii amvonului cu fața spre credincioși și a doua parte cu fața spre altar, când ea se rostește integral cu fața spre altar, p. 120, 11. binecuvântarea credincioșilor cu mâna sau Sfânta Cruce la formula: „Doamne mântuiește pe cei binecredincioși”, 12. primirea de prescuri și pomelnice la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, 13. sărutarea Sfintei Evanghelii și a Sfintei Cruci după împărtășirea cu Sfintele Taine, p. 121.

În p. 121, autorul consideră ca „cea mai gravă inovație” este slujirea Sfintei Liturghii fără ca preotul să se împărtășească. Însă tot la fel de grav, din punctul meu de vedere, e ca doar preotul să se împărtășească la Sfânta Liturghie și să nu împărtășească niciun alt credincios. Pentru că Liturghia e pentru toți, și pentru cler și pentru credincioși, și nu doar pentru preoții slujitori.

Alte inovații la Sfintele Taine: 1. omiterea sau reducerea exorcismelor Botezului, 2. spovedirea numai cu epitrahilul, fără felon, 3. săvârșirea Sfântului Maslu de către un singur preot; 4. deschiderea Sfintei Evanghelii, la Maslu, pentru a fi citită, „este mai mult decât o inovație, este un act superstițios, magic”, p. 121, 5, împărtășirea preoților bolnavi, peste an, doar cu părticica Hs din Sfântul Agneț, 6. citirea cu glas tare a tot ceea ce scriu credincioșii în pomelnice, la Acatist sau Liturghie, 7. dezgroparea și reînhumarea morților cu întreaga rânduială a Înmormântării și nu doar cu Parastas,

8. strângerea de bani, fără pomelnice, de la credincioși în timpul căditului sau la sărutarea Sfintei Evanghelii, 9. împărtășirea celor în stare de inconștiență sau a celor morți, 10. botezarea, la 7 ianuarie, a pruncilor avortați, când sunt pomeniți ca Ioan și Ioana, p. 122, 11. cununarea unui viu cu unul decedat, 12. botezarea sau rebotezarea celor bolnavi de epilepsie, pentru a scăpa de boală sau citirea exorcismelor pentru ei, 13. împărtășirea unui viu în locul unuia decedat, 14. înmormântarea seacă, cu coșciugul gol, fără cel decedat; 15. spălarea Sfintei Cruci în apă neîncepută pentru a ghici soarta bolnavului, p. 123.

Slujbele trebuie să se facă întotdeauna cu cartea liturgică la îndemână, p. 125.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 13 la Faptele Apostolilor [11]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.

***

Omilia 13

Apoi, sculându-se arhiereul și cei care erau împreună cu el (cei din secta saducheilor) s-au umplut de indignare și și-au pus mâinile pe Apostoli și i-au pus pe ei în temnița obștească (5, 17-18).

Sculându-se, adică fiind stârniți, fiind incitați de lucrurile care avuseseră loc, arhiereul și cei care erau împreună cu el (cei din secta saducheilor)[1] s-au umplut de indignare și și-au pus mâinile pe Apostoli: acum îi atacă cu mai multă putere.

Și i-au pus pe ei în temnița obștească, dar nu i-au adus numaidecât la judecată, pentru că, din nou, se așteptau să se înmoaie.

Dar Îngerul Domnului a deschis ușile temniței și i-a scos afară și a zis: Mergeți, stați în templu și vorbiți poporului toate cuvintele acestei vieți. Și când ei au auzit aceasta, au intrat în templu dimineața devreme și învățau (5, 19-21).

Aceasta s-a făcut pentru încurajarea ucenicilor și pentru folosul și instruirea celorlalți. Și luați aminte că felul în care ei procedează în cazul de față este la fel cum a făcut Hristos Însuși. Adică, în minunile Sale, deși El nu îi lasă pe oameni să le vadă în modul însuși de a fi lucrate, le oferă mijloacele prin care aceștia să fie învățați despre cele ce s-au lucrat.

Căci astfel, în Învierea Sa, nu i-a lăsat să vadă cum a înviat. În apa făcută vin, oaspeții nu văd cum s-a făcut, pentru că băuseră mult și discernământul îl lasă altora.

La fel și aici: nu îi văd [pe Apostoli] în faptul de a fi scoși afară [din temniță], dar văd dovezile din care pot să înțeleagă ce s-a făcut[2]. Noaptea i-a scos Îngerul pe ei afară. Ce însemna aceasta? Pentru că în felul acesta erau mai mult crezuți decât dacă s-ar fi întâmplat în alt fel. Altfel, oamenii nici n-ar fi avut ocazia să pună întrebarea. Fiindcă [dacă s-ar fi întâmplat lucrurile] în oricare alt fel, ei nu ar fi crezut.

Așa a fost și în vremurile vechi, în cazul lui Nabuhodonosor: i-a văzut pe ei rugându-se Domnului în cuptor și apoi cu adevărat a fost cuprins de uimire (Dan. 3, 24-25).

De aceea, apoi, acești preoți ar fi trebuit, ca primă întrebare, să fi spus: Cum ați ieșit afară?. În loc de aceasta, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, ei întreabă: Nu v-am poruncit noi vouă, cu poruncă, să nu vorbiți? (5, 28)[3].

Și luați aminte [la faptul că], prin informarea din partea altora, iau la cunoștință despre toate împrejurările [în care s-a petrecut minunea]. Ei văd temnița rămânând închisă cu pază și pe străji stând în fața ușilor. Aceasta este o pază dublă, ca și în cazul mormântului, unde a fost atât sigiliul/ pecetea, cât și oamenii care l-au păzit.

Vedeți cum au luptat împotriva lui Dumnezeu!

Spuneți, [arhiereilor,] ceea ce s-a întâmplat cu ei [cu Apostolii] a fost din lucrare omenească? Cine i-a lăsat să iasă afară, când ușile erau încuiate? Cum au ieșit ei afară, cu străjile stând în fața ușii?

Cu adevărat, [arhiereul și ceilalți] trebuie să fie nebuni sau beți ca să vorbească astfel [, ignorând minunea][4].

Aici sunt oamenii pe care nici temnița, nici legăturile, nici ușile încuiate nu au fost în stare să îi țină, și totuși ei se așteaptă să îi copleșească [prin autoritatea lor]: astfel este prostia lor copilărească[5].

Soldații lor veniseră și mărturisiseră ceea ce se întâmplase, ca și cum ar fi încercat într-adins să îi lipsească de orice arătare a rațiunii.

Remarcați cum se întâmplă minune peste minune, [fiecare] diferită după fel, unele lucrate de ei, altele cu ei, și [fiind] unele mai strălucite decât altele?

Și când ei au auzit aceasta, au intrat în templu dimineața devreme și învățau. Dar a venit arhiereul, și cei care erau cu el, și au adunat sinedriul și tot sfatul fiilor lui Israel și au trimis la închisoare ca să-i aducă pe ei.

Dar când au venit slujitorii și nu i-au găsit în temniță, s-au întors și au grăit zicând: Cu adevărat, am găsit temnița încuiată, cu pază, și pe străjeri stând înaintea ușilor, dar când am deschis, nu am găsit pe nimeni înăuntru.

Deci când arhiereul și căpetenia templului și mai-marii preoților au auzit aceasta, s-au mirat de ei, ce va să fie aceasta (5, 21-24).

Este bine spus că vestea nu a fost adusă lor imediat, ci ei erau la început uimiți, neștiind ce să creadă, pentru ca, după ce vor fi înțeles-o bine și vor fi văzut că este vorba, în acest caz, de o Putere dumnezeiască, apoi să înțeleagă întru totul cum stau lucrurile.

Apoi a venit cineva și le-a spus lor zicând: Iată, oamenii pe care i-ați pus în temniță sunt în templu, stând și învățând poporul. Apoi au mers căpetenia și cu ceilalți slujitori și i-au adus pe ei, fără silă, căci se temeau de mulțime, să nu fie omorâți cu pietre (5, 25-26).

O, prostia oamenilor! Se temeau, zice, de mulțime. De ce, cu ce i-a ajutat mulțimea pe Apostoli?

Când ar fi trebuit să se teamă de faptul că Dumnezeu îi elibera pe ei în mod continuu din puterea lor, ca pe niște făpturi înaripate, în loc de aceasta, ei se temeau de mulțime!


[1] Cei care pretindeau că știu Legea mergeau împreună cu cei din sectă. Pentru că, chiar dacă nu se înțelegeau între ei asupra problemelor teologice, s-au înțeles însă ca să prigonească Adevărul și pe cei nevinovați.

[2] Dumnezeu nu lasă să fie văzut modul în care se produc minunile/ schimbările minunate, pentru ca oamenii să nu fie atrași de neobișnuitul fenomenelor, în loc să caute să vadă puterea lui Dumnezeu și scopul cu care au fost lucrate. În filmele moderne se insistă tocmai pe elementul fantastic, care pe Hristos nu L-a interesat ca să-l arate oamenilor.

Ceea ce atrage acum este exhibiționismul, magia, modul rapid în care lucrurile sau oamenii se pot preschimba sau pot călători.

Însă Hristos a vrut să arate că la Dumnezeu toate sunt cu putință și că El este Izvorul vieții și Creatorul tuturor lucrurilor și că în El trebuie să își pună oamenii credința și nădejdea.

Mintea proastă și copilăresc-demonică se uită după aparențe, după fenomene nemaivăzute, când nu acestea sunt importante pentru mântuire.

Chiar în filmele religioase, realizate de neoprotestanți, cel mai adesea, se insistă tot pe neobișnuitul minunilor sau pe luarea prin surprindere a oamenilor și nu pe învățătura dumnezeiască.

[3] Arhiereul și soborul său înțeleseseră foarte bine minunea și tocmai de aceea ocolesc evenimentul minunat petrecut și fac să pară că problema ar fi neascultarea poruncii dată de ei. Adică trec peste Dumnezeu, ca neimportant.

Mai important era, pentru ei: de ce nu ascultaseră Apostolii de ei, de arhiereii vremii. Cu toate că Dumnezeu Își făcuse cunoscută voia Sa, ei erau preocupați să-și păstreze demnitățile lor și întâietatea în fața mulțimii. Problema pentru ei nu era ce vrea Dumnezeu, ci să nu-și piardă scaunele și averile.

Felul în care procedează și cu Sfinții Apostoli arată cu prisosință că și mai înainte știuseră foarte bine pe Cine răstignesc.

[4] Nu mai merge încă o dată minciuna că Apostolii au mituit paznicii, pe care au folosit-o în cazul Învierii lui Hristos.

[5] Răutatea te face mai prost decât copiii. Lăcomia de avere și de slavă omenească și ura lor împotriva oricui le amenința poziția socială – fie El și Dumnezeu – îi făcea să fie proști, încât să nu mai poată fi raționali nici măcar în lucruri elementare.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno