† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte și a doua.

*

Urmează un text din 1989, publicat inițial în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 2, 1989, p. 29-36, cf. n. *, p. 112: Păstrarea unității în săvârșirea cultului divin și importanța ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovațiilor și practicilor liturgice canonice (p. 112-125).

În p. 113, autorul îl citează pe Braniște cu sintagma „echilibrul liturgic”. Și tot pe Părintele Braniște îl citează și în p. 115, cu afirmația: „Tipicul este creația și expresia tendinței de uniformizare”.

Însă, deși autorul pare să pledeze pentru uniformizarea cultului ortodox, totuși admite faptul că „amănuntele proprii și particularitățile naționale și locale existente în cadrul ritualului diferitelor Biserici Ortodoxe nu strică unitatea liturgică a cultului ortodox”, p. 115.

Numai că „amănuntele proprii și particularitățile naționale și locale” nu sunt numai schimbări de formă ci și de fond. Pentru că ele exprimă o altă perspectivă asupra teologiei unei slujbe anume. Iar când Scriptura și slujbele ca atare nu sunt traduse acrivic, după textele grecești, de către Bisericile naționale, și teologii și credincioșii nu au o perspectivă reală asupra Scripturii și a cultului, tocmai de aceea se nasc perspectivele plurale asupra înțelegerii teologice a slujbelor.

Mai pe scurt, pentru mine problema de fond a Bisericii nu e că nu avem texte uniformizate ci că nu avem înțelegeri teologice identice asupra slujbelor. Pentru că, în Biserica Ortodoxă Română, nu avem un text al Scripturii tradus acrivic după cel grecesc și nici slujbele traduse cu aceeași rigoare științifică și experiențială. Noi diortosim tot timpul o Scriptură și niște texte liturgice care diferă, în prea multe părți, de cele grecești, care sunt normative pentru noi, și nu avem curajul să retraducem textele noastre fundamentale pentru ziua de azi.

În atare situație, noi nu putem să avem texte liturgice uniforme cu ale altora, și în primul rând cu ale grecilor, pentru că noi nu avem texte liturgice identice cu ale grecilor. Pentru că toate Bisericile naționale trebuie să se întoarcă la limba greacă veche pentru a-și traduce Scriptura și cultul. Și dacă fiecare Biserică „adaptează” după cum vrea textul tradus din greacă, de aici avem atâtea texte câte Biserici naționale.

Însă autorul este preocupat mai ales de uniformizarea cultului ortodox din România și nu de uniformizarea cultului ortodox din România cu toate cultele ortodoxe din lume. Dar oricum am privi lucrurile, când vorbim despre uniformizare textuală a slujbelor trebuie să vorbim despre a avea traduse, în limba națională, textele sursă ale Bisericii.

Tot în p. 115, ÎPS Laurențiu Streza ne spune „că a existat și există o uniformitate liturgică în cultul Bisericii noastre, însă nu [una] absolută”.

Abuzurile interpretative ale protosului asupra slujbei, p. 116.

Autorul numește inovație liturgică „orice născocire sau invenție care constituie o abatere de la Tipicul sau regula de slujbă consfințită de cărțile noastre de cult și de tradiția unanimă a Bisericii, o schimbare fie în textul sau formularul rugăciunilor, fie în ceremonial sau ritual”, p. 116. Mai pe scurt, autorul se referă la abaterile de la cărțile liturgice aflate în uz.

Însă Tipicul nu e doar o carte, pentru că există tipice diverse în Tradiția Bisericii, după cum există diverse Liturghii și forme ale slujbelor bisericești. Relativ recent noi ne-am făcut un tipic românesc, asupra căruia am convenit, dar el nu este suma tuturor tipicelor Bisericii ci o anume formă a lor prescurtată. Și tipicul nostru diferă de tipicul altor Biserici Ortodoxe surori. Așa că trebuie să vorbim despre uniformizare și când vine vorba despre tipic, pentru că diferențele tipiconale ale slujbelor din diversele Biserici Ortodoxe nu sunt deloc de neglijat.

În p. 117, autorul ne spune că „tipicul trebuie respectat cu sfințenie”. Și de aici ajung unii la excesul de ritualism din Biserica noastră, care este un minus de teologie și de viață duhovnicească. Pentru că mulți slujesc „ca la carte”, fără însă să înțeleagă și să le pese de sensul mistic al slujbelor. Pentru că tipicul e o orânduire dumnezeiască profundă doar când este înțeles în adâncimea lui și nu când e respectat în necunoștință de cauză. Dacă nu știm ce rost are tămâiatul, ce rost are dusul într-o parte și în alta în altar, ce rost au anumite gesturi, ce înseamnă fiecare parte a slujbelor, și cât de mult trebuie să ne pătrundem noi, cei care slujim, de înțelesurile lor, rămânem doar niște ritualiști, niște oameni fixiști, fără nicio bogăție de experiență mistică și fără nicio flexibilitate liturgică. Fapt pentru care nu suntem în stare să spunem nimic frumos și profund despre cultul Bisericii noastre, pentru că noi știm doar să facem slujbe și nu ce înseamnă slujbele noastre.

Căci tipicul, ca și dogmele Bisericii, sunt hotarele slujbelor și ale credinței dar nu și conținutul slujbelor și al credinței noastre. Conținutul trebuie să fie în noi. El este experiența noastră duhovnicească și bisericească.

Așa că trebuie să respectăm cu sfințenie nu tipicul, nu litera slujbelor ci duhul slujbelor. Dacă avem starea duhovnicească a slujbelor și dacă ne pătrundem de toată teologia slujbelor, atunci nu ieșim nici din literele slujbei. Pentru că știm că fiecare ectenie, fiecare cădire, fiecare împăturire a Antimisului reprezintă un act mistic, tainic, profund al Bisericii și nu e doar „o treabă” preoțească de făcut.

Iar când vorbim despre transformarea slujirii noastre preoțești într-o simplă îndatorire tipiconală, după anumite reguli stricte, fără implicare interioară, duhovnicească, vorbim despre secularizarea slujbelor noastre bisericești. Pentru că slujbele, neslujite cu starea interioară a Bisericii, transmit altceva credincioșilor: că slujbele sunt ceva de făcut pe fugă, în care noi nu ne dăruim cu totul, ci le facem în viteza rutinei. Că slujbele sunt telurice și nu divino-umane.

Și ÎPS Laurențiu trece la inovațiile „mai periculoase”, p. 118, ca îngenuncherea la cuvintele de instituire de la Dumnezeiasca Liturghie, care e o influență romano-catolică, p. 118. După care, tot de la catolici, avem postul de marți și confundarea Sfântului Antonie cel Mare cu Anton de Padova, mort în 1231, p. 118.

Dar „cea mai gravă și cu cea mai mare arie de răspândire dintre inovațiile de origine [romano-]catolică  este săvârșirea Tainei Sfântului Botez numai prin turnare sau stropire”, p. 118. Pentru că printr-o astfel de schimbare a modului de botezare ortodox nu se mai înțelege că Botezul este moarte și înviere împreună cu Hristos, p. 118.

În p. 119, autorul cunoaște și cazuri în care cei botezați au fost unși cu ulei dar nu și cu Sfântul Mir sau nu i-au împărtășit. Tot influențe romano-catolice, ca și următoarea: săvârșirea Botezului cu Sfântă Agheasmă, fără să sfințească apa Botezului atunci, pe loc, p. 119.

În aceeași apă a Botezului, subliniază autorul, pot fi botezați toți cei care vor să se boteze în acea zi, p. 120.

La abateri voite de la tipic, autorul include următoarele: 1. prescurtarea Utreniei, 2. aducerea în mijlocul Bisericii, fără solemnitate, a Sfintei Evanghelii la Utrenie, 3. căditul la Doxologia Mare, 4. citirea Evangheliei la Utreniei între ușile împărătești și nu pe latura de miazănoapte a Sfintei Mese, 5. punerea Sfintei Cruci peste Sfânta Evanghelie la binecuvântarea mare a Dumnezeieștii Liturghii, 6. proscomidirea fără felon și numai cu epitrahil, 7. citirea Apostolului la strană și nu sub policandrul din naos, 8. cădirea la Sfinte Dumnezeule și nu la Apostol, 9. abuzul de pomeniri la vohodul mare sau introducerea de noi formule liturgice, 10. rostirea primei părți a rugăciunii amvonului cu fața spre credincioși și a doua parte cu fața spre altar, când ea se rostește integral cu fața spre altar, p. 120, 11. binecuvântarea credincioșilor cu mâna sau Sfânta Cruce la formula: „Doamne mântuiește pe cei binecredincioși”, 12. primirea de prescuri și pomelnice la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, 13. sărutarea Sfintei Evanghelii și a Sfintei Cruci după împărtășirea cu Sfintele Taine, p. 121.

În p. 121, autorul consideră ca „cea mai gravă inovație” este slujirea Sfintei Liturghii fără ca preotul să se împărtășească. Însă tot la fel de grav, din punctul meu de vedere, e ca doar preotul să se împărtășească la Sfânta Liturghie și să nu împărtășească niciun alt credincios. Pentru că Liturghia e pentru toți, și pentru cler și pentru credincioși, și nu doar pentru preoții slujitori.

Alte inovații la Sfintele Taine: 1. omiterea sau reducerea exorcismelor Botezului, 2. spovedirea numai cu epitrahilul, fără felon, 3. săvârșirea Sfântului Maslu de către un singur preot; 4. deschiderea Sfintei Evanghelii, la Maslu, pentru a fi citită, „este mai mult decât o inovație, este un act superstițios, magic”, p. 121, 5, împărtășirea preoților bolnavi, peste an, doar cu părticica Hs din Sfântul Agneț, 6. citirea cu glas tare a tot ceea ce scriu credincioșii în pomelnice, la Acatist sau Liturghie, 7. dezgroparea și reînhumarea morților cu întreaga rânduială a Înmormântării și nu doar cu Parastas,

8. strângerea de bani, fără pomelnice, de la credincioși în timpul căditului sau la sărutarea Sfintei Evanghelii, 9. împărtășirea celor în stare de inconștiență sau a celor morți, 10. botezarea, la 7 ianuarie, a pruncilor avortați, când sunt pomeniți ca Ioan și Ioana, p. 122, 11. cununarea unui viu cu unul decedat, 12. botezarea sau rebotezarea celor bolnavi de epilepsie, pentru a scăpa de boală sau citirea exorcismelor pentru ei, 13. împărtășirea unui viu în locul unuia decedat, 14. înmormântarea seacă, cu coșciugul gol, fără cel decedat; 15. spălarea Sfintei Cruci în apă neîncepută pentru a ghici soarta bolnavului, p. 123.

Slujbele trebuie să se facă întotdeauna cu cartea liturgică la îndemână, p. 125.

Did you like this? Share it: