Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Cantemir exploatează aici filosofic calitatea aștrilor cerești de a fi simboluri ale Luminii dumnezeiești, ca și pe cea de a fi indicatori ai prefacerilor temporale.

„Și zise Dumnezău: «Facă-se lumninători întru întăritura ceriului, spre luminarea pământului, ca să osebească între mijlocul zilii și între mijlocul nopții și să fie în seamne și în vremi și în zile și în ani. Și să fie spre luminare întru întăritura ceriului, ca să lumineze pre pământ». Și să făcu așa” (Fac. 1, 15-16, Biblia 1688).

În poetizarea lui Heliade (Anatolida…), aștrii emit ecoul de lumină al cuvântului lui Dumnezeu, rostit către conștiințele umane din înaltul cerului:

Spre luminarea zilei, spre luminarea nopții
În firmament ne puse drept candele de aur,
În templul său cel mare
,
A fi imagini însăși nespusei Lui splendoare:

Reprezentați pe Domnul, narați a Lui putere
Și gloria-I divină prin legea ce vă puse.
Lumina vă e vocea, prin ea vorbiți vederii;
În cursul periodic vă exprimați cuvântul,

Distingeți între vară, distingeți între iarnă,
La timpi, la ani, la zile fiți semne nemutabili:
Aceasta va e legea.

Armatelor de stele, străbateți firmamentul,
La veghiele voastre glorificați pe Domnul
În tot nemărginitul, fiți eho l-a Lui voce,
Căci zice că e bine.

După cum se poate observa, Heliade vorbește și el – pe lângă faptul că aștrii sunt „imagini însăși nespusei Lui splendoare” și narează puterea Lui creatoare și gloria Lui (cf. Ps. 18, 1, VUL: „enarrant gloriam Dei”) în toate veacurile – despre legea pusă de Dumnezeu în astre, ca să se rotească permanent și să indice ciclurile naturale de viețuire.

Cantemir amintea rolul acestora de a fi luminători ai conștiinței, atunci când afirma că soarele „mare lumină/ celor ce cu înțelegere[a] [cu rațiunea] să slujăsc/ a lumina poate”.

Ambii autori au moștenit însă, în mod tradițional, o cugetare ortodox-bizantină de veacuri, pe marginea căreia inovează la nivel filosofic sau poetic.

Chiar Șoimul recunoaște acest lucru, glăsuind astfel în fața Corbului: „să nu cumva gândești că socoteala mea/ au fost noaî și neaudzită filozofie/ să-mi vândz” [1].

El își explică astfel motivele disertației sale:

nici în zădar (precum mi să pare)
cui și în ce socoteala pricinii sfârșitului slujește
în tot chipul chiar a-ți arăta m-am nevoit,
ce mai vârtos de stepăna ființii tale
aminte aducându-ți,
în statul carile te afli,
cu ce parte din fire
și cu ce parte mai mult decât din fire
ești alcătuit
și stăruit
să cunoști
și cunoscând îmbe părților ale sale
și celea ce li să cuvin slujbe să orânduiești,
ca fietecarea pre calea
și orânduiala sa să margă

 (că cârma la corabie,
zăbala la cal,
socoteala la înțelegători
sinonime sint).

Deci trebuie să știi, o, Coarbe,
că pre o parte (precum mai sus am dzis),
din fire, decât un atom din cele multe
altăceva mai mult nu ești,
iară pre altă parte, cu socoteala slujindu-te,
lucrurilor tale un țenchiu
și loc însămnat
și hotărât
să pui,
ca la acela vreodânăoară agiungând,
spre odihnire să te aședzi[2].

Cu alte cuvinte, Șoimul i-ar fi reamintit Corbului că este „un atom” care se mișcă din voia lui Dumnezeu și că trebuie să caute odihna celor cugetătoare, stabilind „un țenchiu” (un scop, o finalitate) lucrurilor sale.

Și, ca și când și-ar fi dat și autorul seama că îndrăzneala Șoimului era cam mare în fața Corbului, adaugă:

Toți niște atomuri putredzitoare
sintem,
toți din nemică în ființă
și din ființă în putregiune
pre o parte călători
și trecători
ne aflăm.

 Una numai rămâitoare
și în veci stătătoare
să ține și ieste,
adecă sfârșitul [vieții] carile în bunătate să plinește.

 Căci din cea vie și vecinică
adevărată Socoteală [Dumnezeu-Cuvântul, Logosul, Rațiunea]
începătura începăturilor
și sfârșitul sfârșiturilor
purcede.
Nici alt sfârșit bun și fericit
a să numi
sau a fi
poate,
fără numai carile de la Dânsul începe,
cu Dânsul mijloceadză
și într-Însul să odihnește[3].

În pasajul acesta par să rezoneze refrene din poemul Viiața lumii al lui Miron Costin:

Fum și umbră sântŭ toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și-n ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor suptŭ cer trecătoriŭ,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriŭ?

Zice David prorocul: „Viiața ieste floare,
Nu trăiaște, ce îndată ieste trecătoare”.
„Viierme sântŭ eu și nu om”, tot acela strigă /…/

 Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume.
Tu, Părinte al tuturor, Doamne și Împărate,
Singur numai covârșești vremi nemăsurate. /…/

 Născându-ne, murim; murind, ne facem cenușă
Dintr-această lume trecem ca pentr-o ușă.
Astăzi mare și puternic, cu multă mărire:
Mâine treci și te petreci cu mare măhnire.
În lut și în cenușă te prefaci, o, oame,
În viierme, după care te afli în putoare.

Ia aminte, dară, o, oame, cine ești pe lume
Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume.
Una fapta, ce-ți rămâne, buna, te lețește,
În ceriu cu fericie în veci te mărește[4].

În loc de: Ia aminte, o, Coarbe, cine ești pe lume…, Șoimul zice: „Toți niște atomuri putredzitoare/ sintem,/ toți din nemică în ființă/ și din ființă în putregiune/ pre o parte călători/ și trecători/ ne aflăm./ Una numai rămâitoare/ și în veci stătătoare/ să ține și ieste,/ adecă sfârșitul [vieții] carile în bunătate [virtute] să plinește”.

Referindu-se la situația concretă a celor două monarhii, ilustrarea Șoimului este plastică și totodată plină de patetism:

Acmu, dară, ia aminte și pune în socoteală,
a atâtea răscoale și tulburări
(cărora cu ce socoteală începătura le-ai făcut, nu știu)
sfârșitul carile va să fie?
Și, de ieste vreunul, când și cum va să fie?

Iată, amândoaî monarhiile
din patru părți s-au scuturat,
iată, lucrurile publicăi noastre
spre groznică răzsipă [ruină]s-au plecat,
râdicarea așteptând,
căderea ne sosește,
unele altora s-au amestecat
și toate în tot chipul s-au strămutat. /…/

 Vulturi ne-am ținut,
Liliecii mai în trecutele dzile ne-au batgiocurit,
Lei ne-am numit,
țințarii și mușițele ne-au obosit
și de toată ocara vrednici a fi ne-au arătat.
Celor mici și slabi atocma să ne punem neputând,
cu jiganiile mai mari
și mai tari
de luptă ne-am apucat. /…/

 De ieste dară la cineva
începutul cu socoteala sfârșitului
și sfârșitul cu chiteala începutului
împreunată,
dintr-aceste mai sus pomenite
culeagă.
Mă rog, lucrurilor noastre
ce sfârșit ieste să urmedze?
Precum rău și prea rău ieste să urmedze
și cel cât de tâmp la socoteală
va putea pricepe[5].

Retorica este întru totul proprie literaturii bizantine, religioase sau istorice.

Șoimul îl povățuiește pe Corb să renunțe la animozitatea sa la adresa Inorogului, pentru că neînțelegerile dintre conducători nu au adus decât vrajbă celor două monarhii:

Copaciul pizmei, carile încă de demult
strâmbe și cohâioase rădăcini,
lungi și late crăngi au aruncat,
din livada inimii tale
de tot a-l dezrădăcina
și peste prilazul îngrăditurii
afară a-l lepăda
ți să cade.

 Că monarhiile acestea,
precum din bătrânii noștri am audzit,
și istoriile, ca cu glasurile răpăosaților,
nepărăsit ne povestesc
și în toate ceasurile în urechi
ca dobele
și ca clopotele
ne răzsună,
că nici odânăoară într-o omonie legate
și una cu alta într-o inimă încleștate
multă vreme a trăi n-au putut. /…/

 Șterge-ți, rogu-te, ochii de pravul zavistiii,
și painjina pizmei
de pre față îți râdică…[6].

Însă chiar aceste pagini dovedesc faptul că cel care este „după Istoriia ieroglificească cu numele Corb” știa să asculte. Ceea ce alții n-au răbdat


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 327.

[2] Idem, p. 327-328. [3] Idem, p. 328.

[4] Cf. Miron Costin, Opere, ediție de P. P. Panaitescu, ESPLA, 1958, p. 320, 323.

[5] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 328-329.

[6] Idem, p. 330, 332.

Did you like this? Share it: