Robotul umanoid e la fel de egoist ca și cel care l-a creat

Se numește Ava, dar, de fapt, e Eva. Pentru că e prima femeie robot care va păși afară, în lume, pentru ca să vadă aglomerația noastră urbană dintr-o intersecție.

Chipul ei este atrăgător. Pentru că a fost creat după căutările pornografice, la nivel online, ale lui Caleb. Cel care a fost adus ca să o testeze.

Și a fost creată de Nathan, un cercetător genial și singuratic, care crea roboți  umanoizi într-o singurătate paradisiacă, la subsol, într-un buncăr izolat fonic, în care intrai pe bază de cartelă personalizată.

De ce a murit Nathan? Din cauza băuturii. Într-o noapte a băut multă vodcă, s-a îmbătat, Caleb i-a furat cartela, a folosit-o și a schimbat programul de securitate. În loc să se închidă, ușile s-au deschis și femeile robot în funcțiune, două la număr, au ieșit și l-au ucis cu cuțitul pe creatorul lor.

Însă, deși era îndrăgostită de Caleb, Ava l-a lăsat baricadat în buncăr și a plecat cu elicopterul în metropolă. Sursa lui de scăpare a devenit sursa ei de plimbare.

Filmul Ex Machina [2015] se termină în coadă de pește, cu un final fără final. Dar ceea ce e important e că mașina devine la fel de egoistă, atunci când începe „să gândească” autonom, precum cel care a făcut-o.

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [4]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a.

*

Pelerini cu Hristos spre Înviere prin Postul Mare (p. 126-131) este alocuțiunea pe care a rostit-o cu ocazia primirii titlului de Doctor Horonis Causa la Arad. În 4 martie 2010, cf. n. *, p. 126.

Postul Mare durează 47 de zile, p. 126 și el este „un permanent pelerinaj împreună cu Hristos”, p. 126. „Criteriul judecății [finale] va fi iubirea față de aproapele nostru”, p. 128. Când postim noi „Îl recunoaștem pe Dumnezeu ca Stăpânul tuturor bunurilor materiale și ca Izvor al bunurilor spirituale”, p. 129.

Cap. al 3-lea al cărții: Sfânta Liturghie – taina comuniunii cu Hristos, „Șansa vieții noastre”.

Art. Instituirea, dezvoltarea și unicitatea tainică a Sfintei Liturghii (p. 135-150) a fost publicat de autor în Anuarul Facultății de la Sibiu, serie nouă, I (XXVI), 2000-2001, p. 324-336, cf. n. *, p. 135.

În Dumnezeiasca Liturghie, „Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos” este „Săvârșitor, Primitor și Materie de jertfă”, p. 137. În relație cu Dumnezeiasca Liturghie se făceau și colectele pentru săraci, cât și agapele frățești, p. 138.

Constituțiile apostolice, Testamentul Domnului etc., spune autorul, „au fost atribuite direct Mântuitorului sau Sfinților Apostoli”, p. 139. Însă ele reprezintă tocmai Tradiția primită de la Domnul și de la Apostolii Lui și nu sunt scrieri apocrife. Minimalizarea textelor apostolice și post-apostolice ale primelor veacuri e pe placul catolicilor și a protestanților iar noi cădem în plasa lor. Însă nu putem vorbi despre teologia primelor secole ale Bisericii fără aceste scrieri.

Predica urma textelor biblice la Dumnezeiasca Liturghie, p. 139-140.

În p. 140, autorul numește Liturghia drept „o operă colectivă a Bisericii”, p. 140. Dar ea nu este o operă colectivă ci o scriere de autor. Ea s-a dezvoltat continuu, p. 140, dar fiecare nou element a fost scris de către o anume persoană. Tocmai de aceea Liturghiile noastre, cele 4, care au ajuns până la noi, au autori. Ele sunt ale lui Iacov, Vasile, Ioan, Grigorie și nu sunt creațiile unor autori „neidentificați”.

Dorința de a anonimiza cultul Bisericii e una profund nefastă pentru noi. Pentru că astfel nu mai dorim să facem studii despre autorii cultului nostru și pierdem contactul direct cu cei care l-au scris. Însă în Viețile Sfinților întâlnim la tot pasul amănunte despre cei care au scris o anume cântare, un anume canon, o anume Liturghie, o anume slujbă. Ei sunt cuprinși în datele Tradiției numai că noi nu mai dorim să le subliniem numele în cărțile de cult. Și facem o mare eroare prin minimalizarea lor, a Sfinților care au scris cărțile noastre de cult.

Liturghia e slujba comunității, p. 146. Veșmintele liturgice sunt indispensabile lucrărilor sfințitoare, p. 148.

Valențe ale misterului cultic în Sfânta Liturghie (tainic și real în celebrarea euharistică): p. 151-165. Publicat inițial în Revista Teologică, nr. 3-4, 1996, p. 110-122, cf. n. *, p. 151.

În p. 151, autorul numește Sfânta Liturghie „unica teofanie”. Însă o teofanie, o manifestare a lui Dumnezeu prin slava Sa, e orice Taină și Slujbă a Bisericii. Nu putem să spunem că la Sfânta Liturghie Dumnezeu Își arată mai mult slava Sa decât la Botez, la Cununie sau la Înmormântare. În toate slujbele Bisericii Dumnezeu e prezent și ne umple cu slava Lui. Supralicitarea Sfintei Liturghii în defavoarea tuturor celorlalte Taine și Slujbe ale Bisericii e iarăși o mare eroare. Pentru că prin aceasta relativizăm importanța fiecărei Taine și Slujbe în parte. Ci, dimpotrivă, ar trebui să subliniem faptul că prin fiecare lucrare sfințitoare a Bisericii noi primim ceva aparte. Și prin aceasta arătăm că avem nevoie de fiecare Taină și Slujbă a Bisericii.

Căci deja am ajuns să considerăm că Sfânta Liturghie „ține loc” de întregul cult al Bisericii. Și dacă așa stau lucrurile, se va pune praful, curând, și pe Ceaslov și pe Molitfelnic, așa cum s-a pus peste Mineie, datorită minimalizării Utreniei și a Vecerniei, pentru că pe noi ne interesează doar Liturghia. Însă Liturghia este și trebuie să fie împreună cu toate celelalte ale cultului Bisericii. Cum ne interesează Liturghia ar trebui să ne intereseze și Utrenia și Vecernia și Ceasurile și Sfeștania și Binecuvântările diverse de lucruri și alimente. Toate Slujbele Bisericii sunt importante, pentru că fiecare vine cu o anume teologie și o anume rânduială mistică. Dacă le minimalizăm, minimalizăm bogăția cea cu multe falduri a Tradiției Bisericii.

Cultul ortodox este realist liturgic, p. 151. În p. 157 însă autorul spune adevărul când vorbește despre teofanie, în comparație cu p. 151. Pentru că în p. 157, ÎPS Laurențiu spune că „Icoanele, cultul, arhitectura, toate alcătuiesc o unică teofanie” și nu doar Sfânta Liturghie.

„Toată Liturghia este o invocare, o epicleză. Darurile încep drumul lor ascendent de la Proscomidie până la masa Altarului”, p. 162. Și ar trebui ca și noi, ierarhie și credincioși, să fim o continuă rugăciune de cerere a harului dumnezeiesc și acum, la Sfânta Liturghie, și la orice Taină și Slujbă a Bisericii. Să ne rugăm ca harul dumnezeiesc să coboare în slujbele Bisericii dar și în noi și să îl simțim ca pace, ca vindecare, ca pe o curățire continuă a ființei noastre.