Zi: 22 mai 2015

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [55]

Leave a comment

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Însă această lungă disertație filosofică (mai bine zis teologică) nu este decât un… prolog al istorisirilor Șoimului către Corb.

Urmează, așadar, o relatare și mai lungă, pe care, dacă o privim fără colaționarea cu realitatea istorică – după cum ne-am obișnuit, de fapt, în demersul nostru – este o adevărată povestire fantastică, care pare a se înrudi, ca atmosferă, cu basmele din Țiganiada.

E o forfotă de personaje care aleargă fiecare la vrăjitori care mai de care mai vestiți și mai puternici, pentru a împleti mreje în care să se prindă neprietenii.

Șoimul susține că toate au început după ce,

cu datoriia firii[1],
Monocheroleopardalis de pre pământ
spre cele cerești s-au luat,
Inorogul, după lege, moștenitoriu stăpânirii
părintelui său rămâind[2].

Corbul „vreme aflând, pre jiganiia în neam cu prepus,/ adecă pe Vidră,/ tirănește asupra moștenirii Inorogului au pus”[3].

Inorogul, însă, „aflând mijlocul,/ pre Vidră din tirănie au lepădat/ și pre Fil în locul moștenirii mai drepte/ au aședzat” [4].

Corbul „pre Fil din moșiia/ și moștenirea sa/ scoțind,/ iarăși pre tiranul, Vidra,/ în locul său au băgat”[5]. Apoi „veste la Corb sosi, aievea, /…/ precum Vidra/ cu tot de-adinsul le poruncește [Bâtlanului și Brebului]/ ca prin munți mreji întindzând,/ pre la vrăjitori vrăji/ asupra Corbului să vrăjască”[6].

Așa încât Corbul caută pace cu Inorogul, prin „Istoriograful Afrodiseu de la cetatea Deltii” și „descântătoriul de la Lacul-Dracilor”, însă, în același timp, vrea să pună epitrop în locul Vidrei o jiganie străină, din Țara Îngemănată[7].

Prin „împleticite vicleșuguri” ale Corbului, „în curândă vreme toată monarhiia pasirilor/ mare răzsipa [ruina]/ și prăpădeniia/ Filului și a Inorogului așteaptă”[8]. Însă „într-aceia vreme din părțile Mesopotamiii,/ un vrăjitoriu prea mare a vini/ să tâmplă/ (că părțile Persiii/ cu vrăjile și maghiile vestite sint)”, căruia Filul și Inorogul îi cer ca „mreaje asupra Vidrii să le împletească”[9].

La carea vrăjitoriul dzisă, precum în cale fiind,
cinii de mreajea ca a aceia a împleti
gata nu-i sint,
iară la cetatea Deltii mărgând,
fără greș, precum cererea le-a plini
să giurui[10].

Filul și Inorogul nădăjduiau că îl vor atrage pe Corb de partea lor, însă acesta

pe bietele jiganii carile lângă dânsul era fugite,
în taină chemând,
brâncele în loc de peceți să-și puie
și un hirograf cu rugăminte
la vrăjitoarea cea mare să trimață
îi îndemna,
ca,
milostivindu-să,
de supt tiraniia Vidrii să-i scoață.

Jigăniile, săracele, încredințându-să
și după undelemnoase cuvintele lui muindu-să,
ce în hirograf s-ar fi scris nu știia
(că hirograful pre limba vrăjitoriului scris fiind,
jiganiile nu o înțelegea,
ce numai ce plăzmuit le tălmăciia,
aceia știia).

Iară într-adevăr mai mare jalobă
asupra Filului decât asupra Vidrii să cuprindea
și precum uniia
dintre dânsele epitropiia
să isprăvască să ruga[11].

Cuvintele undelemnoase le-a găsit Cantemir în Psaltire (Ps. 54, 24):

„Muiară-să cuvintele lor mai mult decât nește oloi [ulei] și eale sânt săgeț[i]” (Dosoftei, Psaltirea de-nțăles).

„Muiară-să cuvintele lor mai mult decât unutul-de-lemnul, și eale sânt împroșcături” (Biblia 1688).

Revenind la istoria Șoimului,

Deci Filul cu Inorogul puținele dzile
la cetatea Deltii zăbovindu-să,
de pre semne începură a cunoaște
că mintea vrăjitoriului de o parte de lăcomie,
iar de altă parte pentru a sa bezcisnicie
ieste lovită,
de vreme ce, precum neputința acoperindu-și,
așe vremea din dzi în dzi urnind, dzicea:

 „Eu mreajea
fără prepus voi împleti,
numai niște stele foarte trebuitoare
stau cani departe,
carile peste puține dzile apropiindu-să,
lucrul după pofta voastră să va săvârși”[12].

Așadar, vrăjitorul dă vina pe stele…însă poezia trebuitoare nu-i lipsește autorului nostru.

Corbul îi întorsese vraja Inorogului…iar acesta,

îndată la vrăjitoriul cel mare ducându-să,
de toate vicleșugurile, carile cu mita
Corbului și cu lăcomiia a altor vrăjitori i să gătesc,
îi povesti
și precum cu toții pre dinafară
cu mâzda otrăviți fiind,
sfat împreună au făcut
ca cu descântecele
și cu farmecele
rugămintelor să-l ademenească,
ca mreaja asupra lui să împletească[13].

Iar vrăjitoriul ce mare îl asigură: „adeverit să fii că,/ cursul stelelor și vârtejirea țircălamurilor cerești/ de-mi vor agiuta,/ în curândă vreme mreaje/ asupra Corbului voiu împleti/ și aripile lui/ cu sămnul cel de biruință în mâna ta/ îl voi da”[14].

Șoimul îi reamintește, așadar, Corbului, toată istoria vrăjmășii dintre el și Inorog, adăugând că:

Ce nu atâta a lui nevoință
ieste de vinuit,
pre cât a ta mare norocire de fericit,
că nu socoteala ta cea dreaptă,
ce norocul lui cel împotrivnic
și strâmb până astădzi
lucrurile în norocire ț-au arătat.

 Ce nu până într-atâta ieste de credzut
fortuna norocului,
o, Coarbe, carea,
precum din bătrâni am audzit,
numai aripi să fie având,
dzic,
iară nu și picioare
și pe deasupra capului zburând,
după cel norocit urmadză,
iar de tot pe dânsul a să pune
nici va,
nici, de ar vrea,
în ce să să sprijenească are

 (că cine cu aripile norocului a zbura
i să pare,
când în piatra stăruielii
a să sprijeni va,
atuncea
precum nici picioare neclătite
să nu fie având
cunoaște)[15].

Din nou, Cantemir face apel la scrierile lui Miron Costin:

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul
Anii nu potŭ aduce ce aduce ceasul.

Numai mâini și cu aripi [are], și picioare n-are,
[Ca] Să nu poată sta într-un loc niciodinioare.

(Viiața lumii)[16]

Miron Costin versifica această sentință după ce o extrăsese din propria traducere a unui fragment (Graiul solului tătărăscŭ cătră Alexandru Machidon) din Alexandria cultă:

„Așa zic bătrânii noștri, tătarii, că norocul n-are picioare, numai mâini și aripi. Cându-ți pare că-ți dă mânule, atunci și zboară”[17].

Dimitrie Cantemir cunoștea și poemul Viiața lumii, dar și traducerea lui Costin din Alexandria, după cum ne dovedește și scurtul comentariu perifrastic prin care completează această sentință, în versurile care urmează.

Autorul își învăluie însă împrumuturile metaforice recurgând la metamorfoze stilistice ingenioase.

[1] Aproape identic se exprimă Neculce, relatând acest moment: „Ș-au domnit puțin, nu deplin 8 ani, și ș-au plătit și el datoria după obiceiul acestei lumi”, cf. Letopisețul, ed. cit., p. 104.

A plăti datoria de obște sau datoria lumească (adică a muri) reprezintă un mod de a vorbi pe care Neculce îl întrebuințează și cu alte ocazii în istoria sa (Idem, p. 35, 161).

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 335.

[3] Idem, p. 336. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 337. [6] Ibidem. [7] Cf. Idem, p. 338-339.

[8] Idem, p. 340. [9] Idem, p. 341. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 342.

[13] Idem, p. 343. [14] Idem, p. 344. [15] Idem, p. 347.

[16] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 321.

[17] Idem, p. 316.

Mituri teologice

Leave a comment

Într-o predică a sa din 2014, pastorul adventist Iacob Coman a extras dintr-un text din Epistola către Romani 4 contraargumente scripturale la 4 afirmații ce par „teologice” dar care nu au de-a face cu revelația dumnezeiască.  Și care mituri teologice peripatetizează prin mintea adventiștilor, dar și a ortodocșilor.

Și, pe scurt, miturile/ falsitățile teologice și contraargumentele lor sunt acestea:

1. Neoprotestanții cred că păcatul există în trup. Cu alte cuvinte că ei, cât trăiesc pe pământ, nu pot trăi fără să păcătuiască. ¦ Însă adevărul lui Dumnezeu e altul: păcatul să nu mai domnească în trupul nostru muritor.

2. Ei spun că trebuie să împlinim poftele păcătoase ale trupului pentru că sunt „nevoi organice”. ¦ Dar Dumnezeu n-a făcut nimic în trupul nostru ca să ceară păcatul.

3. Mădularele noastre le facem unelte ale păcatului, pentru că „și noi suntem oameni”. ¦ Dar noi nu trebuie să dăm în stăpânirea păcatului mădularele noastre.

4. Neoprotestanții invocă mereu faptul că ei „sunt sub har”. ¦ Însă nu se preocupă de detaliile vieții spirituale pe care le cere Dumnezeu.

Și cele patru contraargumente pauline sunt atât de categorice în ceea ce privește viața de sfințenie pentru că ele se înscriu în logica îndumnezeirii omului. Dumnezeu nu cere de la noi să fim morali, să fim prezentabili sau să părem credincioși ci să fim Sfinți. Adică plini de slava Lui, împlinind toate poruncile Sale.

De aceea, vorbind în logica sfințeniei pe care o cere Dumnezeu de la noi nu putem să invocăm faptul că păcatele „sunt un lucru bun” sau că păcatul e „un mod de viață creștinesc”.

Pentru că s-a ținut de textul Sfântului Pavel, pastorul Iacob a ajuns la 4 concluzii corecte. Însă nu le-a încadrat în teologia transfigurării a lui Pavel, care nu există în teologia adventistă. Pentru că teologia transfigurării a lui Pavel e teologia îndumnezeirii a Bisericii Ortodoxe, care nu numai discută despre sfințenie dar poate și prezenta exemplare ale sfințeniei, oameni Sfinți ca atare.

*

Demersul pastorului Coman poate fi continuat cu multe alte afirmații care par „creștinești” dar nu sunt.

Dacă facem același exercițiu teologic în spațiul nostru ortodox, vom descoperi că credem în multe afirmații care par „ortodoxe” dar nu sunt. Pentru că nu pot fi validate de Scriptură, de Tradiție și de experiența mistică a Bisericii.

Și cele mai multe dintre miturile noastre teologice se bazează pe neștiință sau pe preluarea după ureche a unor afirmații teologice. Pe faptul că nu facem studii serioase, riguroase și zilnice în ceea ce privește credința Bisericii noastre.

*

Textul luat în discuție de Coman a fost Rom 6, 12-14.

În traducerea mea, cf. BYZ, textul e următorul:

12. Deci să nu împărățească păcatul în trupul vostru cel muritor, pentru a se supune ei în poftele lui [Μὴ οὖν βασιλευέτω ἡ ἁμαρτία ἐν τῷ θνητῷ ὑμῶν σώματι, εἰς τὸ ὑπακούειν αὐτῇ ἐν ταῖς ἐπιθυμίαις αὐτοῦ·]!

13. Nici să nu faceți mădularele voastre unelte ale nedreptății păcatului [μηδὲ παριστάνετε τὰ μέλη ὑμῶν ὅπλα ἀδικίας τῇ ἁμαρτίᾳ·]! Ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu ca vii din morți [ἀλλὰ παραστήσατε ἑαυτοὺς τῷ θεῷ ὡς ἐκ νεκρῶν ζῶντας], și mădularele voastre [ca] unelte ale dreptății lui Dumnezeu [καὶ τὰ μέλη ὑμῶν ὅπλα δικαιοσύνης τῷ θεω].

14. Căci păcatul pe voi nu vă va stăpâni; căci nu suntem sub lege, ci sub har.

Ce înseamnă să împărățească păcatul în noi? Să fim pătimași. Supuși patimilor grosiere.

Și cine este ea din v. 12? Moartea. Moartea ca o consecință a păcatului. Pentru că Dumnezeiescul Pavel se referă la trupul nostru muritor, adică la trupul nostru supus morții dar, în același timp, pătimaș. Trupul unui suflet pătimaș, care conlucrează cu sufletul la păcat.

Iar atunci când facem poftele trupului nostru ne supunem morții. Ne dăm morții trupești și veșnice.

În v. 13, mădularele noastre cu care păcătuim devin mădulare ale nedreptății din mădulare ale dreptății. Pentru că ne-am botezat tocmai pentru ca să facem din trupul nostru un templu al dreptății și din mădularele noastre mădulare ale dreptății lui Dumnezeu. Ale sfințeniei Lui.

Viața de sfințenie pe care ar trebui să o ducem ne-ar face să fim în fața lui Dumnezeu, pe fiecare zi, ca niște vii, care continuu înviem din morți. Și dacă am învia zilnic din morți atunci am avea mădularele noastre ca niște unelte care împlinesc voia lui Dumnezeu, poruncile Lui, adică dreptatea Lui.

Ce ne spune Dumnezeiescul Pavel în v. 14, atunci când afirmă că păcatul nu ne poate stăpâni, căci suntem sub har? Căci acum, după Botez, în viața noastră bisericească, am primit puterea de a birui tot păcatul în noi, prin harul Prea Sfintei Treimi și de aceea păcatul nu ne mai poate stăpâni cu forța.

Însă Botezul nu ne-a făcut imuni la păcat! Noi păcătuim și după Botez. Dar păcătuim pentru că vrem, și nu pentru că nu avem putere dumnezeiască de a lupta împotriva păcatului, a oricărui păcat.

Harul lui Dumnezeu există în noi de la Botez, îl primim zilnic în slujbele Bisericii, dar cu el trebuie să colaborăm în fiecare clipă pentru a ne face mădularele trupului și sufletul nostru drept unelte ale dreptății lui Dumnezeu.

De aceea, teologia paulină e încadrată, cum am spus anterior, în logica îndumnezeirii. Neoprotestanții se cred „mântuiți” doar pentru că aparțin sectei lor. Noi, ortodocșii, dacă credem același lucru despre noi, că suntem mântuiți doar pentru că suntem ortodocși, greșim ca și ei. Pentru că de la noi Dumnezeu cere o continuă viață de despătimire, o viață plină de sfințenie și de simțiri și vederi dumnezeiești și nu o viață morală, care să dea bine la nivel social.

Pentru că numai atunci când slava lui Dumnezeu tronează în noi (pentru că noi, pe fiecare zi, ucidem în noi patimile și poftele și gândurile demonice), suntem pe drumul mântuirii continue. Fără schimbări harice reale în noi, fără ca harul lui Dumnezeu să fie respirația noastră zilnică, nu există mântuire. Pentru că noi trebuie să fim vii, în mod continuu, înaintea Domnului.